Entropie

am crezut mereu în predicțiile lui Nostradamus

neîmplinite

la naiba

trebuie să crezi în ceva

nu poți sta toată viața indiferent

pe marginea șanțului

să numeri stelele

sau găurile negre din Univers

ca și când ai trăi veșnic

legile fizicii ne spun altceva

într-o bună zi se va sfârși totul

se cuvine

așadar

să te obișnuiești cu gândul acesta

mayașii vorbeau încă de acum două mii de ani

despre Nibiru

care se-apropie

apostolii despre Apocalipsă

unii îi zic „încălzire globală”

alții altfel

tu îți dai cu ojă incoloră pe unghii

absentă

te piepteni și arunci câțiva bănuți în poșetă

să ai cu ce plăti vămile…

degetele noduroase ale cântărețului orb abia atingeau clapele
destul cât să înroșească cerul dimineții cu păsări flamingo
terminasem ultimul tangou în brațele străvezii ale nopții
tu erai palidă ca un înger de pe icoană
trandafirii de pe margini picurau sânge
între noi se insinuase Soarele
dunele cenușii cu mlădieri de viperă
inegalabilul Gobi
ne iubeam printre șopârle reci și scorpioni ucigași
respiram și credeam că trăiesc
îmi auzeam sângele curgând
căzând cu vuiet în cascadele trupului
văzusem undeva o moară de apă
și-mi imaginam că eram o moară de apă
la capătul unei roți
măcinându-mi singur zilele
zdrobindu-le între pietrele zgrunțuroase
ale timpului
mărunțind-le în pulberi pufoase și înecăcioase
cernându-le
îndepărtând tărâțele existenței
de bosonii lui Higgs
(pe care Dumnezeu își scrisese letopisețul Facerii!!)
asfixiindu-mă ca o pasăre albă în vid
dezintegrându-mă
Doamne
îmi țin respirația
ca să nu-ți scutur roua dimineților de pe suflet
ai buzele umede și acum
ești ca un val care inundă țărmul uscat
și se resoarbe
nu te opri
te-aud șoptind printre îngeri cu fețe
de marmoră
printre palmieri și arbori Ginkgo Biloba
trăiește-mă…

Bre mamaie,

Tu ca o mamă pentru mine ai fost,

M-ai ingrijit şi spălat 

M-ai hranit şi educat,

Cu palmele tale bătătorite de muncă, m-ai mangâiat 

Cu umorul tău m-ai inveselit.

Aşa brusc ai plecat,

Cand nimeni nu se astepta.

Ai lasat in urma o familie incompleta 

Rănită de plecarea ta

Plângând de dorul tau.

M-am obişnuit cu tine cât ai fost acasă.

Cum stăteai pe scaun şi te uitai să vezi cine intră pe poartă,

Cum ne strigai fără oprire,  pânâ venea cineva,

Cum mă rugai sa merg cu tine la biserică sau sa fac paste sau paine sau sa-ți iau ceva de la magazin

Cum stăteai, aşa, pe scaun şi-mi spuneai ce bine m-am îmbrăcat

Cum ii spuneai mamei "De ce nu vine Ana să mai stea cu mine?".

Vreau să-ti spun că-mi pare rau

Că am fost prea leneşă ca să vin să te vad

Şi să-mi povesteşti ce ai făcut azi.

Că puteam să vin să stau cu tine şi să-ti zic "Noapte bună,bre"

Dar n-am făcut-o

N-am venit, poate, să-mi iau rămas bun.

Am zis că te văd maine şi stăm de vorbă

Doar că, mâine am vorbit doar eu...

Mâine am stat la căpătâiul unui corp care, cu o ora în urma era plin de viață,

Mâine am stat plângând lângă femeia..,pe care, dacă o rugam să-mi aducă luna de pe cer, ea imi aducea şi soarele,

Mâine am regretat că n-am venit ieri să văd ce faci, cum esti...

Azi te-ngroapă şi eu nu-o să te mai văd

Iar să mă împac cu gândul mi-e tare greu.

Imi pare rău că n-am venit ieri să te văd 

Şi că ți-am promis paste şi nu ți-am făcut

Şi că n-am stat cu tine mai mult 

Şi că m-am răstit la tine când m-ai supărat...

Acum singura voce care se aude la "Rămas bun", e a mea, îndurerată de moartea ta.

Să mă ierți mamaie că n-am venit ieri să văd ce faci...

