Martie nebun

Umblu cu un cuțit înfipt în inimă pe străzi

în urma mea sângele lasă o dâră spălăcită de roz-maroniu

exat în nuanța apusului care mă învăluie

cumva  apa de ploaie și sângele meu se amestecă

într-un cenușiu tulbure

aud zgomotul rginit al vieții bolborosind în rigole

curgând ireversibil

din ce în ce mai încet îmi mișc tarsienele și metatarsinele

în timp ce o bufniță sinistră mi se-așează pe umăr

țipătul ei ca o sârmă ghimpată răsucită împrejurul creierului

(uhu, uhu, uhu!)

mă cutremură

ridic ochii spre cerul nopții fără contur

agonizând printre norii unui Infern al lui Dante Aligheri

înjunghiat de fulgere

și te văd

în sfârșit

cum te apropii călare pe un cal alb

și-mi smulgi cuțitul din inimă…

Bătrânul pictor nu-și luase cu el toate culorile,

alesese din cutie doar galbenul, verdele, albastru, maroul și negru,

nici nu-i trebuiau mai multe,

ce să faci cu albul, cu roșul, cu alte nuanțe calde, descălecate din primele,

într-un tablou posomorât al toamnei,

chiar că nu avea ce face cu ele,

numai că acel neobișnuit septembrie îl surprinsese descoperit,

luaseră foc trandafirii și căzuse a doua ninsoare peste salcâmi,

frunza nu se mai uscase în vii, iar oamenii nu-și mai culeseseră strugurii, așteptând bruma,

se scurtaseră zilele, ce-i drept,

dar natura nu-și închisese de tot fereastrele vieții,

cum să reprezinți toate acestea lucruri fără roșu?

Cu albul, care nici nu este culoare, era mai ușor,

se putea substitui cu albul pânzei,

pentru roșu însă nu exista nicio soluție,

iar ca să se întoarcă acasa  după ce bătuse atâta drum

cu șevaletul în spate, nici vorbă,

și-ar fi pierdut tot fiorul inspirației,

nu,

mai bine își cresta brațul stâng până țâșnea sângele

(citise undeva că șamanii își scriau letopisețele în acest fel sumbru!)

și-și crestă brațul stâng,

apoi își înmuie pen***cenzure*** în propriu-i sânge,

adăugând  nuanțele de roșu aprins trandafirilor înfloriți,

strugurilor roșii,

merelor uitate pe ramuri

gaițelor și pițigoilor cu accente de roz

milioanelor de floricele de câmp,

Soarelui,

spre seară tabloul începuse să semene a toamnă

doar că bătrânul pictor pălise la față și i se înmuiaseă picioarele,

ultima imagine care-i rămăsese întipărită pe retină

era cea a unui fluture în care se adunaseră toate culorile din lume

așezându-se grațios pe o frezie....

Cânt un cântec orb.

Melodia mea nu poți a auzi,

Dar nici eu pe a ta.

Am reusit,

Am evadat.

Au furat tot ce au putut,

Nimic nu a rămas,

Chiar și vocea mi-a scăpat.

Ai grijă pe unde treci,

Cu ce oameni te alegi

Vocea ta s-ar putea 

Să sufere mai mult 

Decât a mea.

      Musafir acasă ,venit din când în când,

      Muncind prin țări străine,

      Pentru o bucată de pâine.

      Departe de cei dragi,

      Din ce în ce mai greu.

      Te gândești mereu,

      Să-ți faci rostul tău.

      Dar nu te ai gândit tu,

      Om al țărilor străine,

      Că anii trec ,

      Iar tu rămâi cu chinul.

      Musafir acasă, dor mereu în suflet,

      Așa au ajuns Români,

      Departe de familii.

