Scrisoare către mine însumi
Și te caut pe tine cel ce-ai fost,
Te caut in poze, in amintiri
Te caut in munți și-n mare
Pe străzi plimbate și-n vise uitate
In copaci tăiați din care-au ramas doar cioate
Te caut in cer, in soare si-n stele
In parfumuri si-n haine demodate
In lacrimi șiroaie, seci și amare
In gândul bizar ce mi-e pe suflet tumoare,
Te caut in anii de demult, plini de culoare.
Și te caut in ochii candva tineri ai mamei
Pe care-ai adus lacrimi sărate.
Mi se sfarmă-n maini mucegaită ultima rădăcină
Măcinat de vină
Te caut, pe tine cel ce-ai fost cândva fericire in jurul oamenilor.
Te caut chiar aici...in mine, n-ai murit
Doar te-ai pierdut...
Category: Thoughts
All author's poems: ANONIM
Date of posting: 28 сентября 2022
Added in favorites: 1
Views: 1022
Poems in the same category
însemnări/1
între iertare și dreptate
se află
discernământul.
acesta
e-mbrăcat cu hainele curate
ale sufletului.
întotdeauna,
te-ntâmpină cu steagul păcii.
pacea interioară,
e asemenea unui alint de pimăvară,
când florile prunului
par solzi de lumină
și puiul de cerb
îți mănâncă
din palmă.
liniștea interioară
e un urcuș anevoios prin tenebroase furtuni;
odată atins vârful, nu mai contează asprimile vieții;
ești dezlegat de dorințe.
are o scriere luminoasă,
se poate citi-n priviri,
așa cum poți admira
adâncul apelor limpezi.
e un rotor al gândirii,
care definește in câmpul său vectorial
traiectoria faptelor bune.
conversații tăcute/4
desfășurări de zile, minute și secunde
pe-ntinderi tumultoase
de ape.
din crisalida,
lepidoptera
ascultă
clocotitoarea tânguire
a prizonierilor
legați cu lanțuri
la mâini și la
picioare.
la ceasul al șaselea,
bătaia din aripi a
unui firav fluture,
va transforma
căderea
într -o victorioasă-nălțare.
Ceia ce simt
Mă simt ca o pasăre fără lumină,
O pasăre mică în lumea străină
Nu am eu ieșire, nu am nici scăpare,
Mănghesuie lumea în această închisoare.
Nu văd eu lalele după gratii de fier,
Nu simt eu nici aer fără miros de oțel
Nu vreau să respir, nu vreau să privesc,
Vreu doar să-nchid ochii, nu vreu să trăiesc.
Propti
S-au stins gîndurile Propti
În ale tale semne, șoptii
Și-n tălâmul tău voios
Împestat adînc reproș.
S-au stins temelii senine,
Fost-au amăgite visuri
Și cu aporie aspră
Mergi în timp neîncetată.
Și prin ale tale lacrimi,
Ce râurau necontenite,
Treceau timpuri neuitate
Ce erau cândva iubite.
În a stelelor stafie
Se aud trecând acolea
Ale vânturilor șoptii
S-au stins gândurile Propti.
(N. N. pentru L. B.)
Zidul
Îngenuncheat în fața unei porți,
La poalele fustei femeiești mă-nchin
Cu remușcarea și regretul unui criminal
Ori unui călău impunător, ales, nu din voința,
Ci de timp.
Ridicând privirea în eterul dulce
O, ce sus se-înalță a ta ființa,
Un zid clădit învederat
Ca să mă poticnească-n drum;
Drumul, iarăși, nu de mine-ales
Ci de-a ta stăruință.
Șezând cu lacrimi și suspine,
Îngânând o rugăminte-n șoaptă
Ating pământul dindărătul zidului
Și-l frământ frenetic între degete.
Zidule, sfărâmicios mai ești,
Și nu te clintești din loc.
Mă lași zăcând la baza ta
Cu mâini grele, palme-ntinse
Cugetul strivit de poverile căinței
Tu, munte neguros,tu mi te-ntinzi în cale.
