ZIDUL

    Frunzele toamnei zboară și încet se aștern,
    pictând în culori arămii pământul etern.
    În privirile noastre amurgul s-a stins,
    strivit între pleoape și sărutul promis...
    
    În brațele mele te-am frânt cu răbdare,
    departe de-a lunii adâncă trădare.
    În nopți liniștite te-am recreat cu migală,
    cu trup și cu suflet, cu dăruire totală...
    
    Pe al trupului tău înmiresmat altar,
    zorii de zi vor străluci iar și iar,
    Căci frunzele toamnei încet se aștern,
    pictând în culori arămii pământul etern...

    Inspirate-aceste rânduri,
    sunt de ochii tăi, iubito,
    c-am citit în ei anunţul
    ploilor, încremenite-n jad...
    - lacul se-mpietreşte-n pripă 
    gândurile mate-s în zadar -
    
    Aceste versuri, însă, 
    vor arde în tăcere, 
    căci ochii tăi, iubito, 
    provoacă-n jurul lor durere... 
    şi rănile-adânci trecute,
    se redeschid în sânge,
    spre marea mea dezamăgire...

    Lacrimile mele n-au strălucit 
    în drumul tău, 
    perle sau diamante …
 

    În adâncimile mele şi verzi şi albastre 
    coloane translucide se-nalţă şi cad, 
    retezate brutal de cuvinte rostite cu ură...
   

    Dă-mi totuşi lacrimile mele... 
    şi fereşte-mă de mine, 
    de lumina aripilor mele, 
    şi mai dă-mi 
    o plajă imensă, 
    să-mi caut-singur-oceanul.

    Vino draga mea iubită,
    La izvorul dintre sălcii,
    Să-mi laşi umbra prihănită,
    Peste tremur de flori roşii...
    
    Vino dar, nu sta o clipă,
    Te aştept şi-mi este dor,
    S-aud susur de albină,
    Să simt umbra ta de nor...
    
    Vino draga mea-n spre seară,
    Pe viers trist de ciocârlie,
    Să-mi săruţi cu gust de fragă,
    Vorbele-nşirate-n mie...
    
    Căci te vreau la pieptul meu,
    Să te frâng încă odată,
    Să-mi fii lut de curcubeu -
    Trup tăiat din curbă mată...
    
    Şi-nspre zor de zi, te-ndură,
    Să mă leşi pe-un colţ de rai...
    Un sărut grăbit pe gură,
    Să nu uiţi, te rog, să-mi dai...

    Ce bine mă simt,
    hainele mele sunt albe, 
    sufletul transparent, 
    amprentele mate, 
    umbrele mele curate...
    
    Voi staţi aici..., 
    aşteptându-mi greşeala,
    pândindu-mi din umbră, 
    primul meu pas spre eşec,
    primul meu gest, 
    care mă va pierde...
    
    Dar în mine sunt numai EU...
    Casa sufletului meu a fost dereticată, 
    odăile mele, acuma sunt curate,
    aerisite, bine luminate, 
    umbrele nu-şi mai au rostul 
    şi nici eşecuri nu vor mai fi..

    Ai mai făcut un pas către plecare,
    Dar ai avut, ușor, presentimentul,
    Că umbra-ți alungită pe cărare,
    Te-a răzgândit și ai pierdut momentul.
    
    Așa că te-ai întors și-ai mai făcut un pas,
    Uitându-ne la mine cu blândețe,
    Căci spre final, eu am fost cel rămas,
    Să te îmbrățișeze cu tandrețe...
    
    În umbra ta, ecoul pașilor mărunți,
    Mi-a fost în suflet și pană și cerneală,
    Iar brazii mei împodobiți cu nea, cărunți,
    S-au scuturat lumină în cale-ți cu sfială...
    
    Căci numai ei puteau să-ți scrie,
    Ce n-am putut să-ți spun eu în cuvinte,
    Iar rimele acestea - adevărată mărturie -
    Au fost și sunt puterea de a merge înainte...