nu înțeleg de ce trec mereu cu privirea peste unele lucruri

ca și când n-ar fi

nu cred că îmi aparține această alegere

toate lucrurile trebuie să existe în orice bagaj de călătorie

nu poți zâmbi dimineților dezbrăcate de rouă

fără să-ți trezești sufletul adormit

nu te poți lipsi de lucrurile mici

prozaice

pe care le faci zilnic

cum ar fi sărutul matinal

pe inimă

cafeaua

micul dejun

răsucirea cheii în contactul mașinii

oprirea la semafor

reflexe distorsionate ale ochiului

coșmarul oricărei alegerii

e ca atunci când arunci cu o piatră în mijlocul bălții

și apar valuri…

a scrie în zilele noastre

este un fel de a-ți pierde timpul

nu mai citește nimeni decât clișeele de pe facebook

stereotipuri precum „bună ziua”

sau platitudini

un fel de filozofie ieftină despre nimic

într-o gramatică aproximativă

poezie albă

la propriu

cu poza personală aferentă

care ar trebui să acopere lipsa de idei

talentul

oricum acesta nu contează prea mult

criticii literari sunt pe cale dispariție

n-au mai rămas decât niște ipochimeni

jalnici

care scriu cronici pe bani mulți

și favoruri

ai zice că poezia a devenit apanajul femeilor

un mixaj siropos cu multe frustrări

și lacrimi

nimic nu mai este ce-a fost

anul 2000 a însemnat trecerea în mileniul 3

mileniul internetului egalizator

a telefonului mobil

a ieșirii din homo sapiens

și intrării în homo deus

non organic

ultima etapă a evoluției ființei umane

dar nu și cea din urmă...

Un crin alb înflorește,

Un cer senin s-a-ntins,

Un înger coboară lin,

Cu vestea minunată ce-a prins.

Fecioara Maria, pură și blândă,

Ascultă cuvintele sfinte,

O taină în suflet i se aprinde,

Un miracol se naște-n minte.

Un prunc va veni pe lume,

Fiul lui Dumnezeu,

Să aducă pacea și iubirea,

Să ne scape de păcatul greu.

Bucuria mamei se revarsă,

O dragoste necuprinsă o cuprinde,

Inima de fericire îi tresare,

Un nou destin se-ncinge.

Copiii, ca florile-n grădină,

Se adună în jurul ei,

Ascultând povestea divină,

Cu suflete pline de speranță și temei.

Tradiția se împletește cu credința,

Oamenii se adună la biserică,

Lumina sfântă le luminează ființa,

Și sufletele se umplu de dorință.

Bunavestirea, o sărbătoare a speranței,

Un moment de bucurie și lumină,

O celebrare a vieții și a credinței,

O promisiune de mântuire divină.

Soarele zâmbește-n cerul senin,

O zi de sărbătoare e azi, e senin.

Copiii prin grădini și parcuri s-adună,

Cu bucurie și voie bună.

Zâmbetul lor e o lumină caldă,

Inima de copil e plină de nădejde.

Jocuri și cântece umplu aerul,

O lume magică se creează mereu.

Amintiri din copilărie vin val după val,

De joacă, râsete, fără niciun egal.

Zilele petrecute-n natură,

Cu prietenii dragi, o aventură.

Visuri mari și imaginație bogată,

Lumea pare un loc de poveste, o minunată.

 Fără griji și cu sufletul pur,

Copiii ne aduc bucurie și un zâmbet sur.

La mulți ani, copii, și să aveți o zi minunată,

Plină de bucurie și de joacă neîncetată!

Păstrați mereu sufletul curat de copil,

Și lumea va fi un loc mai bun, mai fertil.

În veacul luminii și umbrelor grele,

Mihai, în suflet, luminezi mereu,

Eminescu, cântăreț al nopții ele,

Cu stele de gânduri în minte și zeu.

Cu ochi de azur, înțelepciune stinsă,

Privirea ta străbate veacuri de timp,

Poezia ta, ca o floare sfințită,

În inimi, cu dulce-amărui șoptind.

Cu versuri pline de pasiune și vise,

Ai pictat cerul cu farmec sublim,

 Iar luna, în visuri, pe tine te cheamă,

Să dansezi cu stele, în jocul lor prim.

Pe câmpii de gânduri, cu pași de mister,

Ai rătăcit, poetul înălțat,

Prin lumea cuvintelor, ca un călător,

Cu inima fragilă, dar nespus de sfânt.

Iubirea ta, Mihai, luminează cerul,

Ca un far în noapte, strălucind cald,

Cu versuri etern îmbrățișând pământul,

Azi, în veacul nostru, și-n veci viitorul să-l vadă.

Cu glas de inger, în cântul de stele,

Eminescu, rămâi veșnic nemuritor,

Prin cuvinte sfinte și zbor de priviri,

Ca un vis binecuvântat, veșnic poet adorat.