Izbindu-mă cu trup puhav de a ta duritate
De carapacea ta masivă,
Lovind întruna ca nebunul
De te-ai mișca măcar un pic
Aș ști ca mi s-a-ndeplinit amorul.
Istovit, la pământ cad
Cu brațele deschise și picioarele, la fel,
Întinse.
Degete chircite, aspre de la atingerea ta
Tocite de mângâierea ta razantă,
Mi-ai furat până și încrederea, măi, fată!
Ispita tu mi-ai fost mereu
În lanul tău de grâu fremătând
M-ai ademenit ca să mă pierd
În șirul lung de speranțe și înșelăciuni.
Ce să mai cred ?
Atunci când zac ca un defunct
Deasupra piedestalului glacial
Abia atunci te-ntinzi deasupra mea
Și mă-îmbrățișezi cu drag.
Zidul s-a sfărâmat, iar eu…
Eu suflu printre crăpături
În maldărul de cărămizi ce mă strivesc acum
Apasă, apasă tot mai mult
Au, ce durere pătrunzătoare
Ce, parcă, iluzoriu, nu-mi aparține.
Cutez, mai degrabă, că pe tine te sfârtecă
Să stai aplecată asupra mea
Și să știi ca ai pierdut
Clocotul, ce din urmă l-ai stârpit.
Rămâi, femeie bună, asupra-mi
Și mângâie-mă până nu mai văd cu ochii,
Până mădularele mi se zbat
Și nu mai simt apăsarea ta.
Până ce convulsii mă răpun
Și simți tragicul meu suspin
Ce se-împleticește, dănțuind,
Printre ruinele tale.
Tu, ruină, acum când te simt așa aproape
Nu-mi mai pari divină…ce amăgire.
Balanța sorții
Idealismul mereu apare o utopie.
Principiile-s mereu marginalizate.
Valoarea este ținută sub călcâie,
Cinstea, bunul simț sunt avertizate.
De ce sunt create pe pământ
Câmpuri cu flori dar și cu buruieni.
De ce slăvim iubirea-n cânt
Iar ura și necinstea-n huiduieli.
De ce sunt suflete ce se frământă
Și-ncearcă lumea să o îndrepte.
De ce sunt unii care înfruntă
Și nămolesc idei de bine, fapte.
De ce viața este o ecuație
Prin care se descoperă-n final,
Necunoscutele puse-n fracție
De un destin ce l-anceput pare banal.
De ce ființele sunt efemere
Și numai Universul este infinit.
De ce ne înduioșăm doar la durere
Și ne bucurăm la ceea ce-am dorit.
Sunt gânduri sub semnul întrebării,
Sentimente în balanța sorții,
Fapte la îndemâna cugetării,
Reperele vieții la tăișul judecății.
însemnări/1
între iertare și dreptate
se află
discernământul.
acesta
e-mbrăcat cu hainele curate
ale sufletului.
întotdeauna,
te-ntâmpină cu steagul păcii.
pacea interioară,
e asemenea unui alint de pimăvară,
când florile prunului
par solzi de lumină
și puiul de cerb
îți mănâncă
din palmă.
liniștea interioară
e un urcuș anevoios prin tenebroase furtuni;
odată atins vârful, nu mai contează asprimile vieții;
ești dezlegat de dorințe.
are o scriere luminoasă,
se poate citi-n priviri,
așa cum poți admira
adâncul apelor limpezi.
e un rotor al gândirii,
care definește in câmpul său vectorial
traiectoria faptelor bune.
conversații tăcute/4
desfășurări de zile, minute și secunde
pe-ntinderi tumultoase
de ape.
din crisalida,
lepidoptera
ascultă
clocotitoarea tânguire
a prizonierilor
legați cu lanțuri
la mâini și la
picioare.
la ceasul al șaselea,
bătaia din aripi a
unui firav fluture,
va transforma
căderea
într -o victorioasă-nălțare.