Dar amintirea ta va fi veşnic în inima mea.❤

De ce Pasărea poate să zboare?

De ce nu eu chiar dacă na-m aripi?

De ce profesorii nu mă cred scriitoare?

Chiar dacă am abilitatea să compun poezii ?

De ce creația mea numai are valoare?

Dacă mi-se pare o operă ideală?

De ce în fiecare zi nu este sărbătoare?

Chiar dacă în fiecare minut se întâmplă ceva?

De ce etapele lumii nu sunt ușoare?

Chiar dacă mi-se pare așa?

De ce orașele nu sunt popoare?

Chiar dacă aș putea spune oricum?

De ce planeta nu-i soare?

Dacă e parcă sunt lucruri la fel?

De cum se mișcă ale mele picioare?

Dacă eu nu le oblig?

De cum pe pământ a apărut câte o floare?

Dacă nu a știut?

De ce apa nu are culoare?

Și de ce nu are răspuns?

De ce bătaia așa de tare doare?

Dacă poți să simți nimic?

Autor: Nicoleta Postovan 

nu cred că vreunul din noi are scopuri prestabilite din naștere

iar lipsa de sens a rătăcirilor noastre

atât de dramatică

nu mai are nevoie de explicații

.

singurele lucruri comune care ne țin împreună

într-o stare paradoxală de dezordine browniană

și reordonare

sunt visele

.

prima lege a termodinamicii

ne spune că energia vieții nu poate fi creată

nici distrusă

a doua

că omul lăsat liber tinde spre autodistrugere

iar a treia

că nu poți ieși din jocul acesta stupid de ping-pong

cu viața

fără să încalci cel puțin una din primele două

.

visul

în schimb

nu are nicio regulă

nu se supune nici măcar regulii de trei simplă

(care ar presupune aflarea unei necunoscute!)

se sustrage oricărei logici

timpului

unde totul

fără nicio excepție

este posibil

chiar și imposibilul….

Un meșter în lemn vestit,

Pe Isus la zugrăvit,

Și în locul potrivit,

La biserică găsit,

Pe Isus la așezat.

Preotul a mulțumit 

Și din suflet și-a dorit,

Cineva dacă ar vrea 

Să aducă icoana,

Maicii domnului cea sfântă 

In stânga să fie ea,

Căci așa e datina.

Dar trecură ceva timp,

Și-am simțit că ar fi bine,

In biserică să fie,

Aceea care lipsea.

Maica sfântă,Maica sa  .

Ca să duc icoana mea,

Am luat ocazia....

Nu am stat a aștepta,

Că ma luat cineva.

Ajuns chiar mia mulțumit 

Că a fost cu cineva. ..

Nici bani nu a vrut să ia .

Vrând să dau icoana mea,

Am aflat că cineva,

Își dorește ca să de-a,

Acest dar drept mulțumire 

Și mia spus povestea sa:

Iubitul meu cel dorit,

La momentul potrivit,

Cu greu a fost lămurit,

La biserică să vie,

Pentru a noastră cununie .

După ce ne-am cununat,

Cu alaiul am plecat,

Și în drum cine a ieșit ?

O maică ce nu avea,

Nimenia pe lângă ea... 

Preotului a cerut,

Să intrăm în casa sa..

Și a spus uite așa:

Eu doresc să pot lăsa,

Tot ce am doresc a da,

Astor tineri fericiți,

În veci să fie iubiți.

Asta este darul care,

A fost dăruit de ea.

Tânăra drept mulțumire,

Icoana a dăruit,

Fiind pusă-n locul care,

Preotul la destinat,

Toată lumea-i mulțumită 

Fie Domnul lăudat.

