Inimii surâs

În numerele serii te pierzi

Și mergând în al meu gând

Te simt cum bați

Al inimi mele surâzând

În necunoscut al gravitați

Tu plutești mergând

Iar al meu nepătruns îl ascunzi

Și îl cauți și încerc să l cuprind

Atingere de iluzii

Ele spunând zdrobind

Ziduri grotești cu flori

Eu nu te cuprind

În numerele serii te pierzi

Și mergând în al meu gând

Te caut în minte să te oprești

Al inimii mele surâzând

În necunoscut al gravitați’

Tu plutești mergând

Iar în suflet încerc să te cuprind

Dar te pierzi și te ascunzi, plutind

Atingere de iluzii

Ele spunând zdrobind

Ziduri de flori, nu de ură

Eu tot nu te cuprind

M-ai lăsat printre ruine
a tot ce am fost cândva,
și ai plecat fără să te uiți înapoi,
de parcă nu însemnam ceva.

Nu ți-a păsat de mine,
ci doar de tine —
iar eu am rămas
să mă adun din mine.

M-ai aruncat într-un întuneric
pe care nu-l cunoșteam,
iar lumea ce era odată a mea
nu o mai recunoșteam.

Și totuși… merg.
Cu pași mici, dar merg.
Prind rădăcini în gol
și învăț să nu mai plâng.

Ce simțeam nu era doar al meu,
era și din tine,
o umbră care m-a ținut
legată de tine.

Dar m-am desprins.

Din mine au căzut bucăți,
s-au transformat în scrum,
iar din acel nimic
am început să fiu eu acum.

Nu mai sunt ruina ta.
Nu mai sunt trecutul tău.
Sunt liniștea de după furtună
și începutul meu.

Umblam desculță pe podelele mamei mele, acoperite de raze ce umpleau trei camere, cu un trecut plecat demult spre ceva ce nu înțelegeam. Simțeam o căldură pe care atunci nu o puteam numi. Era moliciunea și gustul, parcă, al biscuiților cu zahăr pe care îi ascundea să nu-i găsim — aspri și tari pe dinafară, dar dulci pe dinăuntru.

Era altceva pe atunci. Și parcă totul era de neînlocuit. Nici măcar razele care dansau de la răsărit până la apus, nestingherite pe pereții unei case grele, dar dulci pentru corpurile ce se mișcau într-o gălăgie de țară, nu puteau lua asta.

Uitându-mă spre căldura ce îți usca ochii, visam la al meu amor — ceva mai mult decât atât. În fiecare pagină era câte un suflet care tânjea spre altul, ca să-i dăruiască liniștea mult așteptată. Și, Doamne, cât de dulce o simțeam și o visam.

Visam la o pereche de ochi care să-mi citească nu doar mintea, ci și sufletul — acolo unde erau toate răspunsurile, toate zilele bune ce urmau să vină. Să-mi vadă pădurea plină de speranță, grădina de flori, fiecare zâmbet plantat cu grijă. Să simtă iubirea din bucatele pregătite de mama și sora mea, din puținul pe care îl aveam.

Închideam cartea cu sufletul la gură și cu un zâmbet care se vedea în ochi, nu doar pe buze.

Timpul trecea. Atunci voiam să treacă mai repede — Doamne, iar acum cât îl vreau înapoi. Odată cu el, sufletul meu creștea, cu speranța că „el” va veni. Dar mintea mea, prinsă în ce citeam, nu știa că acele cuvinte erau doar speranța altcuiva — un suflet care deja își găsise liniștea.

Nu cea pe care o simțeam eu când devoram fiecare cuvânt, ci liniștea unei furtuni stinse, a unor flori tăiate de ploaie. Nu știam asta.

După câteva încercări, cu frica că nu e, dar și cu gândul că dacă este, i-am dat libertate sufletului meu să-și găsească drumul. Dezamăgirea era ca o piatră pe gât, dar mila pentru sufletul meu — care vărsa oceane de lacrimi — era și mai apăsătoare.

Îl simțeam cum încearcă să se țină pe picioare, să meargă mai departe cu speranță. Nu-l puteam opri. Nu aveam control asupra zâmbetului lui la fiecare gest, fiecare atingere, fiecare pereche de ochi care părea că îl cheamă.

Nu știa că unele priviri vin din neguri lăsate de alții.

Cică atunci când va fi să îți apară,

Vei ști dintr-o dată, ca-n dimineți de primăvară.

Un fior adânc, un răspuns fără glas,

O clipă ce pare că e... fără de ceas...

Și eu am știut, nu demult...odinioară 

Cu inima plină, pe-acorduri de chitară.

Alăturea-i simțeai cum se oprește timpul,

De nici nu știai că trece anotimpul.

Dar timpul s-a stins între zile și nopți.

Și prezența lui, azi, n-o mai aștept

Rămasă cu gândul, cu visul înfrânt,

Scriu amintiri... cu dor în cuvânt.