Și strigară marinarii
Când văzură
Cer închis în noaptea adâncă,
În zadar se străduiră
Barca vieții s-o salveze
Murim și o să murim de-a pururea în aste ape întunecate
Dar va veni și vremea 'ceia când ale noastre oase dezgropate
Vor sta la baza temelia
Fiului neînăscut.

„Un glas mut se auzi în noapte”

Și nu curse sânge-n van
Pe pământul făgăduinței
Ca să moară nebunește
În Vârtejul plin de foc
Al luminii umblătoare.

Eu mă pierd în mulțime,

Dar as vrea sa știi, tu, străine,

Daca simți, dureros, ca și mine,

Perlele se găsesc în adâncuri,

Și doar ce-i ce-ndraznesc din ruine

De placeri, interese meschine,

Să se-afunde in mari cristaline

Ca-al tau suflet, și al meu, și al lor,

Vor găsi în trăirile vii, colorate, divine,

Minunatele perle zămislite din iubiri,dor, suspine...

Secundele se topesc ca lumânările

în camera unde umbrele

dansează cu tăcerea.

Fiecare clipă care se stinge

Poartă cu sine universul nevăzut

a ceea ce a fost

și a ceea ce nu va mai fi.

Frunza care cade

Devine semn al fragilității,

memento al efemerității

care guvernează existența,

obligând timpul care trece

și ne definește destinul.

Orașul respiră sub ploaia rece,

străzile - vene ale unei lumi tranzitorii,

iar ferestrele privesc static

ca ochii ce surprind

ritmul invizibil al devenirii,

râsul se pierde în astfalt

vocile dispar în aerul dens al uitării.

Există, totuși, o frumusețe tacită

în această trecere inevitabilă.

Efemeritatea nu este doar pierdere:

ea conturează valoarea prezentului,

dă substanță fiecărei experiențe

și lumină fiecărui gest ce pare pierdut.

Timpul nu este doar măsură,

ci structură ontologică,

un flux ce definește limitele ființei.

În această trecere,

efemeritatea devine poartă

către o formă de eternitate

nu prin durată

ci prin intensitatea conștiinței

care recunoaște fiecare clipă ca esențială.

I see myself swaying sweet dreams where I was born in the mists of the dark, sieging the

I see myself crying tears of needles, losing myself under the pressure of melody, feeling the
incoming defeat by an avalanche of my own thoughts, never waiting for the end.

From "Volumul Floare de piatră/Stone Flower"

Agonie de moarte blândă,
Curge pe piele rugină neagră,
Cuget altar umbrar,
Sub mantră genunchi ați de aripi îngerești.
“Vin spre voi cu ipocrizia voastră,
De a manipula ce vă stă în jur,
Ca ma apoi să vă strivesc și să vă blestem în ceas”
Idioți amăgirea vă stă în trup,
Sângele vostru sfărmat în har al umbrei înspăimântate.
Rătăcirea vă poartă rugina ce cutremurător iluzionați,
Iar eu vă voi veni cu aceiași monedă, dar cu o piatră sub.
Veșmânt al damnării ce prin tâmple otrăvește,
Nebunul sunt eu din mormântul viu cu sticle de argint și blestem de paie.
Înger pustiu pierdut în trup spovedit în moarte.
Religii zăbovite mortal de har otrăvit,
Ruga voastră oarbă croiește prostie sacră.

Când soarele înconjoară pământul
Îmi este sufletul răvășit de vânt
Te strig, te  caut  de mult și nu te - ajung
Iar tu,  din tine m-alungi c-un singur  cuvânt.
Hai vino !Doar noi cu noi să ne plimbăm
Printre coloane de lumină și mister
Mă găsești pe drumul cu cioburi și  trădări
Lâng-o albă caleașcă   părăsită
Și  murgul obosit să fie prizonier,
Din  potcoave  scăpărănd lumină
Își scutură liber coama  eșarfă
Pe umărul meu când privesc amurgul.
Deși tu mă desprinzi , din tine mă desprinzi
Strigându-te îmbrățișez dorințe
Picurate-n suflet prin umbra vremii
Din  cerul cu nori și multe  stele stinse.
Soarele  iar înconjoară pământul
Doar noi ,pentru noi, fredonăm cuvântul:
Adio!