Medicul roman

Plouă mărunt pe pămînt,
Frunzele aurii de pe crengi se desprind.
Afara se-aude un vuiet de vînt, 
Trist, pe fereastră privesc, copleșit de un gînd...

Soarele nu mai lucește acum,
Iarba verde se transformă în scrum.
Norii negri se adună pe cer,
Natura e nudă, animalele pier.

Copilașii nu mai aleargă pe drum,
Aerul pur se îmbibă cu fum.
Totul e mort, adormit, amorțit,
De veșmintele sale pămîntul s-a despărțit...

N-am sânge sfânt, am doar otravă-n vene 

Nu rostesc cuvinte, arunc doar cu blesteme 

Zi de zi îngerului meu îi cad din aripi pene 

Dac-ar putea mi-ar elibera el presiunea din vene...

Îl simt cum mă urăște, zilnic mă blesteamă 

Dar ce să fac, simt cum mintea mi se destramă

Nu mai simt nimic, defapt simt doar ură 

Simt cum soarta dreptul la fericire-mi fură...

Nu mai înțeleg de ce zic ce zic, nu știu ce gândesc

Mă simt cuprins de frig, iar vă zic că înebunesc 

Ard în flăcări de gheață, simt cum pierd tot 

Blestemat în această viață să trăiesc fără de scop

Nu-nțeleg ce tot zic, eu nu cred în soartă sau destin 

La fel cum nu cred în existența unui zeu căruia să mă-nchin 

De ce plângi neîncetat,

Copil plăpând, nevinovat?

Știi că nu ești tu de vină,

Pentru viața ce declină.

De ce ești îndurerat,

Când totul s-a destrămat?

Tu nu știi că totu-i scris,

Ca și-un vis ce-i interzis?

De ce ție sufletul scrum,

Acum la început de drum,

Și nu încerci să-ți revii,

Cu gândul să-l reînvii?

Iar când totul e prea greu,

Nu-ți uita credința-n Dumnezeu,

Și-ncearcă cât mai curând,

Să-l aduci în sufletu-ți blând.

Dar iată, lacrimile curg șiroaie,

Într-o lume rece și plină de uitare,

Copilul rămâne fără speranță,

Cu inima veșnic spulberată.

Și-n noaptea neagră și pustie,

Se pierde într-un vis ce fuge,

Cerând scăpare din acest calvar,

Cu lacrimi de-un gust amar.

Astfel, rămâne iar dezolat,

Sub cerul trist și înnorat,

Copil plăpând, fără de vină,

Cu-n destin necruțător sufletul săi stingă.

De ce m-ai născut,o,maica mea draga,

Sa port suferința că pe-o mantie neagra?

Că o ghilotina,al morții gând peste mine sa cada?

O rană adâncă să-mi fie durerea întreaga?

De timpul intoarce-as putea,

Mă lasă-mă neființă,aprins,destnu-as ruga..

La ce a mă naște?

Teribilă moarte-a cunoaște?

Sau,fa-ma de vrei fulg de nea,

Ori floare,ori mare,ori stea.

Dar nu om,cu zbucium,și teama,

Cu lacrima-adanca,cu gânduri ce dor..

Am cearcăne negre,privirea pierdută,

Și zbaterea-aceasta s-o stinge când mor..

n-ai vrea decât să ajungi cât ma repede acasă

aventura ziliei printre atâtea lucruri lipsite de sens

e pe sfârșite

întrebările nepuse

ochii holbați

goliți de umoarea vitroasă

rămân fără răspunsuri și fără reacții

îmi aprind o țigară ca să nu fac un atac cerebral

.

și asist resemnat cum viața îmi așează pe umeri  tot cerul

în bătaie de joc

.

știind că nu-l pot lua cu mine-năuntru

.

unde să-nghesui atât infinit

atâta albastru

.

 abia mai este loc pentru o boare de aer curat

.

ultima frântura de liniște

rămasă de ieri

într-o cutie de chibrituri pe jumătate goală

nu mai are puls

.

disperarea se zbate ca o pasăre neagră

din colț în colț

.

de obosit ce sunt mă prăbușesc  între fotolii

.

voi fi foarte singur la noapte cu fâșia această de cer

năruită in prag

cu stelele aceste risipite pe deluri

cu lumina quasarilor triști înfiptă în gât

departe

foarte departe de țărm

.

n-a mai rămas nicun capăt de pod de unde s-arunci o ancoră…

 Sărbători fericite !

Sub semnul crizei, țara se-ndoaie,

Restructurări, cu tăieri fără leac.

Funcții de bază, subit se curăță,

Dar banii curg, spre altare și-n sac.

Armata-i uitată, în timp ce războiul,

Se-apropie de graniță, amenințător.

Rezerviștii sunt lăsați, deoparte, în umbră,

De parcă-n țara asta, n-ar fi apărători.

Biserica-i grasă, petrecând în tihnă,

Partidele sug, fără să se mai sature.

Mii de academicieni, indemnizați regește,

În timp ce sportivii, stau deoparte, în umbră.

