Înecare divină a simțurilor
Nu simt nimic.
Sunt însăși abisul ce-și arde dorințele,
un adio tăcut al lumii care uită să fie om.
Mă prefac? Sau poate sunt doar victima unei imaginații,
ori a abuzului perfid al societății:
manipulare, distrugere, pierdere de sine.
Dar poate exagerez. Sau doar spun adevărul.
Mi-am pierdut identitatea.
De suflet nici nu mai vorbesc, căci e amar,
la fel ca inteligența emoțională a unui popor
„pașnic” prin mască, dar gol în profunzime.
Superficialitatea ne îndeamnă să remarcăm lucruri fără valoare,
în timp ce esențialul dispare.
Nu sunt singura.
Cu toții ne-am simțit cândva capabili de măreție,
dar timpurile noastre zdrobesc mințile luminate.
Îi aruncă în abisul amărăciunii.
Înțelepții devin prizonieri ai criticilor needucaților,
într-un sistem ce se hrănește din corupție și invidie.
Sus, în vârf, stau cei fără cultură,
reprezentând o țară ce abia mai respiră.
Dar nu-i nimic.
Nu mai simt nimic.
Goliciunea lumii crude s-a așezat în mine,
amărăciunea îmi șoptește sfârșitul.
Și totuși, sunt numită nebună
pentru că văd realitatea, pentru că sunt realistă.
Se spune că suntem fericiți.
O iluzie amară.
Cei fără minte zâmbesc fără griji,
în timp ce țara arde.
Iar cei care gândesc... dezbat,
privesc lumea prin prisma științei, a psihologiei, a politicii, a filosofiei...
împovărați de complexitatea existenței.
De aceea suntem singuri.
Oamenii deștepți nu sunt înțeleși.
Trăim printre iluzii, printre gândurile unor neica-nimeni.
Fără vise reale, fără planuri ce pot schimba lumea.
Dorim o schimbare, dar puțini îi înțeleg profunzimea.
Așa rămânem izolați.
Singuri.
Category: Diverse poems
All author's poems: jessica_brescan
Date of posting: 26 декабря 2024
Views: 219
Poems in the same category
Psalmi - XXVII - Vindecă-mi slăbiciunile
Doamne, sunt o frunză care tremură în vânt,
un fir de nisip în bătaia furtunii.
Slăbiciunea mea mă urcă pe cruce,
dar nu în slavă, ci în rușine.
Nu mai am putere nici să lupt,
nici să cad cu demnitate.
Totul în mine se frânge,
chiar și dorința de a fi întreg.
Vindecă-mi slăbiciunile, Doamne,
nu cu izbândă, ci cu milă.
Nu cu strigăt, ci cu mângâiere.
Atinge rădăcinile fricii mele
și scoate de acolo boala uitării de Tine.
Mi-am pus curajul în oameni și în mine însumi,
și m-am clătinat.
Mi-am îmbrăcat glasul în vorbe tari,
dar înăuntru eram gol.
Un zid vopsit cu speranțe obosite.
Vino Tu, Doamne, și zidește în mine
ce eu n-am știut să păstrez.
Fă din neputința mea loc de minune.
Fă din tremurul mâinilor mele
o rugăciune tăcută care ajunge la Tine.
Întărește-mi curajul,
dar nu ca să fiu mare în ochii lumii,
ci ca să nu mă rușinez de lacrimi.
Să pot merge prin valea umbrelor
cu pași care știu că Tu ești cu mine.
Ridică-mă, Doamne, nu ca să înving,
ci ca să nu mă pierd.
CASA MEA DE VARĂ
Aș vrea să cred ,
Că mă asteaptă încă
Căsuța mea din luncă .
E tristă și tăcută ,
Cu ușa încuiată ,
Și lacătul pe poartă .
Perdeaua din fereastră
Ascunde-n ea lumina
Ce intra în casă
în zilele de vară .
Am flori ce râd în geam ...
Si fructe dulci in ram .
Zorele și zambile ,
Lalele , trandafiri ,
Iriși , liliac
Crescute cu mult drag ;
Prietenii de-o vară ,
Meri , caiși , gutui ,
Vișini și cireșe coapte .
Seri și nopți cu lună plină
Greieri , licurici prin iarbă
Magia nopții de vară .