Ceia ce simt
Mă simt ca o pasăre fără lumină,
O pasăre mică în lumea străină
Nu am eu ieșire, nu am nici scăpare,
Mănghesuie lumea în această închisoare.
Nu văd eu lalele după gratii de fier,
Nu simt eu nici aer fără miros de oțel
Nu vreau să respir, nu vreau să privesc,
Vreu doar să-nchid ochii, nu vreu să trăiesc.
Propti
S-au stins gîndurile Propti
În ale tale semne, șoptii
Și-n tălâmul tău voios
Împestat adînc reproș.
S-au stins temelii senine,
Fost-au amăgite visuri
Și cu aporie aspră
Mergi în timp neîncetată.
Și prin ale tale lacrimi,
Ce râurau necontenite,
Treceau timpuri neuitate
Ce erau cândva iubite.
În a stelelor stafie
Se aud trecând acolea
Ale vânturilor șoptii
S-au stins gândurile Propti.
(N. N. pentru L. B.)
Zidul
Îngenuncheat în fața unei porți,
La poalele fustei femeiești mă-nchin
Cu remușcarea și regretul unui criminal
Ori unui călău impunător, ales, nu din voința,
Ci de timp.
Ridicând privirea în eterul dulce
O, ce sus se-înalță a ta ființa,
Un zid clădit învederat
Ca să mă poticnească-n drum;
Drumul, iarăși, nu de mine-ales
Ci de-a ta stăruință.
Șezând cu lacrimi și suspine,
Îngânând o rugăminte-n șoaptă
Ating pământul dindărătul zidului
Și-l frământ frenetic între degete.
Zidule, sfărâmicios mai ești,
Și nu te clintești din loc.
Mă lași zăcând la baza ta
Cu mâini grele, palme-ntinse
Cugetul strivit de poverile căinței
Tu, munte neguros,tu mi te-ntinzi în cale.
Izbindu-mă cu trup puhav de a ta duritate
De carapacea ta masivă,
Lovind întruna ca nebunul
De te-ai mișca măcar un pic
Aș ști ca mi s-a-ndeplinit amorul.
Istovit, la pământ cad
Cu brațele deschise și picioarele, la fel,
Întinse.
Degete chircite, aspre de la atingerea ta
Tocite de mângâierea ta razantă,
Mi-ai furat până și încrederea, măi, fată!
Ispita tu mi-ai fost mereu
În lanul tău de grâu fremătând
M-ai ademenit ca să mă pierd
În șirul lung de speranțe și înșelăciuni.
Ce să mai cred ?
Atunci când zac ca un defunct
Deasupra piedestalului glacial
Abia atunci te-ntinzi deasupra mea
Și mă-îmbrățișezi cu drag.
Zidul s-a sfărâmat, iar eu…
Eu suflu printre crăpături
În maldărul de cărămizi ce mă strivesc acum
Apasă, apasă tot mai mult
Au, ce durere pătrunzătoare
Ce, parcă, iluzoriu, nu-mi aparține.
Cutez, mai degrabă, că pe tine te sfârtecă
Să stai aplecată asupra mea
Și să știi ca ai pierdut
Clocotul, ce din urmă l-ai stârpit.
Rămâi, femeie bună, asupra-mi
Și mângâie-mă până nu mai văd cu ochii,
Până mădularele mi se zbat
Și nu mai simt apăsarea ta.
Până ce convulsii mă răpun
Și simți tragicul meu suspin
Ce se-împleticește, dănțuind,
Printre ruinele tale.
Tu, ruină, acum când te simt așa aproape
Nu-mi mai pari divină…ce amăgire.
Balanța sorții
Idealismul mereu apare o utopie.
Principiile-s mereu marginalizate.
Valoarea este ținută sub călcâie,
Cinstea, bunul simț sunt avertizate.
De ce sunt create pe pământ
Câmpuri cu flori dar și cu buruieni.
De ce slăvim iubirea-n cânt
Iar ura și necinstea-n huiduieli.
De ce sunt suflete ce se frământă
Și-ncearcă lumea să o îndrepte.
