IISUS ADEVARAT A ÎNVIAT!
IISUSE, ce mult ne iubești
Frumosul zilnic ni-l dăruiești
Chiar dacă ceru-i întunecat
Cu stele pentru noi l-ai luminat
Chiar dacă negru e pământul
Pentru noi cu flori l-ai colorat
Și pe cruce de spini însângerat
TU și necredinciosul ai iertat
Creștinii în cor spre cer ți-au cântat:
HRISTOS, HRISTOS A INVIAT!
Iar cântul, în jurământ s-a preschimbat:
ADEVĂRAT A ÎNVIAT! ADEVĂRAT…!
Înălțându-te la Tatăl Ceresc
Oamenii poruncile ți le primesc
Îmbrățișați într-un creștin norod
Spre cer rugăciunea și-o slobod :
,,TATĂL NOSTRU CEL CERESC,,.
Poems in the same category
Isus și primăvara
Pe-un colț de cer, cu soare lin,
Isus coboară-n dar divin,
Iar primăvara înflorește,
Când dragostea Lui ne-ncălzește.
Copacii cântă în tăcere,
Iar florile, cu gingășie,
Se leagănă ușor în vânt,
Vestind iubire pe pământ.
Sub cerul nou, curat și clar,
El vine blând, mângâietor har,
Și fiecare fir de floare
Îi cântă slavă-n sărbătoare.
Duminica Floriilor!
Aștept să merg la slujbă
Dar nu pentru vreun leu,
Azi nu-mi doresc câștiguri,
Și doar s-aud de Dumnezeu
Răsună bing de deșteptare
Ce mă îndeamnă ca să vin,
E clopotul bisericii din deal
Un semn de rugă la creștin
Ne îmbrăcăm de sărbătoare
Și cu evlavie pornim la drum,
Soția poartă pe cap năframă
Iar eu un bleumarin costum
În fața noastră e mulțimea
Ce merge înspre-același loc,
Cu toți-L căutăm pe Domnul
În locul sfânt, nu într-un bloc
Astăzi este Duminica Floriilor
Când IIsus intră-n orașul sfânt,
Nu pe un cal și pe mânzul asinei
Poporul strigă,,Osana", salutând
În liniște cu umilintă ascultăm
Cum Lazăr din mormânt a înviat,
E semnul biruinței asupra morții
Și al iubirii pentru cel apropiat
Mă uit în jur și mă simt fericit
Că am putut să sorb cuvântul,
Sa fiu mai bun, să am credință
Că-n viitor voi părăsi pământul
Sunt luminat și plec spre casă
În mână cu crenguțe de finic,
Și-n minte îmi repet neîncetat
Că fără dragoste..nu ești nimic!
Lumina Paștelui
În noaptea sfântă, clopote răsună,
Iar cerul se aprinde în lumină,
Hristos a Înviat, ecoul spune,
Speranța-n inimi iarăși se-nclină.
Sub ram de salcie și flori de crin,
Se-mbracă lumea-n straie de iertare,
Și fiecare suflet, trist sau plin,
Primește pacea blândei sărbătoare.
Oul pictat cu drag, în mâini sfințite,
Cozonaci calzi, miros de sărbători,
În rugi și cântări, sufletele-s unite,
Pe drumul Învierii, printre flori.
Să-ți fie Paștele un drum curat,
Cu liniște și binecuvântare,
Hristos a Înviat cu-adevărat –
Să-ți fie viața plină de culoare!
Pe masă-s ouă roșii, lumânări,
Iar mielul stă cuminte, ca o floare,
Se-aude „Tatăl nostru” printre zări,
În fiecare casă e sărbătoare.
Și-n clopotul ce bate liniștit,
Se-ascunde-un dor de pace și iertare,
Căci Paștele e semnul cel slăvit
Că viața biruie orice-ncercare.
Ghetsimani
- Te rog îndepărtează, de poți, încă puțin
Paharul ăsta, Doamne, întins acum spre noi
Amară-i băutura și plină de venin
Și-n plus, mocnește-a ură și spumegă război.
De când îl știi, pământul nu s-a schimbat prea mult
Au mai căzut imperii, războaie au tot fost
Și-n toată-această zarvă, în tot acest tumult
Se-nhamă "omul liber" la jugul contra cost.
Din umbră păpușarii, scoțând în față "sfinți" ,
Ne spun că rău-i bine și binele e rău
Religiile se-nfruntă-narmate până-n dinți
Oameni ucid alți oameni, clamând numele tău.