ne purtăm pașii umezi prin ziua aceasta grunjoasă

tăcuți precum liniștea dintre un fulger și-un tunet

călcăm pe cristale de gheață cât oul de pichere

încovoiați  de gânduri

umezeala ni se insinuează frivol pe sub gulere

ne zgribulim înfiorați în inimi

printr-un spațiu fluid și vâscos ca mâzga

pereții de abur curg în șiroaie pe stâlpii de înaltă tensiune

în jurul nostru se-aud țipetele păsărilor dimineții

căzând precum stropii de ploaie

avem sentimentul că devenim două personaje biazre

într-o pânză a lui Picasso neterminată

niște triunghiuri colțuroase de carne

cu ipotenuzele infipte în nori

ne târâm pati***cenzure***r cu ziua în spate

spre o noapte în chinurile nașterii

pe toate ușile găsim doar lacăte ruginite

parcă încontra nevoii noastre de dragoste

care ne alungase din casă…

Frumusețea ta este ca o metaforă în poezie

adaugi ideii de frumusete o nuanta dumnezeiască
noi, oamenii, credem că îngerii și femeile sunt standardul suprem al frumuseții
metafore ale lui Dumnezeu
da, ce poate fi mai frumos decât forma divină a gleznei
de care atârnă o perlă
arcada divină a coapsei sub rochia neagră
ca o linie ireală a orizontului nesfârșit
unde toate misterele lumii ating punctul culminant
chiar și metafora poeziei se estompează înaintea femeii,

imaginea Cleopatrei aruncându-și amanții

în apele Nilului

încă ne bântuie
.

și-i tot mai greu astăzi să distingi între o poezie antică

de dragoste

și o metaforă cosmică a mileniliului trei...

zilnic dăm la o parte fapte de viață consumate

cel mai adesea prozaice

de la preparatul cafelei la nu știu ce întâlnire de afaceri

sau dragoste

într-o logică ancenstrală a supraviețuirii

înghițim totul

.

apoi aruncăm resturile

(întotdeauna rămân resturi și vase murdare!)

la coșul de gunoi al memoriei

.

douăzeci și patru de ore pe zi

.

dimineața o mașină a Salubrității ridică gunoaiele zilei

din containerele gândului

aranjate după un cod subliminal al culorilor

galbenul

de exemplu

sugerează locul în care trebuie să arunci gunoiul menajer al ideilor

verdele

pe cel al speranțelor în putrefacție

albastru

indică locul eșecurilor

iar roșul

(cel mai vizibil!)

pe cel al amintirilor

.

ptiu!

se strâmbă sufletul

dând ocol inimii

.

ce urâte mirosuri răzbat dinspre sinistrele crematorii ale mințiii…

ne-am  lăsat cuprinși de fiorul acesta primăvăratic

al renașterii

alunecâd pe nebăgate de seamă

într-o văgăună neumblată de timp

unde ne îngropasem nu de mult 

cadavrele gândului

amintirile vii

ai zice că am nimerit din greșeală într-un cimitir fără cruci

în care morții își scot capetele din mormintele ninse

privește în jur

iubito

ultimile țopăieli ale iernii fac ravgii în flori

ne îngheață oasele

dar noi nu simțim frigul

ronțăim Croco Sticks

la pungă

ne prostim

și nu înțelegem de ce ne părăsesc sufletele

alergând fără nicio noimă înaintea timpului…

pare destul de complicat s-o iei de la capăt

fără să știi dacă nu va fi tot cum a fost

nimeni nu poate să-ți răspundă

la această întrebare esențială

ca să fii pe deplin sigur

pentru că altfel

ar fi tragic

și nu văd cum ai mai putea începe încă o dată

fără să pui o virgulă

pare destul de complicat să-ți cauți înc-o dată

iubirea

să te întorci la aceeași femeie eșuată ca un Boeing 747

pe Calea Moșilor

(un fel de seherezada din O mie și una de nopți

în reprezentarea lui Picasso!)

perorând despre cum te-ai arunca tu de pe cel mai înalt vârf

al planetei Pământ

din dragoste

iar ea

ca toate femeile

să te creadă

ba chiar să și verse o lacrimă

pare la fel de complicat să pui între paranteze

această ecuație

în care moartea e singura necunoscută

altcineva trage dedesubt linia

noi fiind întotdeauna sub linie

un șir de numere iraționale

de adunat sau scăzut

după anumite reguli strict matematice

cum ar fi implicația logică⇒ sau operatorul pentru negație ¬

pe strada mea se pierd lucruri

tot felul de lucruri

o dată am găsit o mână de om

mișcătoare

râcâia cu degetele

cu unghiile

pământul

mai încolo un ciung

dirija netulburat traficul

 într-o intersecție

și-am rămas fără grai

nu se întâmplă de multe ori

să întâlnești laolaltă cauza și efectul

nu mai spun că mâna de om

era vorbitoare

da

îi răspund

aș avea nevoie de-o mână de lucru la cules de cicoare

apoi m-am culcat

și-n vis m-am trezit cu ciungul

că-mi umple cu pietre fântâna

ce vrei, bre? îl întreb

dă-mi înapoi mâna!