Am un cățel și o pisică ,
În căsuța mea cea mică .
T.A.D.
Nu te opri. vei reuși
Când urci pe muntele succesului
Înaintezi greu, vântului i-te opui
Te-mpiedici dar nu te dai bătut
te ridici perseverent,
o să calci mai atent
Ai atins ținta mult visată
Frica de esec a fost învinsă
Demonstrat ai ca nu sunt limite
Decât cele multe din minte.
Cine…
Cine n-a avut un necaz,
Nu poate oferi mângâiere,
Căci nu știe cum este să scazi,
Din nimic, nimicul ce cere.
Cine n-a iubit niciodată
Va trăi amputat și stingher
Într-o lume aparte, ciudată,
Departe de sublim și de cer.
Cine în puf mereu a dormit,
Nu poate avea nici un vis,
Căci fiind îndestulat, odihnit,
Nu mai poate zbura din abis.
Cine n-a gustat al vieții amar,
Va trăi o extremă durere,
Fiindcă inima se umple de har,
Când tristețea privește spre stele.
🎤 Marieta
corpul era o pară
una dintre cele mai mari pere
ochii pictați adânc în cap
praf de copt la subraț
căpșune în obraji
povestea ei, o plăcintă râncedă
cu răvaș
unul pe care a uitat să-l citească
dar micul ei magazin
mirosea a migdale
doamna Marieta
eram prea mică, nu înțelegeam multe
când toți copiii aveau jocul lor și
nu mă regăseam, apoi
mi-ai deschis apetitul pentru un limbaj unic
iubirea de zahăr, de singurătate
iubirea de lumină amenințată
de tăișul nopții
când zahărul se întărește pe prăjituri
în frigider
dacă a murit, nu știu
n-am văzut-o de ani de zile
magazinul mic are geamurile văruite
în parc, banca îndoită de șoldurile ei
nu mai are suflet
aerul din jur - lumea interioară
a unui mut
azi, plăcinte se fac peste tot
și doar congelate
doamna Marieta
această figură cumva indie, cumva plină de groază
în tremurul șoldurilor ei
halatul alb, de cofetăreasă
nu știam exact
dacă mirosea de fapt a clor
sau migdale
mâncam plăcinte extra vanilate
și privirea ei de femeie grasă
ocrotea cu milă anticipată
privirea mea de copil gras
ce doamnă,
Marieta
parcă și numele ei îmi aduce aminte
de aceste ciudate cafenii
femeia asta va rămâne mereu cu mine
pentru că s-a născut să miroasă a migdale
și a nefericire
Decât să le duc grija, mai bine le duc dorul
Vine vine bine
Vine peste tine
Foamea și năpasta
Grijile cât casa
Stresul și nevasta.
Fă-mă să mă simt mai bine
Să privesc și eu cu tine
Să mă bucur de avere
Țin cu dinții de putere
Am sustinere si spate,
Bucuroși le-om duce toate.
Trage lumea cu durere
Obligații drepturi vere
Vrem reprezentativitate
Să ii dăm pe toți pe spate
Să scăpam de tot ce vine
Să fugim și de rușine
Și de rate și de zile
Numărate și nevoi
Că așa o ducem noi.
Versuri: C.L.
Toate drepturile rezervate @2023
Reproducerea sub orice forma a textului fara acordul autorului este strict interzisa.
Psalmi - XXVII - Vindecă-mi slăbiciunile
Doamne, sunt o frunză care tremură în vânt,
un fir de nisip în bătaia furtunii.
Slăbiciunea mea mă urcă pe cruce,
dar nu în slavă, ci în rușine.
Nu mai am putere nici să lupt,
nici să cad cu demnitate.
Totul în mine se frânge,
chiar și dorința de a fi întreg.
Vindecă-mi slăbiciunile, Doamne,
nu cu izbândă, ci cu milă.
Nu cu strigăt, ci cu mângâiere.
Atinge rădăcinile fricii mele
și scoate de acolo boala uitării de Tine.
Mi-am pus curajul în oameni și în mine însumi,
și m-am clătinat.
Mi-am îmbrăcat glasul în vorbe tari,
dar înăuntru eram gol.
Un zid vopsit cu speranțe obosite.
Vino Tu, Doamne, și zidește în mine
ce eu n-am știut să păstrez.
