Ecoul conștiinței

Se face intuneric in jur,

Nu poti scapa irevocabil,

Umil de tot trecutul dur,

Îl port in piept inevitabil.

Mă plange apusul pe sub zare,

Și ploaia imi spală lung tristețea...

Pierdut in propria mi valoare,

Se scurge încet,încet tandrețea.

Sunt aici!Doar eu si gânduri nefondate.

Cu greu ma trece starea noptii,

In golul sufletului ,poate,

Apari măcar in sensul vietii.

Cauta-mă in anii irositi!

În nopti cu plans,zile de jale,

În ochii mei cei obositi

De seri intregi de asteptare.

Dar in zadar,nu mai sunt eu!

E doar carcasa ce a ramas.

Gasește ma si fa ma sa vreau

”Un ultim dans”.

Mă bate gândul să-mi revin,

Să uit de tine si de tot,

Dar cum sa fac?Explica mi tu!

Cand nici sa plang,nu prea mai pot...

Citesc pe asfaltul ud dorința,

Să ma intorc la cine am fost.

Îmbin tradarea cu sentința

Și sigur stiu: Nu are rost.

Cine am fost noi pana la urmă?

Doar doi copii...acum straini!

Crezând ca totul e o glumă,

Sfârșim prezentul clandestini.

Emotii, dor, batai de inimă accelerate

Toate-s cuprinse în paradisul meu

Unde serile imi pun în gând speranțe 

Ca intr-o zi voi mai gusta din vinul tău...

Căci mi-ai rămas amprentă-n suflet

Și m-ai blocat să-ți fiu doar in tacere

Unde scrisul mi-e singurul urlet

Ce strigă în versuri a mea durere.

Mi l-ai lăsat dorință veșnică 

Intr-un pahar gol in eternitate

Îmi e intens in amintire... încă 

L-ai interzis... sa-l lași ca amintire

Ti s-a părut o... ilegalitate?!

cum pot afla dacă ți-e bine

te înstrăinezi pe zi ce trece

și nu mai apelezi la mine

când doru-ncepe să te apese

mi te imaginez cu mine

suntem la capăt de drum

doar fantezia-mi aparține

și e gresit ce simt acum

și pe hârtie te-aștern

cu tot ce-am memorat cu tine

în dreapta mea, meleag etern

dar nu mult îmi aduc aminte

cu mustrare și părere de rău

sub clar de lună, lampă a nopții

să resimt toba pe pieptul tău

și pentru noi să trag cu dinții

egocentriști parcă am fi

zăbovind oareșicând

în osteneala de a ne înlocui

și am secat tot încercând

Lumina n noapte,

Te caut grăbit,

Uitasem de păcate,

Uit ca te am iubit.

Lumina n noapte

Nu ți am povestit,

Cum te strâng în brațe,

Cum te am îndrăgit.

Noaptea n lumina

Nu te am găsit,

Mă port ca o străină,

Totuși nu m ai prețuit.

Mi-ai pictat stele pe cerul înnorat, 

Iar eu cu naiva inocență a tinereții

Am ignorat fundalul greșit conturat,

Dar totul s-a spart în zorii dimineții. 

S-au risipit iluziile iubirii tale triste

Care îmi hrăneau inima însetată.

Metaforele tale au câte doua fețe

Și oglinda în care te uiți este crăpată. 

Multitudinea de chipuri ți se potrivește,

Căci tu nu ai fost niciodată numai unul.

Dragostea ta mai mult mă otrăvește...

Al tău "te iubesc" e sinonim cu mercurul. 

Te caut și acum pe cerul senin.

Nu înțeleg de ce dar vreau să îmi amintesc,

Să zăresc ceva ce aș putea să cuprind,

Vreau măcar o senzație cu sensul olfactiv. 

Dar de când ai plecat nu mai sunt nori. 