Sub steagul toleranței, mărșăluind obscen
Perversitatea, cinic, vrea dreptul la firesc
Iar omenirea pare că pierde-un ultim tren
Spre o iluminare a tot ce-i sufletesc.
Și oameni sunt altfel, nu pot să îți explic
Dar când privesc oglinda se văd ei înșiși zei
Nu-s răi... nu toți desigur... nici buni nu pot să zic,
Prea stau în nepăsare, prea sunt doar pentru ei.
Li s-a indus ideea că nu le ești util
Că pot și fără tine, oricine e viteaz
Până când vine greul, atunci e mai facil
Să-nalțe-o rugăciune să-i scoți din vreun necaz.
Nici eu nu ies din cadru, o recunosc cinstit
Puternic în credință nu sunt cum mi-aș dori
Nu m-am pretins vreodată a fi un erudit
Și nici sanctificabil vreodată nu voi fi,
Dar văd cum omenirea, de-un timp se duce-n jos
Și-n loc de elevare, involuăm fatal
Și mă gândeam o clipă, că Tu, fiind Hristos
Să faci un gest din mână, s-o-nalți spiritual...
- Ce-mi ceri îmi stă-n putere, dar oare e-nțelept
Să-ncerc s-aduc schimbarea la cei ce nu o vor?
Când materialismul e singurul concept
E greu a face pasul spre stadiul următor.
Despre iluminare aveți idei cam vagi
Eu v-aș purta tot drumul, la capăt să vă las
Dar ce învățăminte mai poți, ca om, să tragi
Când ai ajuns acolo, fără să faci un pas?
Și chiar de-ar fi să fie ca mâna să-mi ridic
Și să vă-nalț în spirit așa cum vă doriți,
Ca ființe de lumină născute din nimic
Cadoul ce l-aș face, ați ști să-l prețuiți?
Când ți-e servit pe tavă, nimic nu pare greu
Însă deschide ochii în jur și ai să vezi,
Această lege-a firii va exista mereu:
Ce nu obții cu trudă, nu știi cum să păstrezi.
Aveți înțelepciunea de-a ști să cercetați
Stăpân e fiecare pe propriul lui destin
La orice întrebare, răspunsul îl aflați
Cu cât parcurgeți drumul puțin câte puțin.
De la-nceputuri, răul în lume-a existat
Căci fără el ce-i bine, voi n-ați fi înțeles
Și binele, și răul sunt lecții de-nvățat,
Iar lecțiile-nvățate sunt pași către progres.
Când timpul o să vină veți ști să judecați
Având chiar libertatea de a alege voi
În dragoste și ură de partea cui să stați,
De răspândiți lumină sau împroșcați noroi.
În voi se dă o luptă și ca să biruiți
Credința să vă fie și sabie, și scut
Nu disperați o clipă, căci singuri n-o să fiți
Voi fi și Eu acolo și am să vă ajut.
Pe Via Dolorosa și voi va trebui
Din semne de-ntrebare, o cruce să purtați
Și când veți înțelege că numai a iubi
Este răspuns la toate, atunci veți fi salvați.
Apoi, zicând acestea, Iisus s-a ridicat
Din flori i se întinse covor pe sub măslini
Și sub lumina lunii porni îngândurat
Sărutul să-și primească și ramura de spini.
Tu, iartă-mă, Isuse!
Tu, iartă-mă, Hristose!
Tu iartă-mă, că-s om
Şi că sunt şi piron
Ce încă-Ţi trec prin oase.
Că-n coastele-Ţi împunse,
Eu suliţă încă sunt
Şi spin pe capul sfânt
Şi oţetul de pe buze.
Tu, iartă-mă, Isuse!
Că Te tot răstignesc,
Cum tot păcătuiesc
Şi tot îmi caut scuze.
De parcă nu-Ţi ajunge
Să simţi de sânge scurse
Picioarele-Ţi străpunse,
De mii de ani pe cruce.
Tu, iartă-mă, Isuse!
Copila lui Iair
Other poems by the author
Sunt
Sunt pe scara vieții trecător
Și fiul tatălui ceresc
Cobor și urc, zilnic,povara
De greutăți nu mă-ndoiesc.
Sunt prinț rătăcit al zilei
Și locatarul unei scări
Am gânduri adunate seara
Și numărate în visări.
Sunt pământeanul supus faptei
Legat cu-n vis mereu etern,
Treaptă lângă treaptă scara
O urc cu pasul meu content.