Fă din neputința mea loc de minune.
Fă din tremurul mâinilor mele
o rugăciune tăcută care ajunge la Tine.
Întărește-mi curajul,
dar nu ca să fiu mare în ochii lumii,
ci ca să nu mă rușinez de lacrimi.
Să pot merge prin valea umbrelor
cu pași care știu că Tu ești cu mine.
Ridică-mă, Doamne, nu ca să înving,
ci ca să nu mă pierd.
CASA MEA DE VARĂ
Aș vrea să cred ,
Că mă asteaptă încă
Căsuța mea din luncă .
E tristă și tăcută ,
Cu ușa încuiată ,
Și lacătul pe poartă .
Perdeaua din fereastră
Ascunde-n ea lumina
Ce intra în casă
în zilele de vară .
Am flori ce râd în geam ...
Si fructe dulci in ram .
Zorele și zambile ,
Lalele , trandafiri ,
Iriși , liliac
Crescute cu mult drag ;
Prietenii de-o vară ,
Meri , caiși , gutui ,
Vișini și cireșe coapte .
Seri și nopți cu lună plină
Greieri , licurici prin iarbă
Magia nopții de vară .
Am un cățel și o pisică ,
În căsuța mea cea mică .
T.A.D.
Nu te opri. vei reuși
Când urci pe muntele succesului
Înaintezi greu, vântului i-te opui
Te-mpiedici dar nu te dai bătut
te ridici perseverent,
o să calci mai atent
Ai atins ținta mult visată
Frica de esec a fost învinsă
Demonstrat ai ca nu sunt limite
Decât cele multe din minte.
Cine…
Cine n-a avut un necaz,
Nu poate oferi mângâiere,
Căci nu știe cum este să scazi,
Din nimic, nimicul ce cere.
Cine n-a iubit niciodată
Va trăi amputat și stingher
Într-o lume aparte, ciudată,
Departe de sublim și de cer.
Cine în puf mereu a dormit,
Nu poate avea nici un vis,
Căci fiind îndestulat, odihnit,
Nu mai poate zbura din abis.
Cine n-a gustat al vieții amar,
Va trăi o extremă durere,
Fiindcă inima se umple de har,
Când tristețea privește spre stele.
🎤 Marieta
corpul era o pară
una dintre cele mai mari pere
ochii pictați adânc în cap
praf de copt la subraț
căpșune în obraji
povestea ei, o plăcintă râncedă
cu răvaș
unul pe care a uitat să-l citească
dar micul ei magazin
mirosea a migdale
doamna Marieta
eram prea mică, nu înțelegeam multe
când toți copiii aveau jocul lor și
nu mă regăseam, apoi
mi-ai deschis apetitul pentru un limbaj unic
iubirea de zahăr, de singurătate
iubirea de lumină amenințată
de tăișul nopții
când zahărul se întărește pe prăjituri
în frigider
dacă a murit, nu știu
n-am văzut-o de ani de zile
magazinul mic are geamurile văruite
în parc, banca îndoită de șoldurile ei
nu mai are suflet
aerul din jur - lumea interioară
a unui mut
azi, plăcinte se fac peste tot
și doar congelate
doamna Marieta
această figură cumva indie, cumva plină de groază
în tremurul șoldurilor ei
halatul alb, de cofetăreasă
nu știam exact
dacă mirosea de fapt a clor
sau migdale
mâncam plăcinte extra vanilate
și privirea ei de femeie grasă
ocrotea cu milă anticipată
privirea mea de copil gras
ce doamnă,
Marieta
parcă și numele ei îmi aduce aminte
de aceste ciudate cafenii
femeia asta va rămâne mereu cu mine
pentru că s-a născut să miroasă a migdale
și a nefericire
Decât să le duc grija, mai bine le duc dorul
Vine vine bine
Vine peste tine
Foamea și năpasta
Grijile cât casa
Stresul și nevasta.
Fă-mă să mă simt mai bine
Să privesc și eu cu tine
Să mă bucur de avere
Țin cu dinții de putere
Am sustinere si spate,
Bucuroși le-om duce toate.
Trage lumea cu durere
Obligații drepturi vere
Vrem reprezentativitate
Să ii dăm pe toți pe spate
Să scăpam de tot ce vine
Să fugim și de rușine
Și de rate și de zile
Numărate și nevoi
Că așa o ducem noi.
