Cântec ispitei

Sunaţi la ambulanţă oameni buni,

Să vină grabnic şi descarcerarea,

Că ţara noastră-i plină de nebuni,

Ce nu mai vor nicicând schimbarea.

Sunaţi-mi iute doctorul de gardă,

Ba chiar şi SMURDul, de-i posibil,

Că biata ţară astăzi este pradă,

Şi-mi pare c-o salva e imposibil.

Rugaţi-vă mitropoliţi la ceruri,

Că lent ne moare pacientul,

Străinii îi administrează false seruri,

Şi muşamalizează incidentul.

Faceţi rapid dragi doctori un consiliu,

Şi alţi români deştepţi, cu multă carte,

Veniţi cu toţi la ea în domiciliu,

Căci ţara noastră e acum pe moarte.

Sunaţi la ambulanţă dragi români,

Şi fiţi chiar voi brancardieri,

Un cancer nu mai poţi să îl amâni,

Şi trebuie luptat din răsputeri.

Veniţi la terapie intensivă adolescenţi,

Urgent donaţi al vostru sânge de puştani,

Căci taţii voştri sunt inconştienţi,

Şi nu-nţeleg că mâine voi veţi fi orfani.

E dimineață, ger și noi parcurgem

Un drum alunecos și ne grăbim,

La sora dragă rapid s-ajungem

Că are pus pe masă ce ne dorim.

De la Piatra Neamț azi am plecat

La Botoșani că suntem așteptați,

Cu bunătăți bio, obținute-n sat

Ce gura-ți inundă, când le gustați.

Pe masa-ntinsă în salonul mare

Sunt zeci de feluri de mâncare,

Puse pe farfurii și în castroane

Ce musafiri așteaptă la gustare.

Da, e tare gospodină Angelica

Și strașnice bucate pregătește,

Iată de ce la ea venim cu gașca

Să-nfulecăm c-aici nu se plătește.

Soțul Marcel, e omul cu multe idei

Așa că i-a făcut cuptor lipit cu hlei,

Unde să ne gătească nouă sarmale

Și-apoi forțați, se merge la plimbare.

În curte se găsește o privatizare

Unde Angela este mare patroană,

Are de toate pentru toți la vânzare

Iar bonusul primit, este bomboană.

Vila se află la magazin în spate

Având parter, etaj și o mansardă,

Acum o folosesc doar pe jumate

Că de etaj, copiii duși nu-ntreabă.

.............................................

Venim mereu cu drag să ne-ntâlnim

Și-așa vom face cât pe-aici călătorim,

Ne adunăm și Domnului îi mulțumim

Pentru ce-avem și viața ce-o... trăim!

Având în spatele meu nori,

În faţă, mândrul soare,

Am reuşit adeseori

Rămâne în picioare.

Atunci când vântul a bătut,

Spunând că doar adie,

Văzui că nu sunt decât lut

Şi puf de păpădie.

Lovindu-mi des al meu picior

Şi-apoi strigând: "Mă doare!"

Eram convins că n-am să mor,

Ci doar mă fac mai tare.

Iar apelor ce, zeci de ani,

Au spumegat într-una,

Prin crengi pustii şi bolovani,

Le-a mai rămas doar spuma!

Eram frumos cu trupul zvelt,

Cu vânt bătând prin buzunare,

Purtam și soarele în piept,

Iar ochii îmi erau văpaie.

Aveam și zbor, și prăbușiri,

Mușcam din cărni și oase,

Mă-nțelegeam doar din priviri,

Cu toate fetele frumoase.

Cântam în crâșme nopți în șir,

Iar inima-mi urla de bucurie,

Făr-o lețcaie în chimir,

Plăteam cu trupu-a mea simbrie.

Acum îmi bate coasa-n ușă,

Carnea-mi miroase a pământ,

Of tinerețe, scânteie și cenușă,

De ce nu m-ai vârât și în mormânt?