Dincolo de zid
Prin zid, liane și noroi într-o strângere tare
Strivind piatră din piatră, greu, am reușit
Să-mi înalț privirea iarăși către soare
Coloană din nori, în nori am ridicat spre infinit.
Atâtea ferecate porți și-o singură strigare
Pe fruntea mea mulți spini ce stau încolăciți
Veniți voi vulturi descătușați zăvoare
Cu aripă lângă aripă doar voi să mă răpiți.
Aici e zid, dincolo cerul și macii în ogor
Gheață am sub picioare, pământ împietrit
Și speranța că va veni vulturii în zbor
Să mă ducă pe aripa lori într-un nor rătăcit.
Frânturi din gânduri ,,L,, despre ,,DOAMNA ÎNVĂȚĂTOARE,,
E dimineață, toată frumusețea ei aruncă vălul peste noaptea ce a trecut. Traversez parcul care se află în proximitatea locuinței, pentru a ajunge în desfășurarea urbei. De câteva zile remarc în parc, prezența unei doamne pe aceeași bancă la o oră mult prea matinală, alături de ea o sacoșă. Și azi era acolo ,iar un domn cu o vârstă onorabilă, pas sprijinit într-un baston, se îndreaptă spre bancă, ridică pălăria de vară și cu un glas răsunător salută: Bună dimineața doamnă învățătoare!Tot aici?!Tot aici?! Răspunsul nu l-am auzit. Tumultul problemelor de rezolvat au înlocuit imaginea din parc . Mă întorc pe aceeași alee în timp ce la intrarea în parc este mașina de salvare, observ numai mânerele unei tărgi, ușa s-a închis, mașina a demarat fără semnalul de urgență. Un gând fugar mă îndreaptă spre banca pe care stătea ,, doamna învățătoare,,. Un grup de doamne, câțiva copii, voci agitate, diferite păreri și cineva spune ,, Dumnezeu să o ierte!,,. Mă opresc, rămân lângă grupul ,, vecinele știu tot,,, văd pe bancă cum stă înlăcrimat, cu privirea spre nicăieri, domnul care o salutase pe doamna învățătoare. Nu pun nici o întrebare, zgomotoase și încrucișate curgeau informațiile una câte una:-
Sărmana, era singură/avea un cățel dar nu își plătea datoriile la asociație, la apă, cred că și lumina era tăiată/ cățelușul este la mine, l-a dat copilului meu înainte de a fi evacuată, tare blândă și înțeleaptă era doamna învățătoare/ avea datorii și la o bancă/ frumos povestea copiilor in parc, le împrumuta cărți, era mereu înconjurată de ei și copiii o iubeau/ce zici tu vecină oare baba asta nu juca la Păcănele de avea atâtea datorii?/taci tu , nu vorbi cu păcat, doamna a avut multe necazuri, a fost și operată la inimă, o mai ajuta pe vecina de la parter …/ eu, merg acasă, Dumnezeu să o ierte!/ Cățelul de când doamna a fost evacuată stă pe preșul de la ușă apartamentului,nu vrea nici să mănânce/ sărmanul/ oare ce avea în sacoșa cu care a plecat din apartament când a venit executorul judecătoresc?/ cărți tu, cărți avea și o păturică , bastonul și atât/ oare ce se va face cu biblioteca, lucrurile din casă…/i-a spus executorul, un fost elev, așa s-a recomandat, că atunci când își va găsi o locuință o va ajuta să recupereze din bunuri/ ce locuință să își mai găsească?/ haideți vecinelor să plecăm. Au plecat vorbind între ele.
