Poem de nesfârșită dragoste
Iubito doar ți-am spus că nesfârșită-i dragostea...
Nu-i ea mesajul Domnului Hristos?
Iar toți cei care ne ținem strâns de-a lui cămașă,
Nu suntem nemuritori și noi,
Pășind cu pași timizi dar hotărâți,
Pe ale Sale fericite urme,
Ce duc în Rai încă de-aici?
Iubito doar ți-am spus că ești Poemul nesfârșit de dragoste,
Ce zi de zi singur se scrie...
Și cum să-ți cânt a ta frumoasă strălucire,
Tu trează fiind iar eu dormind?
Cum pot să te sărut imaginar acum,
Dacă nu îți aud din departare
Și respirația dar și timizii pași
Ce îți clădesc al tău decis destin,
Ce-i hotărât dar și trimis de sus?
Și cum să-ți spun mereu că te iubesc,
De nu îți scriu sau nu-ți vorbesc?
Iubito,lângă tine sunt acum,
Voi fi întreaga zi al tău,
Nu sunt eu adierea dimineții,
Nu sunt acum cu tine eu?
(29 martie 2024 Vasilica dragostea mea)
Poems in the same category
Vreau
Vreau din nou să mă-înnec,
În farmecul ochilor tăi,
Ochi, care nu vreau să-i văd plângând,
Privirea căror mă amețește,
Mă izbăvește de tot stresul.
Să te pierd, nu vreau,
Nu voi rezista, pur și simplu,
Nu vreau iar să mă-închid în sine.
Da. Nu sunt ideal,
Dar anume pentru tine vreau să fiu acea alegere corectă.
Voi spune și eu cum spuse și Lăpușneanu,
Dacă, tu nu mă vrei pe mine,
Eu te vreau
Sub pleoapa-mi obosită…
În palmă astăzi îți port fericirea,
Dar mâna-mi tremură subit,
În ochii tăi îmi plânge nemurirea,
Iar în ai mei tu râzi necontenit.
Te scot din crâncene abisuri,
Și te resuscitez mereu,
Trăirile îți sunt neîmplinite visuri,
Iar inima îți bate-n pieptul meu.
Împodobești un pom cu tragedii,
Şi-l altoiești cu grijă an de an,
În fiecare noapte urlă-n el stihii,
Tu cânți sub el un cântec de orfan.
Îți cauți mama printre aștri,
Fugind pe ochii mei albaștri,
Și vrei ca ea să te îngroape,
Sub ale mele obosite pleoape.
Înalț slăviri înspre Demiurg,
Să nu-ți asculte ruga niciodată,
Dar ai plecat aproape de amurg,
Orbindu-mi ochii dintr-odată.
Mi-e somn pe perna-ți părăsită,
Iar lacrimile-mi curg potop,
Şi sap sub pleoapa-mi obosită,
Căci vreau acum să te dezgrop.
Zeița
„Apollo, ți-am oferit bunătate și respect,
Așa că te rog ca și tu să fi corect.
Să îmi împlinești și mie o dorință,
O zi vreau să petrec ca a ta ființă.”
"Admetus sau dacă așa dorești să te numești, Andrei,
O să îți dau aceea ce tu vrei.
Pentru generozitatea ta, din mâncarea mea vei gusta,
Pentru această zi, în corpul meu vei exista."
Totul în jur a devenit pur alb...
Și am ajuns într-un loc atât de dalb.
Eram chiar în vârful muntelui Olympus,
Și aveam până la apus pentru orice aveam să îmi fi propus.
M-am întâlnit întâia oară cu maestrul apelor, Poseidon,
M-a întrebat de un zvon de al meu, un piton.
I-am răspuns că de mult s-a rezolvat,
Și că nici atunci nu trebuia să fiu salvat.
L-am întrebat cum îi mai este al lui imperiu.
“Imperiu? Nu credeam că întrunește un așa criteriu, “
Îmi răde și cu un zâmbet îmi vorbește,
“Este extraordinar dar dacă nu mă crezi, vin-o și privește.”
Îi zâmbesc și îi promit că o să vin,
Imediat ce niște treburi termin...
"Dar crezi că aș putea pe Zeus să îl întâlnesc?"
Majoritatea dintre noi lipsesc, de diferite probleme se îngrijesc.