Angajăm ai noștri, pe pile și favoruri,

Nepotismul tronează, sfidând orice lege.

Competența-i uitată, meritul e-o glumă,

Doar clanul contează, restul e-o amăgire.

Poporul suspină, sub povara datoriilor,

În timp ce-n palate, se-mpart averi și rente.

O elită coruptă, ne vinde la bucată,

Și-apoi ne mirăm, de ce țara-i în declin.

Dar poate-ntr-o zi, se va trezi poporul,

Și-i va alunga, pe cei ce-l fură și mint.

Atunci poate, vom construi o țară nouă,

Unde meritul, și munca, vor fi la loc de cinste.

În adâncul sufletului, un strigăt se-nalță,

Către ceruri, către stele, către noapte,

Trei întrebări, ca niște săgeți, mă străpung,

Și în gânduri, ecoul lor mereu se-mprăștie.

Există Dumnezeu, o forță creatoare,

Un plan divin, un sens ascuns al vieții?

Sau suntem doar niște atomi, într-o lume haotică,

Aruncați în cosmos, fără niciun temei?

După moarte, ce se întâmplă cu sufletul?

Se deschide o altă poartă, spre o lume necunoscută?

Sau totul se stinge, ca o lumânare în vânt,

Și ne pierdem în neant, ca o lacrimă în mare?

Suntem singuri în univers, pe-o planetă albastră,

Sau există alte ființe, cu vise și speranțe?

În imensitatea cosmosului, suntem doar un punct,

Sau facem parte dintr-un întreg, dintr-o mare familie?

Aceste întrebări, veșnice și neliniștitoare,

Mă urmăresc în fiecare zi, în fiecare noapte,

Și mă fac să caut răspunsuri, în cărți, în stele,

În adâncul inimii mele, în fiecare clipă.

Poate că adevărul nu-l vom afla niciodată,

Dar căutarea în sine ne dă un sens, o lumină,

Ne face să ne întrebăm, să visăm, să trăim,

Și să apreciem fiecare moment, ca pe-o minune

În noaptea sfântă, când stelele dansează,

Gerul Bobotezei în suflet se așază.

Prin zăpezi strălucitoare și reci,

Pășim cu credință, cu inimi senine.

Fulgii ca diamante cad din înalt,

Povestind tăcut despre harul nesfânt.

Boboteaza aduce binecuvântare,

O rază divină, o sacra iertare.

În biserici luminate, în rugă și cânt,

Se nasc speranțe, în suflet avânt.

Apele sfințite curg lin și adânc,

Spălând păcatele într-un dans plăcut.

În Februarie, raze blânde dansează,

Căldura sărută, vara renunță-n grabă.

Vântul mângâie cu a sa alinare,

Primăvara pare să-și facă simțită prezența amară.

Zâmbetul soarelui îmbracă zăpezi timide,

Pământul trezește din somnul adânc,

Inima naturii bate în ritm frenetic,

Un vals de primăvară, în februarie întârziat.

Florile zâmbesc sub raze calde,

În păsări se trezește un cântec curat.

Iarba verde se înalță în dans suav,

Februarie, o metamorfoză sub semnul dragostei și căldurii verii.

Cuiburi de vise se țes în adierea vântului,

În februarie, lumea se transformă subtil.

Un strop de vară în simfonie de iarnă,

În suflete, bucuria se revarsă, fierbinte ca o seară de vară.

O zi cu trandafiri roșii,

Și inimioare din carton,

O zi a dragostei nebună,

Când Cupidon lansează un glonț.

Femeile primesc flori,

Și ciocolată din belșug,

Bărbații își fac curaj,

Să spună "Te iubesc" cu un oftat adânc.

Strada e plină de cupluri,

Ce se plimbă mână-n mână,

Restaurantele sunt pline,

De romantici cu o lumină.

Dar iubirea nu e doar o zi,

E o flacără ce arde mereu,

E respect și înțelegere,

E sprijin și e mereu mereu.

Așa că de Sfântul Valentin,

Sărbătorește iubirea din plin,

Dar nu uita că dragostea reală,

E o călătorie ce ține un destin.

În așteptarea weekendului, timpul se scurge încet,

Cu gândul la clipe libere, când sufletul meu se trezește în petrecere discret.

Zilele de lucru trec cu grabă, ca un râu învolburat,

Dar în adierea vinerii, inima mea e liniștită, în dans sărbătoresc, învăluită.

În calendarul meu, zilele sunt ca filele unei cărți,

Weekendul, o poveste magică, în care timpul își pierde granițele și părțile se îmbină ca într-un ecou de armonii arțăgoase.

Așteptarea e o melodie în surdină, o pregătire a inimii pentru odihnă,

Să evadeze din rutina zilnică și să se îmbrace în culori, în voie bună.

În așteptarea weekendului, visele prind aripi,

Și simt cum libertatea zboară în văzduh, eliberându-mi spiritul.

Sunt învăluit de arome de cafenea și raze de soare,

Pregătit să străbat neștiutul, să descopăr bucurii ce mi se cuvin, să simt că viața e o artă.