Versuri: C.L.
Toate drepturile rezervate @2023
Reproducerea sub orice forma a textului fara acordul autorului este strict interzisa.
Other poems by the author
Simfonie stelară
Taina sufletului meu e întruchipată în agonie, în decepție și amărăciune
Iar abisul trecutelor mele amintiri mi-a secat toată strălucirea lăsându-ma să pier
Acum privesc cerul doar cu nostalgie, amintindu-mi cum în ultima noapte ochii tăi plini de stele mi-au cântat-n suflet alinarea, o ultimă simfonie
Diagnosticul: Tu
M-au deschis cu un cuțit de lumină,
Au desfăcut pielea cu degete sterpe,
Au căutat rugina, oase străine,
Dar n-au găsit decât un singur nume.
Era scris în vene, gravat în tăcere,
Între coastele mele îi crescuseră umbre,
Ai fost artera care-mi hrănea amintirea,
Ai fost țipatul mut din gândurile surde.
Medicii au tăcut, au privit făra teamă
Sufletul meu? O catedrală goală.
În loc de sânge, curgea o poveste,
În loc de inimă, doar o voce uitată.
Te-au scos dintre fibre, te-au pus pe o foaie,
Te-au citit ca pe un diagnostic absurd.
"Aici a fost cineva", a șoptit bisturiul,
"Aici e un suflet...dar altul îl ține."
Că poate că, dacă mă vor închide la loc,
Dacă vor coase noaptea cu fire de lună,
Încă te voi simți, în carnea uitării,
Înca îmi vei fi cicatricea bună.
De ce nu eu?
De ce l-ai ales pe el, în locul meu?
Eu, sângele tău, sufletul tău mereu.
Eram doar un copil, voiam să te am,
Dar tu ți-ai făcut din iubire un ham.
El, cu glasul greu, cu palmele reci,
Eu, cu ochii plânși, sub nopți fără decizii clare,
El, cu furie, cu vorbe de gheață,
Eu, doar un copil, ce voia o viață.
Mă întreb de-atunci, mereu, neîncetat,
Ce-am făcut greșit, de nu m-ai salvat?
Eram prea mică să lupt, să-ți strig durerea,
Dar tu, mamă, de ce mi-ai tăiat puterea?
Nu-l pot numi „tată”, nu știu să-l privesc,
N-a fost decât umbra unui chin grotesc.
Și tu... nici „mamă” nu știu să-ți mai spun,
Când ai ales tăcerea, lăsându-mă-n scrum.
Dar știi ce-am să fac? O să cresc, o să plec,
Din lanțuri de frică o viață-mi refac.
Nu voi fi ca voi, nu voi repeta,
Povara ce voi mi-ați pus pe inima mea.
Și poate, cândva, o să te întreb
Cu glasul puternic, de om ce se-ncheagă-n prezent:
„De ce l-ai ales pe el, nu pe mine?
De ce m-ai lăsat singură, străină de tine?”
Copilăria ce niciodată nu ar fi murit
Copilăria ce niciodată nu ar fi murit, dacă pe cap mi-ai fi pictat cu admirație un voal al nopții albastre, inimia mi ar fi inflorit și acum în grădini cu flori
Grădinii din care dacă nu părăseai seceta sufletului meu și ma adăpai cu apa, acum din ea te infruptai cu privirea și atunci ai fi văzut ca din toate florile doar eu suspin și alin
Dacă nu o luai la goană din amintrii probabil sufletul te canta ca pe un cântec din copilărie, iar din gradina ce mi-ai fi alesul, eu as fi floare ta și tu copilăria mea
Dar din păcate, tu ai iubit mai mutl spini
Asa ca ai rănit ce te iubește și iubești ce te râneste
Am fost copilița trecutului tău, doar ca-n viitor ai ales sa nu ma mai iubești
Probabil ai știut și tu că aș fi meritat ceva mai bun
Străinul din tramvai
Te-am văzut pe locul din față,
cu ochii tăi pierduți într-o lume
pe care n-am s-o cunosc niciodată.
Eu m-am agățat de bara rece,
dar tot ce voiam era să mă prind de tine,
de gândurile tale care alergau mai repede
decât tramvaiul ce ne ducea spre nicăieri.