Văzând cât m-a întristat știrea, cât de jos îmi era privirea...
Îmi pune mâna pe spate, pentru a îmi mai liniști gândirea.
Mulțumindu-i și mergând mai departe, m-am întalnit...
Cu Leto, femeia din care în lume am venit.
Mă întreabă pe unde este sora mea,
Deoarece pentru siguranța ei se temea.
Așa că dacă acum eu înapoi în Grecia,
M-aș întoarce și pe ea aș căuta-o, ea pe veci ar aprecia...
Nevrând să stric relațiile lui Apollo ,
Pe Pământ mă întorc, pentru a încerca a o găsii acolo.
Într-o pădure eu încep a o căuta,
Când văd o femeie ce animale vâna...
Părul ei, curgea ca valurile unei mări de cafea,
Ochii ei, o fântână albă-nu de apă ci de ciocolată,
Buzele ei, păreau moi ca de catifea,
Atât de frumoasă, calculată, concentrată...
M-am apropiat tiptil, ușor,
Am strigat-o încet...cu o voce joasă...
Neștiind dacă îmi va oferi vreun ajutor.
Se întoarce dintr-o dată și se apropie curioasă.
“Ce cauți pe aici, dragă zeu?
Și de ce îmi întrerupi a mea vânătoare?
Ai ceva tupeu, știi bine că să vânezi e greu,
Haide, vorbește, sau nu o să mai fiu așa binevoitoare.”
"Mă numesc Apollo și sora nu mi-o pot găsii,
Pare că petreci mult timp pe aici,
M-am gândit că poate tu o să știi,
Dacă da, te rog să îmi zici…"
Se apropie cu mult avânt,
Mă ia cu puțină forță de mână...
Și fără vreun alt cuvânt,
Începe a merge fără frână.
De mână, m-a dus pe un vârf de munte,
Unde o femeie îmbrăcată într-o rochie de cărbune,
Părea că cea mai mare frică avea să și-o înfrunte.
Plângea și nimic nu putea spune...
Pentru ore în șir nu ne-am oprit din vorbit,
Frumusețea ei cu a Aphroditei era de comparat,
Ceva de neobservat până când de farmecele ochiilor ei m-am izbit...
A ei grație era imposibil de măsurat, de explicat…
De mână m-a dus pe un mic deal...
Deasupra unei sulițe din pământ.
Unde în jur, totul încă părea ireal...
Unde umbra unui măslin s-a resfrânt...
Degetele ei fine mă țineau atât de bine,
Povestindu-mi de Socrate, Platon și Herodot,
Se uita cu așa o înfierbântare, ardoare la mine,
Eu o ascultam și tăceam ca un netot.
M-a întrebat dacă o pauză vreau să facem,
Să stăm jos măcar pentru o clipă,
Că nu vrem să ne sărutăm să ne prefacem,
Simțeam cum o dragoste se înfiripă.
Pe lângă noi, zbura unul dintre frații mei,
Eros, care pentru mine a venit.
Părea că era supărat dar fără vreun temei,
Dintr-o dată, mi-a zâmbit, de parcă țelul și l-ar fii împlinit.
Nimic nu se schimbase, așa am crezut,
Dar când la Daphne m-am uitat…
Numai la ale ei picioare m-am holbat,
Corpul meu nu mai făcea ce am vrut...
Ea de mine s-a speriat,
Și ușor s-a îndepărtat,
Numai de dorință eram purtat,
Aerul se simțea rarefiat,
Imaginându-mi pieptul ei dezgolit,
Decolteul ei, îmi dădea tot felul de idei,
De cum aș săruta-o pe gât ducând-o pe alei,
Pe care nu s-a mai oprit, pe care nu le-a mai trăit.
De la dorința mea am încercat să mă rețin...
Să îi ating pielea de mătase și între picioare să o dezmierd,
Dar în silueta...în corpul ei, încep să mă pierd,
De la ea nu mai pot să mă abțin...
Speriată, ea începe să fugă,
Dar în adâncul ei știe,
Că lumea e prea pustie.
Așa că se decide să se distrugă.
Se transformă într-un prea frumos copac,
Când...din spatele meu se aude o voce mică și pitică,
Care întreabă dacă acum sunt mai deschis la critică.
Deoarece cu ea nu voi reușii niciodată să mă împac.