Trocul de informații s-a terminat și grupul vecinilor s-a risipit. Bătrânul a rămas pe bancă, se chinuia să tragă cu bastonul o carte care căzuse din sacoșă și cineva o împinse cu piciorul. Mă ofer să-l ajut,ridic cartea ,, Viața pe un peron,, Octavian Paler;mă așez lângă bătrân pe bancă, convinsă că tăcerea lui deține adevăruri… Cu vocea tremurândă îl aud :
Eleonora, ,,doamna învățătoare,, a fost o renumită profesoară la liceu, eram vecini în copilărie, apoi colegi de școală , de serviciu. Ea considera cadrele didactice ca fiind ,,învățători,, de aceea vroia să i se spună învățătoare și considera ziua ei de naștere prima zi de școală a fiecărui an. Adică, zic eu, 15 septembrie cum era înainte, acum nu mai știu cum este…Mâine, mâine ar fi fost ziua ei. Bătrânul continuă: era singură,fiul i-a murit împușcat la revoluție, împușcat în cap. La puțin timp soțul doborât de supărare s-a îmbolnăvit și a murit. Sunt doi, trei ani de când un anunț umanitar în ziar solicita un ajutor material pentru salvarea vieții unui tânăr grav bolnav. Doamna Eleonora , ,, învățătoarea,, constată cu mare tristețe că tânărul grav bolnav îi fusese elev .Neavând altă posibilitate face împrumut la bancă și donează banii pentru însănătoșirea acelui tânăr. Dobânzile la bancă costisitoare, boala ei care necesita o medicație permanentă o solicită financiar...Era foarte altruistă, empatiza cu durerea celorlalți sacrificându-și starea fizică, materială și psihică..Și așa s-au acumulat datoriile. Am auzit abia ieri că a fost evacuată, că stă de câteva zile pe o bancă în parc. Am dat telefoane să obțin o rezolvare pentru a avea un acoperiș. După multe telefoane am avut o vagă promisiune că va veni o echipă în parc(?) să facă ancheta socială și de aceea am venit la prima oră să-i spun speranța și să-i fiu alături. Dar ,,trop tard,, cum ar spune francezul, cum a spus ultimele cuvinte doamna învățătoare . Îi plăcea să recite din Ch. Baudelaire, Esenin. Am găsit-o abia vorbind, in noapte a avut probleme cu inima, medicamente nu mai avea, am sunat la 112 , au venit în grabă dar deja inima încetase…
Îi mulțumesc că mi-a vorbit, îmi mulțumește că l-am ascultat .A doua zi traversez parcul, e 15 septembrie,o persoană de la urban-serv mătura pe lângă bancă . O filă de carte rătăcită se ridică cerând parcă, îndurare să nu ajungă la coș .O iau.. Persoana ce mătura se uită uimită la mine..De pe o alee un copil alergă spre bancă cu o carte și un trandafir în mână strigând: ,, Doamna învățătoare,,! Doamna învățătoare,,! Mi se adresează rugându-mă să-i spun unde este doamna învățătore. Cuvintele îmi sunt tremurate spunându-i că doamna a plecat să predea altor copii undeva departe, departe de această bancă. Păstrează cartea ca amintire și trandafirul lasă-l pe bancă, îi zic eu. Cartea era ,, Poezii,, Mihai Eminescu. .Copilul întristat mai strigă o dată :DOAMNA ÎNVATATOARE UNDE EȘTI !! Apoi așează trandafirul pe bancă, lipește cartea de cămășuța nouă și pleacă printre alei. Citesc paginile filei ridicată de jos, nu a fost greu să constat că aparține din cartea ,,CEL MAI IUBIT DINTRE PAMNATENI ,, Marin Preda. Iau din bibliotecă aceeași carte și pun în ea fila rătăcită, cândva era într-o carte pe un raft de bibliotecă ,apoi a căzut dintr-o sacoșă lângă o bancă…Mă aud spunând: Doamna învățătoare unde ești?Unde am fost noi?...Totu-i tăcere.
Un val în mare
Am alergat
Un val să prind
În imensitatea mării ,
Tăcerea m-a cuprins
Prin liniștea
Care în amurg
Cheamă în larg briza.
Doar printr-un val,
Chiar de la mal
Nisipul m-a lunecat
În gândul meu
Prin licăritul unui far…
,,Restul e tăcere,,.
Lacrimă amară
Din sete de viață
Lacrimă amară am băut
La cișmeaua despărțirilor
De pe un peron de gară.
Trenul n-a plecat
Sau nu a mai venit,
Doar șine încrucișate,
Bilete aruncate
Din gânduri ce n-au zămislit.
Îmi este sete!
De viață îmi este sete
Și lacrima este amară.
Cugetînd
Mă simt decapitata
Dintr-o lume de vânt purtată
Pe unde mi-o fi ţeasta
Gâde conștiința ia-o plată .
Dar cine să-mi răspundă
Lângă mine-i doar securea…
Vreau linişte acuma
In corpul ciuntit si zbuciumat
Luaţi-mi chiar şi bruma
Gândurilor ce le-ați curmat.
Adunătură ludă
Sau nu mi-aţi ştiut menirea.
Auz nu am , nici văzul
Doar mintea cu discernământ
Pământu-i un greu mormânt
Și lumea lui își pierde crezul.
Zvâcnind în mine, azi, durerea
Mă simt decapitată.