Erai un străin,
dar în tăcerea ta am auzit o mie de povești.
Un tic nervos la mâna stângă,
un zâmbet schițat pe jumătate,
și ochii tăi care priveau
ca și cum căutai ceva ce nu-ți lipsea.
Poate că eram doar o umbră în reflexia geamului,
dar pentru o clipă, lumea întreagă s-a oprit
când ne-am întâlnit privirile.
M-ai prins, fără să vrei,
într-o călătorie pe care inima mea n-o înțelege.
Biletele noastre n-au fost validate,
dar am simțit că eram deja într-un alt univers,
unde timpul curgea doar pentru noi.
Mi-am dorit să-ți spun ceva – orice.
„Ce frumoasă e ziua când nu ești singur.”
Dar cuvintele mi-au rămas blocate în piept,
ca și cum aerul din tramvai era prea dens
pentru o declarație atât de simplă.
Stația ta a venit prea repede,
iar eu am rămas pe loc,
cu mâna agățată de bara rece,
dar inima mea alergând după tine.
Tu ai coborât fără să te uiți înapoi,
iar tramvaiul a plecat,
dar eu, străine,
am rămas acolo cu tine,
într-un gând pe care nu-l voi uita.
Acum mă întorc pe aceeași linie,
căutându-te printre fețe care nu contează,
căutând povestea noastră,
scrisă pe biletul de călătorie
pe care l-am păstrat în buzunar.
Eternitatea infernului
Și așteptarea tare îmi chinuie inima
Și dorul tare mi-o sfâșie
Căci în clipa-i lină când încet îmi moare inima
Când înec toată agonia sub esența toxică a răbdării
Și oare va mai veni odată sau măcar
o dată?
Mă va iubi cum nu a mai făcut-o deja?
E sub caldura altor brațe știu asta sigur
Căci timpul trece și de sub bolta cerului îl privesc...
Dar de ce încă aștept ce nu îmi este menit?
Oh, doamne trebuie să îți dau chipul în eternitățile uitării care mă dor atât de rigide în neascultarea vântului
De asta mă doare și amintirea căci memoria nu-ți uită niciodată privirea, iar eternitatea pentru mine e chinul infernului, incecarea de a te uita îmi stinge sufletul în etern, dar nu și suferința
Simfonie stelară
Taina sufletului meu e întruchipată în agonie, în decepție și amărăciune
Iar abisul trecutelor mele amintiri mi-a secat toată strălucirea lăsându-ma să pier
Acum privesc cerul doar cu nostalgie, amintindu-mi cum în ultima noapte ochii tăi plini de stele mi-au cântat-n suflet alinarea, o ultimă simfonie
Diagnosticul: Tu
M-au deschis cu un cuțit de lumină,
Au desfăcut pielea cu degete sterpe,
Au căutat rugina, oase străine,
Dar n-au găsit decât un singur nume.
Era scris în vene, gravat în tăcere,
Între coastele mele îi crescuseră umbre,
Ai fost artera care-mi hrănea amintirea,
Ai fost țipatul mut din gândurile surde.
Medicii au tăcut, au privit făra teamă
Sufletul meu? O catedrală goală.
În loc de sânge, curgea o poveste,
În loc de inimă, doar o voce uitată.
Te-au scos dintre fibre, te-au pus pe o foaie,
Te-au citit ca pe un diagnostic absurd.
"Aici a fost cineva", a șoptit bisturiul,
"Aici e un suflet...dar altul îl ține."
Că poate că, dacă mă vor închide la loc,
Dacă vor coase noaptea cu fire de lună,
Încă te voi simți, în carnea uitării,
Înca îmi vei fi cicatricea bună.
De ce nu eu?
De ce l-ai ales pe el, în locul meu?
Eu, sângele tău, sufletul tău mereu.
Eram doar un copil, voiam să te am,
Dar tu ți-ai făcut din iubire un ham.
El, cu glasul greu, cu palmele reci,
Eu, cu ochii plânși, sub nopți fără decizii clare,
El, cu furie, cu vorbe de gheață,
Eu, doar un copil, ce voia o viață.
Mă întreb de-atunci, mereu, neîncetat,
Ce-am făcut greșit, de nu m-ai salvat?
Eram prea mică să lupt, să-ți strig durerea,
Dar tu, mamă, de ce mi-ai tăiat puterea?