Când va fi să-ți apară, vei ști dintr-o dată 

Și am știut... mi-era privirea de el fermecată 

Nu-i vina nimănui că nu a înflorit...

Unele flori se usucă de atâta privit.

Poate că știi... doar atunci când e scris,

Sau poate că știi.. dar rămâne un vis.

Dar nu-mi pare rău c-am simțit atât de profund

E mare lucru să simți chiar de-n tăcere, de dor, mă scufund.

O scrisoare 

Cu drag scrisă, la soare 

Cu litere mici și rotunde 

Dar cu însemnări profunde 

Ca a unei ape unde 

Scrisă pe un pergament

Vechi și rupt 

Nu era curat și drept

Scrisă cu cerneala din călimară

Albastră și amară

Cu vorbe ce se pierd în prezent

Cu cuvinte șoptite în secret 

Cu amintiri uitate demult

Din cauza timpului ce a trecut 

O scrisoare pierdută în timp

Plină cu vorbe ce îți dau de gândit

Cu litere ce formează cuvinte

Cu un mesaj ce nu te minte

O scrisoare pierdută cu vremea 

C-o trecut demult durerea

C-o venit și alte timpuri

Și scrisori pierdute..multe tipuri.                                                  Scrisoarea în timp a fost trimisă

Cu vorbe și cuvinte dulci 

Ce au scris-o 

A ajuns în viitor 

Într-o lume plină de umor 

Dar în timp ea s-a pierdut 

Nici nu știu unde-am ajuns 

Că are vorbe dar e mută 

E o scrisoare pierdută

Privesc in sus la norii gri,

Mi-este greu a clipi

Timpul trece repede,

Mintea-mi este limpede.

Cerul plângându-ti lipsa,

Mă face a contempla

La viața pe care as fi avut-o 

Daca ai fi rămas in ea.

Si sunt momente când  nici un cuvânt nu poate fi în stare să redea exact trăirile  sufletului meu.. Uneori , când abia abia am găsit cuvintele  potrivite pentru a-ți spune ce sunt când sunt cu tine, îmi par insuficiente.

     Si... indiferent la câte cuvinte aș aduna pentru a ți le transmite... tot mi se par insuficiente... pentru că... sentimentul ce-mi face sângele să clocotească în vene... de fapt nu poate fi explicat nici în o mie, în zece mii, în o sută de mii și chiar nici într-un milion de cuvinte.

    Si aș vrea să știi cât de mult s-a schimbat în bine starea mea sufletească . Si aș vrea să știi  cum văd răsăritul  soarelui... e altfel. E cu totul neobișnuit. Lângă tine... fiece răsărit de soare e special... fiece clipă devine  una de neuitat...

Îți mulțumesc!!!

Sper să revii de unde ai plecat

Și să mă ierți că ți-am greșit,

Prin vorbe aruncate la mânie 

Ce le regret, știind, că te-au rănit. 

Să afirm acum că-mi este bine

Și-s fericit că singur m-ai lăsat,

Aș spune că mă mint pe mine

Și c-am uitat ce-a fost adevărat.

Am încercat la telefon să te aud

Nu ai răspuns, poate era pe mut,

E trist, dar ăsta-i adevărul crud

Și îl accept, dar nu renunț să lupt.

M-aș duce după tine să te caut 

Dar nu știu încotro să o pornesc, 

 Un semn aș vrea trimis de tine 

La care să răspund că...te iubesc. 

Sper să te găsesc cât mai curând

Să-ți spun ce mult tu îmi lipsești,

Iertare vreau să-ți cer și mi-aș dori 

Iubit să-ți fiu, până...îmbătrânești!

Luceafărul auriu ce strălucește visele plumburii, 

În codrul dorului își învelește inimile azurii, 

În sufletele stinse de bucurii, 

Un amor al veseliei argintii cu fericirii. 

Stelele ce zboară în cerul argintiu, 

Unde visele împletite de smaralde, le știu 

Luceafărul cu părul de aur, 

Stelele mândre se ascund în faur. 

Dorința unde vreau să ți-o îndeplinesc zburând, 

În inima stinsă, surzând, 

În vise de cristale cântând, 

Visul amorului pentru luceafărul trist, plângând. 

Luna ce răsare pe cerul cenușiu, 

Într-un gând aprins, dorul e vișiniu, 

Diamantele dorului în luceafărul blaândeții, iubirea e purpurie, 

Destinele împletite sunt cu veselia plumburie. 

— O, dorință pură,

Ce răsari pe o culte tristă din natură, 

Du-te pe luceafărul auriu,

Să-mi îndeplinească visul azuriu. 

Copacii cu merele de aur se înveselesc, 

O iubire argintie ți-o citesc, 

În miresmele parfumate în cerurile cristaline 

Dorul luceafărului blând pleacă cu vise line.