Lacrimile mele au umplut râurile și mările,
Rădăcinile ei le-am sărutat,
Minute, ore au trecut dar acolo eu am stat.
Încercând să îmi alin tulburările...
Din frumusețea, eleganța ei am făcut o liră,
Un arc și niște săgeți de lemn,
Și un lucru pe care am jurat solemn,
Să îl prețuiesc și când focul vieții mi s-o potoliră.
M-am trezit, cu memoriile care mă urmăriră,
Nu în Olympus, nu în lumea zeilor.
Doar cu coroana mea, care să mă mai ducă în acea lume a ideilor,
Un singur lucru, care să îmi amintească, că un om și o zeiță se iubiră…
Neînțeles
S-aprinse în mine o lumină,
caldă și molcomitoare,
ce-a crescut într-o văpaie...
Trup fragil și singuratic
ce nu știe să se poarte,
captiv este stângăcie
dragostei împărtășire...
Gura mi se-mpleticește în
cuvinte de amor,
Priviri confuze, înlăcrimate,
te-ndrăgesc, Lumină,
Mâini stângace ce încearcă
cu greu să te fericească,
Pași înceți în jurul tău,
împleticindu-se valsează...
În locul inimii ce-a fost
se tot zbate un gol de moarte.
Lănțuit într-o văpaie
mă tot lupt fără puteri,
trup, priviri și glas spre-a spune
neînțeles amorul ce ți-l port...
Precum ceilalți nu-nțelegi
lupta ce-o trăiesc
și în pașii lor urmezi,
uitându-mă pe mine...
Un singur lucru pot în viață,
și acela-i a iubi,
nimeni, însă, nu așteaptă
Amorul a-l destăinui....
Dragostea mea
In suflet eu te port iubito
Ești fericirea din castel
Ești roua de pe frunze toamna
Ești albul iarna sus in tei.
Zimbetul tău m-ambată iară
Inebunesc privind la el
Și fără să clipesc m-apropii
Că sa ador mirosul tău.
Ești pentru mine o comoară
O nestemată dulce vie
Din cer tu ai venit la mine
Eu te iubesc la nebunie.
Oare de ce?
Oare de ce e-atât de liniște pe buze
De ce-s uscate toate vorbele de-amor
Oare de ce cuvântul umblă să se scuze
Oare de ce tăcerea caută sonor
Oare de ce sunt amintirile ursuze
De ce privirile sunt umede de dor
Oare de ce lacrima nu învie frunze
E toamnă-n suflet îmbrăcată incolor
Oare de ce răsar luminile difuze
De ce ard stelele plutind amăgitor
Oare de ce visează nopțile confuze
În grabă zilele gonesc ucigător
Oare de ce tristețea vrea să mă recuze
De ce trecutul pune umbră-n viitor
Oare de ce prezentul n-are călăuze
Se pierde urma rătăcind întâmplător
Oare de ce iubirea pare să se-amuze
De ce lovește clevetind umilitor
Oare de ce simte nevoia să refuze
Zâmbind mi-aruncă existența în decor
Other poems by the author
Poem vesel de toamnă
Veselă ești tu toamnă dragă
Cu veșteda frunză ce-i moartă pe stradă!
Parada ta-i galbenă cu tot cu fanfară,
Covorul cel roșu foșnește o vreme,
Sub piciorul aceleiași tinere de anul trecut domnișoară,
Ce se plimbă în cerc împreună cu tine!
Veselă ești tu cochetă toamnă,
Chiar dacă unii spun că ești tristă...
Porți haine din aur croite,
Ce puține rivale și le permit!
Poate doar primăvara are talentul mai mare,
Eu totuși cred că și iarna are premiul,
Mulți spun că doar vara stă pe podium!
Suratele toate se ceartă-ntre ele,
Se păruiesc,se bat se gonesc,
Nu pot sta împreună o clipă!
Totul se strică iar vântul destramă tabloul,
Precum pictorul schimbă cartonul..
Și totuși acum este veselă toamnă,
Ce poartă haine regale doar pentru tine sau mine!
(4 noiembrie 2022 Horia Stănicel)
Zi de zi
Zi de zi,declarații de dragoste sosite,
Toate-s noi pentru tine scornite,
Este dragostea noastră născocire?
Dacă da,de cine?