De ce sunt unii care înfruntă
Și nămolesc idei de bine, fapte.
De ce viața este o ecuație
Prin care se descoperă-n final,
Necunoscutele puse-n fracție
De un destin ce l-anceput pare banal.
De ce ființele sunt efemere
Și numai Universul este infinit.
De ce ne înduioșăm doar la durere
Și ne bucurăm la ceea ce-am dorit.
Sunt gânduri sub semnul întrebării,
Sentimente în balanța sorții,
Fapte la îndemâna cugetării,
Reperele vieții la tăișul judecății.
Other poems by the author
,, Când spun amor ,,
Când spun amor , eu spun iubire ,
Când spun iubire , spun amor ,
Și-n fericita potrivire
Găsesc mereu , același dor ..
Când spun iubire , spun dorință ,
Iar când dorință spun , mi-e dor
De minunata consecință
A unei clipe de amor .
Când spun acestea , ca un cântec
Răsună glasul meu , ușor ,
Vibrând în suflet și în pântec
Romanța dulcelui amor ..
Atunci , sărut a pozei gură ,
Și-n fericirea cea de vis
Renaște-o clipă din natură ,
Duetul nostru interzis ..
Stefan Kaurek
Soapte galagioase
ochi frumosi, negri, ca noaptea
in ei te uiti sa-ti gasesti calea.
calea catre vocea ta,
care-ti va patrunde mintea.
mintea nu te lasa a spune
ce gand iti tremura pe buze,
stiu ca tot ce vrei compune
sunt doar niste scuze.
propozitia nu se formeaza,
nici vocea nu se coloreaza.
privesc o fiinta, e ca un inger
ce dintr-o data-i lovit de fulger.
astept sa-i aud vocea,
care totusi parca vorbind tacea.
pentru ca tot ce poate spune
sunt doar niste soapte "bune".
i vad ochii care-i sclipesc
in timp ce ei imi povestesc
"vreau sa stii ca te iubesc,
imi pare rau, binele-ti doresc"
intind mana sa-l mangai
dar cred ca-l sâcâi,
pentru ca prin degete imi curge.
acum amintirea lui mi se prelinge
pe degetele care
simt cum el usor dispare.
si raman doar cu soaptele
care-l terminase.
usor, usor, cum "moare"
simt ca soarele rasare
dar el nu mai reapare
si astept si inca sper, ca totul sa se repare
soaptele, se aud iar si iar,
dar ii doar in capul meu.
stiu ca totul este in zadar
daca greseala mea n-o realizez si eu.
poate daca incerc,
sa nu ma mai invart in cerc
si sa nu mi las starea "pe altii"
voi rezolva "teoria" vietii.
vocea, propozitia soptita devine
tot mai galagioasa.
dar putin dupa, simt cum incet ma lasa
sa o "pun" in ordine.
devine tot mai inceata,
pana o atingere-mi simt din spate
este el, exact ca si alta data.
observ cum mi se ia o greutate.
poate ca tot ce era de facut
era sa nu mai fiu asa tacut,
si sa ma ocup de mine insumi.
nu sa mi las problema pe alte lumi.
Gânduri în noapte
Singur în noapte,
Am decis sa trec la fapte.
Sa te uit întâi pe tine
Apoi sa îmi vad de mine,
Am ales sa uit de tot
Sa nu ma gândesc ce nu pot
Am zis ca o sa reușesc
Dar simt ca ma prăbușesc...
Erai tot ce mai aveam
Doar cu tine eu zâmbeam
Dar era cazul sa pleci
Amândoi eram cam seci.
Ne iubeam destul de mult
Dar ne am oprit la un sărut
N ai simțit ca s potrivit
Poate nu ne a fost menit.
Ne iubeam fix ca în cărți,
Dar ne regăseam în hărți
În hărți nemâncate
Cu drumuri înfundate,
Unde nu ne întâlnim
Doar sa ne amintim
Ca ne regăseam în lună,
Doar când eram împreună...