În valea viselor albe, de iarnă împodobită,

Viața dansează în lumini, o poveste împletită.

Sarbatoarea s-a coborât, un zâmbet în zăpadă,

O melodie de bucurie, de colindă fermecată.

Stelele în noapte strălucesc, ca mici diamante reci,

Pământul sub covorul alb, în mister se ascunde veci.

Casele luminate, ca felinare în noapte adâncă,

Oamenii strâng în brațe dragostea, în timp ce natura cântă.

Copiii zglobii înjurături, pe aleea de cristal,

Cu fulgi de nea în plete, joacă un joc medieval.

Iar pomul de Crăciun în colț, cu arome de scortișoară,

Adună dorințe, ca o comoară strălucitoare.

În căldura căminului, cu focul suierand,

Familia se adună, cu sufletele vibrând.

Un strop de fericire, în fiecare colț de cameră,

Iarna e o sărbătoare, o poveste  făurită cu mâinile iernii mame.

Apoi, în tihnă și liniște, se aștern visul blând,

Cu pătura de stele, peste noaptea ca un mănunchi galben.

Iar în fiecare floare de gheață ce atârnă în aer,

Se ascunde taina, a unei ierni care ține vesnic.

Așa că în noaptea asta, sub cerul de cristal,

Sărbătorește viața, cu inima și drag.

 În iarna luminoasă, cu sufletul ușor,

Să fii fericit și iubit, mereu și din ce în ce mai mult, cu dor.

În zori de zi, când soarele se trezește,

Hugo, ciobănescul meu de Bucovina, strălucește.

Cu blana-i albă ca zăpada de pe munte,

El veghează liniștea, un gardian înfrunte.

Prin pădurea de brazi, cu pași măiestri,

Hugo păzește, e stăpânul misteriilor.

Ochii săi adânci, ca două stele lucitoare,

Străbat noaptea în tăcere, fără de oboseală.

La stânga, la dreapta, el umblă cu hotărâre,

Ciobănescul meu, suflet de lup și de căprioară.

Pe cărările abrupte, printre stânci și fântâni,

El își face drum, răspunzând chemărilor de lângă stână.

Hugo, prieten credincios, mereu alături,

Când vântul adie sau când fulgii dansează în hohote.

În miez de noapte, la lumina argintie a lunii,

El veghează liniștea, mă ocrotește și mă învăluie în armonii.

Când soarele apune și cerul devine purpuriu,

Hugo se așază lângă mine, cu privirea plină de iubire.

Ciobănesc de Bucovina, simbol al curajului și nobleții,

Tu ești lumina ce strălucește în noapte, în inima mea nobilă prietenie.

Prin văi și dealuri, Hugo călătorește cu mine,

Povestind povești în liniștea serii senine.

Ciobănescul meu, în inima ta găsesc încredere,

 Ești mai mult decât un companion - ești comoara mea, Hugo, plină de iubire și putere.

În albastrul senin, unde stele dansează,

O mamă iubitoare, în ceruri străluce,

Ca un înger păzitor, în lumina lunii,

Îmi veghează drumul, în noapte și-n zori.

Privirea ei blândă, din înalt suspină,

Îngeri o înconjoară, într-o armonie divină,

Un zâmbet pătrunde dincolo de nori,

Cu iubire maternă, mă atinge și mă coboară.

În ploi de stele, clipele se despletesc,

Amintirile cu ea, în inima-mi cresc,

O prezență invizibilă, dar mereu vie,

Ea mă veghează din ceruri, în eternitate.

Prin vântul tăcut, simt al ei sărut,

Îmi șoptește în suflet că sunt ocrotit,

În amintiri colorate, ca un tablou divin,

Ea trăiește în mine, în fiecare răsărit.

Fiecare floare ce-nvață să înflorească,

E un sărut de la ea, o iubire ce nu moare,

Cu razele soarelui, în razele ei găsesc,

O mamă eternă, ce în suflet mă încălzește.

Prin vise și stele, ea veghează mereu,

O mamă în ceruri, dar în inima mea mereu.

În zborul păsărilor, în mirosul de flori,

Mama mea, eternă, trăiește în povești de noi.