Tind să cred ca tu îi desenai intenționat

Uitând tunetele ce îmi strârneau fiori,

Iar eu credeam în fundalul dezordonat.

Eram ancorată în iubirea pe care o simțeam 

Fiind singurul real din tot pastelul.

Reprocitatea lipsea, dar cumva completam 

Dăruindu-mă până mi-am consumat sufletul.

Eu am rămas cu mâinile goale, cu ochii goi,

Cu mintea împrăștiată, cu raiul în haos.

Sunt singura pe drumul de salcâmi

Înconjurată de liniște și de miros frumos,

De dor de tine, de dor de mine și de amândoi.

Mi se repetă în gând frânturi cu gust amar,

Secvențe mincinoase rostite greoi,

Pe care încerc să le omor cu uitarea

Și să mă despart de tabloul murdar.

Vreau să îmbrățișez noua mea realitate

Străină de tine și tot ce ai însemnat.

Să nu te mai caut în miez de noapte

Și arunc din mine tot ce am păstrat. 

Te-am iubit și n-am știut să-ți spun,
Mi-era frică de noi și am rămas tăcută,
Iar acum, când ai plecat, mi-e lumea un pustiu,
Cu inima sângerândă și-un dor ce-l port viu.

Tu ai ales pentru noi și-ai plecat,
Fără să-mi spui că-n tăcerea ta te-ai frânt,
Ai vrut să mă salvezi, să-mi deschizi un drum,
Dar în urma ta, mi-ai lăsat doar scrum.

Îți reproșez că ai fugit fără să știu,
Că ai purtat singur povara unui chin prea viu,
Că n-ai vrut să împarți cu mine durerea ta,
Ai ales un rămas-bun, dar nu mi-ai dat inima.

Acum, eu îți cer iertare din depărtare,
Pentru tăcerile mele, pentru ezitarea mare,
Și-ți promit că voi păstra flacăra aprinsă,
Că voi trăi pentru amândoi, într-o viață neînvinsă.

Iubirea mea e caldă și arde doar în mâinile tale pentrucă inima ta e singura ce aprinde focul din inima mea

Te aștept în miez de noapte să înflorești în inima ca o floare a cărui sărut e singurul ce vindecă o altă floare, precum floare mea a carui petale sunt ofilite, tu doar poți să înflorești petale de a dorului meu mângâiere

Și mai simt că tu și eu suntem singuri ce sunt combatibili în ale iubirii arte și știu asta atât de sigur, și știi de ce?

Viața mea e ca o pânză golă și ponosită și doar a ta culoare poate să-mi transforme infernul în paradis

Și ai spune, că orice alt suflet ar putea colora o viață a cărui fundal e pustiu, dar oricâți ar încerca să cucerească acel suflet, ar mâhni doar de frustrare,  nicidecum nu s-ar bucura să-și găsească sufletul pereche când sunt conștienți că nu orșicine e alesul acelei vieții și suflet

  Doar unicul ce poate aduce culoare e cel care a fost trimis de Dumnezeu, și acel răspuns la rugăciunile acelui suflet ești tu

Nu-mi pune etichete, căci nu-s doar un nume,

Nu-s o culoare, un loc sau un fum.

Eu sunt cântecul ce sparge tăcerea,

Sunt tușul ce-n umbră transformă durerea.

Cu mâini ce desenează lumile mele,

Cu vorbe ce ard și înalță altare,

Cu inima-n versuri, în sunet, în stele,

Eu sunt mai mult decât vezi la hotare.

Din altă rădăcină mi-e țesut destinul,

Nu sunt româncă, dar port același dor,

Și-n inima mea nu stă doar străinul,

Ci-o lume întreagă de vis și fior.

Nu-mi frânge aripile cu prejudecăți,

Căci în mine e foc, e putere de-a crea,

Sunt o poveste, un vis, un altar de speranțe,

O voce ce strigă: „Nu mă judeca!”