Efectiv ce mi-a trecut prin minte, la primă mână
Îmi vine în minte un singur lucru
Să scriu orice
Încerc o poezie
Dar fără rimă
Doar niște cuvinte
Aruncate pe-o hârtie
.
Sunt la Litere
Și ce? Nu știu să scriu
Ce știu să fac?
Nu mă cunosc deloc
Nu știu ce-mi place
Sau de cine
N-am nicio idee
Dar dacă o sa aflu
O să vă spun
.
Am văzut că poeziile contemporane
Nu au rimă, sunt mai bune fără
Așa că încerc și eu
Până la urmă
Nu-s poetă
Dar ar suna bine să mi se spună de mâine
Poeta Daria, să trăiți!
.
Cică îți trebuie vocabular bogat
Să scrii o poezie
Și-ți trebuie și talent
Acum lucrurile au sens
De-asta nu-mi iese mie nicio poezie
.
Ce amuzant ar fi
Să le arăt prietenelor
Aceste cuvinte aruncate pe hârtie
Le-ar numi poezii
Măcar aș râde
.
Am mai scris niște poezii
Acum ceva timp
Parcă erau mai bune
Asta este
Timpul trece
Lucrurile se schimbă
Poate peste un an
Voi scrie mai bine
.
Acum că le-am împărtășit cu voi,
Nu-mi tăiați elanul
Știu ca nu scriu bine
Dar măcar
Știu sigur un lucru
Că-s făcute de mine
.
Terapie sau somn?
Terapie prin somn!
Măcar nu costă bani
Recomand 8 ore pe noapte
Sau cât vreți
Până la urmă
E viața voastră
Voi o dormiți.
.
Oglinda către suflet
Fiecare poză în care regăsesc o fărâmă din tine
Și portretele tale ce mă înfățișează pe mine
Mă duc cu gândul la flori.
Flori ce poarta rochii ca ale tale,
Flori cu miresme dulci, îmbietoare,
Flori cu parfumuri ce se aseamănă puțin
Cu aroma din al tău cămin..
Iar în a ta casa, vai, ce mirare,
Iși fac veacul cesti ca ale mele
Care păstrează cu sfială urmele
degetelor mele.
Și tablouri care privite cruciș
Ascund în îndepărtatul luminiș
o strălucire a chipului meu
ce o vad pe a ta față mereu..
,, Când spun amor ,,
Când spun amor , eu spun iubire ,
Când spun iubire , spun amor ,
Și-n fericita potrivire
Găsesc mereu , același dor ..
Când spun iubire , spun dorință ,
Iar când dorință spun , mi-e dor
De minunata consecință
A unei clipe de amor .
Când spun acestea , ca un cântec
Răsună glasul meu , ușor ,
Vibrând în suflet și în pântec
Romanța dulcelui amor ..
Atunci , sărut a pozei gură ,
Și-n fericirea cea de vis
Renaște-o clipă din natură ,
Duetul nostru interzis ..
Stefan Kaurek
Soapte galagioase
ochi frumosi, negri, ca noaptea
in ei te uiti sa-ti gasesti calea.
calea catre vocea ta,
care-ti va patrunde mintea.
mintea nu te lasa a spune
ce gand iti tremura pe buze,
stiu ca tot ce vrei compune
sunt doar niste scuze.
propozitia nu se formeaza,
nici vocea nu se coloreaza.
privesc o fiinta, e ca un inger
ce dintr-o data-i lovit de fulger.
astept sa-i aud vocea,
care totusi parca vorbind tacea.
pentru ca tot ce poate spune
sunt doar niste soapte "bune".
i vad ochii care-i sclipesc
in timp ce ei imi povestesc
"vreau sa stii ca te iubesc,
imi pare rau, binele-ti doresc"
intind mana sa-l mangai
dar cred ca-l sâcâi,
pentru ca prin degete imi curge.
acum amintirea lui mi se prelinge
pe degetele care
simt cum el usor dispare.
si raman doar cu soaptele
care-l terminase.