Am căutat răspunsuri în cuvinte ce se frâng,

în cărți prăfuite și în gânduri obosite.

Dar fiecare întrebare ducea la alta,

ca un cerc vicios ce se strânge mai tare

până când nu mai rămâne nimic de înțeles.

Căci cu cât cercetezi mai adânc,

cu atât găsești mai multe întrebări fără răspuns.

Am devenit străini în propriile noastre minți,

captivi într-un labirint de idei neînțelese.

Căutăm adevărul, dar el se ascunde

sub straturi de iluzii și prejudecăți,

într-o lume ce se vrea „corectă”,

dar e tot mai fragmentată și confuză.

Se spune că rațiunea ne eliberează,

dar rațiunea ne duce doar la noi și noi ziduri,

unde ne pierdem fiecare zi în cercul obsesiv

al logicii ce nu ne salvează.

Între rațiune și inimă, ne aflăm în abis,

fiecare încercând să supraviețuiască

într-o lume unde nici măcar întrebările nu mai sunt clare.

Ne facem iluzii, învățăm să trăim în contradicție

și totuși, sub toate acestea, tânjim după un sens.

Dar sensul... iese din colțurile minții,

scapă printre degete ca apa,

și rămânem cu fragmente de înțelesuri

care nu se potrivesc niciodată în întreg.

Și atunci, mă întreb,

nu cumva suntem cu toții doar niște căutători?

Căutăm răspunsuri, căutăm sensuri,

dar poate că, în final, tot ce avem este drumul.

Drumul, cu întrebările sale, cu ezitările și zbuciumul,

care ne face să fim vii,

chiar și atunci când simțim că totul este pierdut.

Au apărut lanțuri și-n occident,

Gardul e mai înalt decât casa,

Ochiul e mult mai atent,

Pe trupuri mai strâmtă-i cămașa.

Au apărut iar vremuri ciudate,

Vorbim din priviri nu din gură,

Şi asta numim reţinuţi, libertate,

Iar casa ni-i un fel de celulă.

Plaga se-ntinde încet peste lume,

De pază soldații ne stau pe la porți,

Avem buletine cu nume postume,

Și om devenim după ce suntem morți.

Aplauze, aplauze, trăiască știința,

Dați foc la biserici și la icoane,

În cip-uri păstrați toată credința,

Și-n inima goală înfigeți piroane.

Imaginea hoitului din groapă,

A albiei secată de apă,

A lumii roasă de foame,

Şi-a pruncului ce fără mamă adoarme.

Pribeagul sufletului fără lumină,

Cântecul pasărei oarbe,

Suspinul Domnului răstignit pe colină,

Şi-a sângelui, ce păcatul lumii absoarbe.

Culoarea străvezie a sorţii,

A viermilor ce din leş se înfruptă,

Aidoma cavalerilor morţii,

Şi-a iubirii, ce de ură e suptă.

Nu-mi revin din această corvoadă,

Nu-mi pot scoate din minţi neumanul,

Refuz să mă mai plimb pe stradă,

Fiindcă fratele îmi este exact ca duşmanul.

Lacăte, zăbrele pe suflet,

Rugină de lanţ porţi în sânge,

Fiinţă umană, fiinţă cu zâmbet,

De ce iubirea din tine se frânge?

De mic am trăit cu frigul în oase,

Soba plângea după un lemn,

Motanul, lângă ea, demult nu mai toarse,

Coşul aştepta de la fum şi el semn.

Şi priveam jinduind peste casa din vale,

Cum fumul din coş şerpuieşte spre cer,

Mă visam lângă sobă pe-o pătură moale,

Împreună cu mama şi motanul Roger.

Fulgii pufoşi cădeau necontenit din eter,

Nămeţi uriaşi veneau peste casă,

Ce crivăţ, ce viscol, ce crâncen ger...

Ce iarnă, ce viaţă geroasă.