Sunt talentul ce cere doar să fie văzut,

Sunt ființa ce vrea să dăruiască lumii glas,

Nu mă opri, nu-mi întoarce privirea tăcut,

Căci sunt mai mult decât un vechi impas.

De ce să-mi iei dreptul de-a mă defini?

De ce să-mi pui un zid între mine și lume?

Vreau să fiu eu – să creez, să iubesc, să trăiesc,

Să fiu liberă, vie, mai mult decât un nume.

Ești zeul sufletului meu, tărâmul fericirii mele eterne

Ești steua mea căzătoare ce-mi atârnă fierbinte-n deșert razele auri, cu căldura ce se înăduie pătrunzător-n al meu suflet

Și deși am promis că n-o să te aștept, că nu o să mai iubesc pe nimeni imprevizibilul timp arde în nerăbdarea de a ne contopi sufletele

Și uite așa, prea multe promisiunii încălcate și prea mult dor vărsat cu mult prea devreme, dar nu ne alegem noi timpul vindecării

Și poate că nu mai cred în iubire cum credeam odată-n copilăriei, dar n-ai cum să nu iubești din nou atunci când sufletul pulsează pe hârtie

Hârtia pe care ți-am compus poezii s-a boțit de atâta dor și dorește în uitarea suferinței sale să se împrăștie peste ale tale brațe binecuvântate cu alinare

Vorbe dulci, șoapte și promisiunii

pe culmile extazului și cu toate că nu știi prin ce am trecut inima îmi bate cu putere-n piept, când mă gândesc că aici cu tine durerea s-a transformat doar într-o amintire

Îți ofer un legământ de iubire și recunoștință eternă pentru că mi-ai ales inima

Și nu îmi vine a cred cu ochii cât poate schimba iubirea inima unui om

Pentru că pentru prima dată am rămas căzută, după ce m-am înălțat, iar acum mă înalț cu propriile aripii pe al iubirii dar cu rodul ce-ți poartă numele, iubire 

Curg lacrimi de cristal și suspine de oțel 

Iar umbrele tăcerii parcă ar fi legate și-n învel 

Și-n respledența lor totul e amaranth, iar pentru acest fapt inima e în deplină lugubură 

Vremea bună din sufletul meu e doar o străină evanescentă și s-a preschimbat și ea-n oceane de tăcere

De ce nu simțiți durerea din al meu suflet? Și de ce sunt eu singura care întreabă și tot eu îmi ofer răspunsurile?

Considerați toți că inima mea-i crudă și de gheață

Curg a mele lacrimi de cristal printre crăpăturile ruginite ale pământului când realizez acest fapt

Căci eu am fost mereu cu o inimă bună, chiar mult prea celestială , deși sunt percepută de mintea voastră drept doar un călător pe această lume, și niciodată o ființă care poate fii iubită

Titlul: "Peregrin serafic"Peregrin: Sugerează ideea de călător, rătăcitor sau călător pe această lume, reflectând sentimentul de neapartenență sau căutare a unui loc.

Serafic: Evocă imagini angelice, divine și pure, indicând călătoria ta spirituală sau emoțională profundă, păstrând în același timp o esență angelică și înălțătoare.

Metafore și Explicații:"Curg lacrimi de cristal și suspine de oțel":Lacrimi de cristal: Sugerează puritatea și sinceritatea durerii tale.Suspine de oțel: Indică durerea profundă și grea, comparabilă cu duritatea oțelului.

"Umbrele tăcerii parcă ar fi legate și-n învel":Umbrele tăcerii: Sugerează momentele de tăcere și necomunicare, încărcate de semnificații ascunse.Legate și-n învel: Tăcerea este învăluită și protejată, poate chiar ascunsă, adăugând un strat de complexitate emoțiilor tale.

"În respledența lor totul e amaranth":Resplendență: Strălucire și splendoare.