Nu-l pot numi „tată”, nu știu să-l privesc,
N-a fost decât umbra unui chin grotesc.
Și tu... nici „mamă” nu știu să-ți mai spun,
Când ai ales tăcerea, lăsându-mă-n scrum.
Dar știi ce-am să fac? O să cresc, o să plec,
Din lanțuri de frică o viață-mi refac.
Nu voi fi ca voi, nu voi repeta,
Povara ce voi mi-ați pus pe inima mea.
Și poate, cândva, o să te întreb
Cu glasul puternic, de om ce se-ncheagă-n prezent:
„De ce l-ai ales pe el, nu pe mine?
De ce m-ai lăsat singură, străină de tine?”
Copilăria ce niciodată nu ar fi murit
Copilăria ce niciodată nu ar fi murit, dacă pe cap mi-ai fi pictat cu admirație un voal al nopții albastre, inimia mi ar fi inflorit și acum în grădini cu flori
Grădinii din care dacă nu părăseai seceta sufletului meu și ma adăpai cu apa, acum din ea te infruptai cu privirea și atunci ai fi văzut ca din toate florile doar eu suspin și alin
Dacă nu o luai la goană din amintrii probabil sufletul te canta ca pe un cântec din copilărie, iar din gradina ce mi-ai fi alesul, eu as fi floare ta și tu copilăria mea
Dar din păcate, tu ai iubit mai mutl spini
Asa ca ai rănit ce te iubește și iubești ce te râneste
Am fost copilița trecutului tău, doar ca-n viitor ai ales sa nu ma mai iubești
Probabil ai știut și tu că aș fi meritat ceva mai bun
Străinul din tramvai
Te-am văzut pe locul din față,
cu ochii tăi pierduți într-o lume
pe care n-am s-o cunosc niciodată.
Eu m-am agățat de bara rece,
dar tot ce voiam era să mă prind de tine,
de gândurile tale care alergau mai repede
decât tramvaiul ce ne ducea spre nicăieri.
Erai un străin,
dar în tăcerea ta am auzit o mie de povești.
Un tic nervos la mâna stângă,
un zâmbet schițat pe jumătate,
și ochii tăi care priveau
ca și cum căutai ceva ce nu-ți lipsea.
Poate că eram doar o umbră în reflexia geamului,
dar pentru o clipă, lumea întreagă s-a oprit
când ne-am întâlnit privirile.
M-ai prins, fără să vrei,
într-o călătorie pe care inima mea n-o înțelege.
Biletele noastre n-au fost validate,
dar am simțit că eram deja într-un alt univers,
unde timpul curgea doar pentru noi.
Mi-am dorit să-ți spun ceva – orice.
„Ce frumoasă e ziua când nu ești singur.”
Dar cuvintele mi-au rămas blocate în piept,
ca și cum aerul din tramvai era prea dens
pentru o declarație atât de simplă.
Stația ta a venit prea repede,
iar eu am rămas pe loc,
cu mâna agățată de bara rece,
dar inima mea alergând după tine.
Tu ai coborât fără să te uiți înapoi,
iar tramvaiul a plecat,
dar eu, străine,
am rămas acolo cu tine,
într-un gând pe care nu-l voi uita.
Acum mă întorc pe aceeași linie,
căutându-te printre fețe care nu contează,
căutând povestea noastră,
scrisă pe biletul de călătorie
pe care l-am păstrat în buzunar.
Eternitatea infernului
Și așteptarea tare îmi chinuie inima
Și dorul tare mi-o sfâșie
Căci în clipa-i lină când încet îmi moare inima
Când înec toată agonia sub esența toxică a răbdării
Și oare va mai veni odată sau măcar
o dată?
Mă va iubi cum nu a mai făcut-o deja?
E sub caldura altor brațe știu asta sigur
Căci timpul trece și de sub bolta cerului îl privesc...
Dar de ce încă aștept ce nu îmi este menit?
Oh, doamne trebuie să îți dau chipul în eternitățile uitării care mă dor atât de rigide în neascultarea vântului
De asta mă doare și amintirea căci memoria nu-ți uită niciodată privirea, iar eternitatea pentru mine e chinul infernului, incecarea de a te uita îmi stinge sufletul în etern, dar nu și suferința