Un vreasc îşi făcuse milă de noi,

Mama-l căra pe mâini sângerând,

Era toropită de prea multe nevoi,

Şi-o zăream mai tot timpul plângând.

Îl mângâiam cu tristeţe pe Roger, pe cap,

Şi-i spuneam c-o să fie mai cald,

Că mama o să aducă pentru noi un copac,

El lăcrima din ochii săi de smarald.

Bolul cu lapte îi îngheţase complet,

Roger mieuna ghemuindu-se-n blană,

A doua zi îl găsisem inert,

A fost pentru el ultima iarnă.

Dacă tu nu mă mai vrei, 

Am să plec spre uitare, 

Şi-am să fur din ochii tăi, 

Doar privirea arzătoare, 

Și-am s-o țin închisă-n sân, 

Lângă inima mea mică, 

Să mă vezi când sunt bătrân, 

Să te văd când ești bunică. 

Dacă tu nu m-ai plăcea, 

Am să hoinaresc pe mare, 

Și-am să fur din buza ta, 

Doar un strop de sărutare, 

Si-am să-l țin mereu pe palmă, 

Să-l sărut când e furtună, 

Să se facă marea calmă, 

Și s-aud valul cum sună. 

Dacă tu m-ai renega, 

Voi pleca în loc sihastru, 

Şi-am să-ți fur chiar inima, 

Să mă-ndrume spre dezastru, 

Să mă ardă-n rug de dor, 

Să mă spintece-n cuvinte, 

Ca să pot râzând să mor, 

Lângă a mamei oseminte.

Pe locul fostei Mănăstiri

Pe locul fostului Palat,

Pe aleile fostului Parc,

Pe locul testului nuclear

În străfundurile pământului

Unde să te mai caut

Carne şi os?

Mama

Când m-am născut,

În prima clipă de viață,

În loc de scâncet,

În loc de plânset,

Am rostit cu putere:

Mama ….

Și am rămas mut pe vecie!

A fost jertfa mea închinată

Acestui cuvânt divin…

Culori bizare îmi pătează chipul,

Amestecuri de negru, negru, negru…

Cunosc infernul şi nimicul,

Şi-l cânt în propriu-mi marş funebru.

În criptă arunc cu silă un ort,

Buchetul de azalee ofilit,

Amarnic plâng, apoi mă-mbărbătez cum pot,

Iar la priveghi îmi povestesc cum am trăit.

Filozofii împrăştii unde n-am ascultători,

Sunt bucuros dacă mă ascult doar eu,

Invoc blesteme peste muritori,

Ca să-L provoc pe Dumnezeu.

Îmi place să mă certe, ca să-nvăţ,

Îmi place să mă bată, ca să plâng,

În faţa Lui să mă răsfăţ,

Şi în iluzii coroana să i-o frâng.

Prin tăcerea ce m-apasă,

Pacea-mi pare un război,

O lumină stinsă-n casă,

Un ecou pierdut în ploi.

Pasul meu rămâne-n urmă,

Și-mi înșeală dorul blând,

Un trecut întruna scurmă,

Căutând un nou pământ.

Și de-ar fi să-mi rup vecia,

Într-un zbor spre infinit,

Aș pătrunde-n galaxia, 

Unui suflet rătăcit.

Vântul iar îmi cântă ruga,

Pânza timpului se-ntinde,

Și-mpletesc din noapte fuga,

Spre ce taină mă cuprinde.

Curg pe cer rugini de gânduri,

Umbre tac, iar eu ascult,

Ochiul plânge rânduri, rânduri, 

Timpul stă să-i dea tribut.

Sufletul mi-l las pe ape,

Fără ancoră la mal,

În adâncuri se despoaie,

Fără glas, fără final.

Doar ecouri mi se-mplântă,

În sicriu de lemn uscat,

Și în pânza sfâșiată,

Suflu iar, ca altădat’.

Iar în vântul ce se-ncheagă, 

Se ridică un altar,

Și cenușa mea întreagă, 

Se risipă-n alt hotar.