Amaranth: Etern, neschimbător. Indică o stare de frumusețe și nemurire în mijlocul durerii.

"Pentru acest fapt inima e în deplină lugubură":Lugubru: Sumbru, întunecat. Sugerează că inima ta este cufundată în tristețe și întuneric.

"Vremea bună din sufletul meu e doar o străină evanescentă":Străină evanescentă: Sentimentele pozitive din sufletul tău sunt trecătoare și rare, aproape inexistente.

"S-a preschimbat și ea-n oceane de tăcere":Oceane de tăcere: Sentimentele tale s-au transformat în tăcere vastă și profundă, indicând o lipsă de comunicare și exprimare.

"Curg a mele lacrimi de cristal printre crăpăturile ruginite ale pământului":Crăpături ruginite ale pământului: Sugerează durerea și suferința adânc înrădăcinată în tine și în lumea ta, ca niște crăpături vechi și neglijate.

"Chiar mult prea celestială":Celestial: Divin, ceresc. Sugerează că inima ta este pură și nobilă, chiar dacă este percepută greșit de ceilalți.

"Un călător pe această lume, și niciodată o ființă ce-ar putea fi iubită":Reflectă sentimentul de alienare și neînțelegere, că ești percepută doar ca un trecător și nu ca cineva demn de iubire.

Sensul Poeziei:Poezia explorează sentimentele profunde de durere, neînțelegere și alienare ale autorului. Folosind imagini puternice și metafore elaborate, se subliniază contrastul dintre percepția exterioară și realitatea interioară a autorului. Deși este percepută ca fiind rece și distantă, inima autorului este plină de iubire și bunătate. Poezia exprimă frustrarea și tristețea de a nu fi înțeleasă sau iubită de cei din jur, în ciuda purității și profunzimii emoționale.

El pășește drept,

cu umbra strânsă la piept,

îmbrăcat în liniște,

ca și cum ar fi ales

să uite.

Dar noaptea îl dezbracă de tăcere.

În vis, pereții îi șoptesc numele meu,

perna păstrează conturul absenței,

iar mâinile lui se închid

într-un pumn care nu mai prinde nimic.

El fuge,

de trecut, de mine, de el însuși,

dar dorul e o funie invizibilă

ce-l trage înapoi

în fiecare răsuflare.

El nu știe,

sau poate știe prea bine:

poți fugi de orice,

dar nu poți scăpa

de ceea ce trăiește în tine.

Formula visului pe piele

Pe pielea mea, atingerile lui sunt reacții tăcute,

molecule vibrând la limita coliziunii,

unde chimia dorinței arde fără oxigen.

E hidrogen pur în privirea lui,

gata să explodeze dacă îl privesc prea mult,

iar eu sunt oxigenul care-l cheamă spre combustie.

Atingerea lui e un lanț de legături covalente,

piele de piele, atom de atom,

un schimb lent de energie în care căldura

devine catalizatorul unui vis de nezguduit.

Electronii sar între noi,

o plasmă invizibilă ne învăluie,

iar corpul meu devine un laborator

unde doar el știe formulele.

Pe buze, rămâne gustul unui acid dulce,

ce corodează zidurile timpului,

dar construiește poduri între clipă și etern.

În venele mele curg ioni de dorință,

magnetismul lui schimbă polaritatea

și mă atrage, inevitabil, ca un metal rătăcit

spre inima unui reactor.

Visul atingerilor lui e un amestec perfect,

nici prea instabil, nici inert,

o soluție saturată cu tăceri

și șoapte distilate.

În piele, el lasă o urmă de lumină,

fosfor rece ce strălucește pe întuneric,

ca o amintire care nu vrea să se stingă.

Când dispare, mă descompun în molecule,

dar rămâne parfumul reacției noastre,

un compus imposibil de refăcut.

Și totuși, îl visez din nou,

până când atomii noștri se unesc iar,

într-o alchimie ce transcende

legile universului.