usor, usor, cum "moare"
simt ca soarele rasare
dar el nu mai reapare
si astept si inca sper, ca totul sa se repare
soaptele, se aud iar si iar,
dar ii doar in capul meu.
stiu ca totul este in zadar
daca greseala mea n-o realizez si eu.
poate daca incerc,
sa nu ma mai invart in cerc
si sa nu mi las starea "pe altii"
voi rezolva "teoria" vietii.
vocea, propozitia soptita devine
tot mai galagioasa.
dar putin dupa, simt cum incet ma lasa
sa o "pun" in ordine.
devine tot mai inceata,
pana o atingere-mi simt din spate
este el, exact ca si alta data.
observ cum mi se ia o greutate.
poate ca tot ce era de facut
era sa nu mai fiu asa tacut,
si sa ma ocup de mine insumi.
nu sa mi las problema pe alte lumi.
Gânduri în noapte
Singur în noapte,
Am decis sa trec la fapte.
Sa te uit întâi pe tine
Apoi sa îmi vad de mine,
Am ales sa uit de tot
Sa nu ma gândesc ce nu pot
Am zis ca o sa reușesc
Dar simt ca ma prăbușesc...
Erai tot ce mai aveam
Doar cu tine eu zâmbeam
Dar era cazul sa pleci
Amândoi eram cam seci.
Ne iubeam destul de mult
Dar ne am oprit la un sărut
N ai simțit ca s potrivit
Poate nu ne a fost menit.
Ne iubeam fix ca în cărți,
Dar ne regăseam în hărți
În hărți nemâncate
Cu drumuri înfundate,
Unde nu ne întâlnim
Doar sa ne amintim
Ca ne regăseam în lună,
Doar când eram împreună...
Efectiv ce mi-a trecut prin minte, la primă mână
Îmi vine în minte un singur lucru
Să scriu orice
Încerc o poezie
Dar fără rimă
Doar niște cuvinte
Aruncate pe-o hârtie
.
Sunt la Litere
Și ce? Nu știu să scriu
Ce știu să fac?
Nu mă cunosc deloc
Nu știu ce-mi place
Sau de cine
N-am nicio idee
Dar dacă o sa aflu
O să vă spun
.
Am văzut că poeziile contemporane
Nu au rimă, sunt mai bune fără
Așa că încerc și eu
Până la urmă
Nu-s poetă
Dar ar suna bine să mi se spună de mâine
Poeta Daria, să trăiți!
.
Cică îți trebuie vocabular bogat
Să scrii o poezie
Și-ți trebuie și talent
Acum lucrurile au sens
De-asta nu-mi iese mie nicio poezie
.
Ce amuzant ar fi
Să le arăt prietenelor
Aceste cuvinte aruncate pe hârtie
Le-ar numi poezii
Măcar aș râde
.
Am mai scris niște poezii
Acum ceva timp
Parcă erau mai bune
Asta este
Timpul trece
Lucrurile se schimbă
Poate peste un an
Voi scrie mai bine
.
Acum că le-am împărtășit cu voi,
Nu-mi tăiați elanul
Știu ca nu scriu bine
Dar măcar
Știu sigur un lucru
Că-s făcute de mine
.
Terapie sau somn?
Terapie prin somn!
Măcar nu costă bani
Recomand 8 ore pe noapte
Sau cât vreți
Până la urmă
E viața voastră
Voi o dormiți.
.
Oglinda către suflet
Fiecare poză în care regăsesc o fărâmă din tine
Și portretele tale ce mă înfățișează pe mine
Mă duc cu gândul la flori.
Flori ce poarta rochii ca ale tale,
Flori cu miresme dulci, îmbietoare,
Flori cu parfumuri ce se aseamănă puțin
Cu aroma din al tău cămin..
Iar în a ta casa, vai, ce mirare,
Iși fac veacul cesti ca ale mele
Care păstrează cu sfială urmele
degetelor mele.
Și tablouri care privite cruciș
Ascund în îndepărtatul luminiș
o strălucire a chipului meu
ce o vad pe a ta față mereu..