Zi de zi îți trimit fermecate de amor aurite cuvinte,
Doar așa depărtarea cea rece trece,
Doar așa ești aici,acum lângă mine!
Zi de zi construim o frumoasă iubire,
Dumnezeu e prezent e chemat permanent,
Când de tine când de mine,
Prin de taină blândă și șoptită rugăciune...
Zi de zi ne iubim izgonind un sfârșit ce nu vine,
Ți-am mai spus,dragostea este doar urcuș,fericire,ascensiune...
Zi de zi construim infinitul iubirii cum îl vrem,
Arhitect e de fapt Dumnezeu,
Zi de zi tu si eu...
(1 aprilie 2024 Vasilica dragostea mea)
Citește, visează,iubește!
Visează frumoaso,
Povestile toate sunt ale tale!
Deschide cartea,citește,trăiește,plângi, râzi...iubește!
Și pleacă din lumea aceasta!
İntră acolo unde totul e altfel
Și marea și norii și vântul
Culorile,muzica,personajele toate-s purtate de gândul
Ce-l ai!
Ai mii de noi lumi ce te așteaptă!
Literele toate dansează-n imagini...
Te prind delicat de-a ta mână
Și te poartă departe,
Cu tine valsează și îți arată
Lumi ce nu-s moarte care-ți vorbesc...
Este zeul Apollo fiul lui Zeus?
Trăiește Romeo bătrân fiind cu-a lui Julietă?
E Afrodita zeița iubirii cea mai frumoasă?
Mor gladiatorii Spartacus și Crixus?
Cine-s Athos,Porthos,Aramis și D'artagnan?
Regretă Don Quijote pe patul de moarte
Aventura nebună și supărarea pricinuită credulului Sancho?
Exista Dulcinea din Toboso ori ba?
Iar Nero, Împaratul nebunul,dă foc Romei
Și-și face calul senator!
Cum Michelangelo pictează Capela Sixtină?
Iar Leonardo da Vinci este geniul fără pereche...
Ce tragic Petru și Pavel au fost martirizați...!
E William Shakespeare doar o scorneală,
Iar pentru mine Ghirlanda Dragostei a lui Tagore n-are egal!
(4/6 martie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
Refrenul prostului cotidian
De crezi că moartea e-nconcediu blestemata,
Uitând poteca revenirii printre bieții muritori...,
Așa gândim cu toții cand privim un mort,
Crezându-ne pe noi nemuritori...
Dar înțeleptul ce-i coborât în a mormântului tăcere,
Este purtat din lumea-aceasta,
Nici el neștiind cum e posibil,
Privind aproape, vede depărtarea,
Iar de privește-n depărtare
Se regăsește chiar aici...!
Căci neputând pricepe lesne viața,
Noi cei ce suntem rătăciți
Ne agațăm de-a înțeleptului lumină,
Căci moartea stând ascunsă
Și ascuțindu-și coasa iar,
Tocită de câte vieți a secerat,
Revine blestemata!
Iar eu poetic glăsuiesc...
Nicicum că moartea este personaj de basm,
Dar nici că-i realitate înfricoșată,
Precum de mici am învățat!
Are vreun rost să personifici un blestem,
Să spui "nimicului" sau "morții"
Că-i "Cineva",ea nefiind decât himeră?
Să nu-ți auzi Conștiința ce-i dar divin?
Voi repeta refrenul nebunului ce îl prezint aici:
Bea,mănănâncă dar și chefuiește...!
Tristețea n-am s-o las să stea în preajma mea!
Căci viața oricât de lungă ar fi tot scurtă este,
Chiar dacă pare fără de sfârșit!
Nota de plată tot sosește;
Moneda ce plătește veșnicia Nu-i bătută încă pentru toți!
Ce vreau să spun?
Vorbesc de Mântuire și Nemurire...
Hristos te strigă-n gura mare,
Iar tu stai cocoșat,te clatini pe picioare,
Ca un bețiv ce-i rătăcit pe drumul noroios din sat!
Vei spune,tu nebune:
Chiar dacă Cerul mă cheamă și pe mine,ce-mi pasă mie!
Se zvonește că Dumnezeu a coborât aici,
Dar eu sunt prins cu ale mele fleacuri,
Îmi zic refrenul ce de suflet l-am legat:
Bea,mănâncă ,chefuiește!
*
Dragi cititori,îmi sună trist povestea asta,
Vedeți voi cum gândește cel ce-i izgonit precum un drac din Rai....?
*
Există oare adevărul...?
Își spune cel nebun!
E treaba mea să știu mai multe?
Nu-i simplă viețuirea asta?
Să fie toate doar atât?
Aud o voce ce glăsuiește:
Tu lasă lumea în nimicul ei!
Căci fiecare se cufundă zilnic
Doar în ce-i place sau pricepe,
Precum frumoasele domnițe,
Ce-așteaptă să fie adorate și iubite,
De cavalerii cei viteji sau chiar de zei!
Iar despre oameni,se știe bine..
Unul visează la titluri,faimă și avere,
Altul vrea omenirea-ntreagă să-i fie la picioare,
Cuceritor dar și viteaz precum toreadorul din arenă
Dorindu-se iubit de-o mie de femei!
Umanitatea întunecată asta arată;
Imperii ce cresc ca mai apoi să moară,
Nebuni conducători visându-se trimiși de Providență, salvatori,
Și câte și mai câte lumea asta oglindește,
Fie din aur sau din simplă tinichea,
Le vrea cuprinse-n sânul său pe toate!
Iar despre omul din povestea mea,
Când boala-i dă târcoale,
Rătacitul fuge la doctori renumiți,
Sperând ca viața să-și păstreze
Spunând șoptit în sinea sa:
"Ce știu eu ce-o să se-ntâmple mâine",
Că de murit tot am să mor!
Nu-i asta soarta tuturor?
Mor liniștit și parcă-mi place mai mult încurajarea
Ce-mi sună glorios a imn de stat:
Mănâncă,bea și chefuiește!
Eu încă viețuiesc așa cum bine-mi place,
Nu-mi plec urechea la oricine,
De pocăit s-o facă cine poate,
Eu am atâtea încă de făcut!
Trăiesc cum vreau,
Ce-i bine sau ce-i rău, eu hotărăsc...!
Așa că beau,mănânc și chefuiesc!
Sunt încă rege pe pămant....
Scenariul ăsta l-am ales,
Nu-mi pasă de mă amăgesc!
Să fie asta o poveste tristă
Din care nimeni,mare lucru n-anțeles?
Să fie lumea-ntreagă cuprinsă
De nesimțirea ce-o aruncă în abis?
Trăim cu toții doar un straniu vis
Ce nu se termină cu viața asta
Trezindu-ne ori în Infern,ori Paradis?
Sau mai degrabă toate-s doar obscură amăgire,
Neexistând nimic de taină ori ascuns,
Căci astăzi prostul sau nebunul este la putere,
Și el ne spune toate câte sunt de spus!
Să fie viitorul lipsit de spirit
Iar Adevarul s-atârne spânzurat?
Așa că am decis să dau un nume,
Poemului ce l-ați citit deja,
Și veți rămane prizonieri o vreme bună,
Gândind la întrebarea mea!
(6/28 martie 2023. Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
Tăcerea iubirii
Cei ce cred că iubirea-i zgomot
Sau paradă cu fanfară militară
Cu daruri din aur,cumparată
Cu alte cuvinte furată
Cu mulă emfază,exagerări în cascadă,
Fățarnică dovadă de suprafață
Ei bine,se-nșală!
Iubirea-i suferința în tăcere,
E simplă,curată,frumoasă de la prima vedere,
Nimic nu cere,
Pășește pe cale domol,
Fără vorbe-ncrezute ori slute
Vrea să sărute obrazul iubitei
Și-atât!
(13 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)
Întâlnire
Dă-mi mâna iarăși iubito,
Și spune-mi ale amorului vorbe!
Este iubirea minciuna supremă,
Ori viața e cursa în care cădem?
Nu-i dragostea noastră sărbătoarea,
Nu-i ea însăși fericirea?
Nu suntem noi florile roșii sau albe,
Ori galbene,verzi și albastre,
Ce-ți stau prinse artistic
Pe gingașul chip și vorbesc,
Despre iubirea nebună,
Ori mai degrabă taina cea bună
Adusă de îngeri la noi,
Sau viața-mpreună absolută,
Ce ne-a cuprins pe-amândoi?
(2 martie 2024 Vasilica dragostea mea)