Renasc

Când fraţii între ei nu mai cuvântă,

Se adună norii negri peste casă,

Pe a bătrână asta o-nspăimântă,

Şi încet, încet tristeţea o apasă.

Când fraţii între ei nu-şi mai zâmbesc,

Se întorc icoanele cu faţa la perete,

Şi-a lor păcate tainic le jelesc.

Rugând pe Dumnezeu să-i ierte.

Când fraţii nu-şi mai amintesc copilăria,

Şi larma din odăi a înnăbuşit-o,

La casă i se crapă zilnic temelia,

Şi plânge joaca ce ani a găzduit-o.

Când fraţii se blestemă-n jurăminte,

De suferinţa celuilalt nu le mai pasă,

Părinţilor le plânge crucea pe morminte,

Şi vor din cripte să se întoarcă acasă.

Când sângele de mamă urând l-au diluat,

Iar inima încet, încet se împietreşte,

Cu toţii deopotrivă ei sunt de condamnat,

Şi nici nu merită a mai trăi frăţeşte.

Te respir cu-o teamă oarbă,

Din misterul unui vis,

Și în noapte stă să fiarbă,

Cerul tău și-al meu abis.

Mi-ai rămas în palma stângă,

Ca o rugă fără glas,

Ochiul drept ar vrea să plângă,

Fiindcă te-a pierdut de-un ceas.

Mi se scurge-n piept tăcerea,

Ca un fulger ne-nceput,

Și mă mistuie durerea,

C-am pierdut tot ce-am avut.

Nu e vis, și nu e moarte,

Sunt tot eu, cu trupul blând,

Peste lacrima-ți ascunsă, 

Într-un ochi ne lăcrimând.

Mi se frânge clipa-n pleoape,

Ca un cântec vinovat,

Și mă trec râuri de ape,

Când de somn sunt înțărcat. 

Tu, tăcere verticală,

Eu, un colb de început,

Suferim de aceeași boală,

Ce nicicând nu ne-a durut.

Poate-așa ni-i în destine,

Să fim doi, și niciodată...

Tu – răsfrângerea din mine,

Eu – o umbră ce te iartă.

M-am temut – şi ţie nu ţi-am spus,

Că-n mine creşte-un rug nemăsurat,

Cu foc tăcut, ce mistuie nespus,

Tot ce ating şi tot ce-a fost curat.

Mi-e trupul strâmt de-atâta nesfârşire,

Mi-e gândul gol de cât te-a înălţat,

Şi-n visul tău abia mai sunt o fire,

Ce-şi cere dreptul de a fi iertat.

Şi dacă pleci, nu-i pentru că vrei duhul

Eliberat din templul de păcat,

Ci fiindcă-n mine n-ai găsit nici cruce,

Nici legământ, doar cerul înnorat.

Te-aş fi putut sculpta din frica mea,

Cu degetele amorţite de nesomn,

Dar m-am gândit, apoi, că undeva,

Mereu ar plânge carnea ta de om.

Mi te-au zidit din coastă prea devreme,

Că timp nici Domnul n-a avut,

Acum mă nărui zilnic sub probleme,

Și mă întreb cum astfel s-a putut...

Am învăţat să strig fără să chem,

Cu limba smulsă dintr-un vis uitat,

Tu eşti, dintre păcate, cel suprem,

Păcat ce nu mi-e nicidecum iertat.

Acum, că ştiu ce-aș fi putut să fiu,

Te las să mori în mine pe deplin,

Căci uneori, iubirea e un câmp pustiu,

Arat adânc, cu vârful unui spin...

Eu, neatentul ce întotdeana am gafat,

Şi am simţit firescul ca pe un infern,

Mi-am dat acordul să fiu judecat,

Într-un ospiciu de nebuni modern.

Apărător să-mi fie un bătrân senil,

Iar cel ce mă acuză un uituc,

Și toate faptele de când eram copil,

Să-mi fie prezentate aici la balamuc.

Aprodul cu de-a sila să bage martorii pe ușă,

Iar eu în boxă să dansez cadril,

Să fie totul jăratec și cenușă,

Să simt în mine acest dezastru inutil.

Vacarmul s-a stârnit rapid în sală,

Și toți mă aclamă ca pe o vedetă,

Jurații-mi cer să cad la învoială,

Și să renunț la viața-mi deșuetă.

Într-un final mi s-a rostit sentința,

Exilul printre oameni, de nici un drept privat,

Dar mi-am simțit trădată conștiința,

Și-a doua zi, în zori, am evadat.

Am iubit o mască... ce frumos mințea,

Un surâs de ceară, ochi fără durere,

Dar în nopți tăcute, când tăcea și ea,

Ascundeam sub pernă lacrimile mele. 

Am iubit o mască... i-am făcut altar,

Aprinzând în gânduri lumânări de vis,

Însă ceara scursă, devenea coșmar, 

Iar lumina noastră se scurgea-n abis. 

Am iubit o mască... i-am jurat să fiu, 

Umbra ei de noapte, pasul ei de gheață,

Chiar de-aveam sub pleoape cerul cel pustiu,

Răsăream nostalgic ca o dimineață. 

Am iubit o mască... o iubesc și-acum,

Am lăsat în spate tot ce n-am aflat, 

Amăgiri și lacrimi, le-am făcut parfum, 

Și-am  iubit orbește, până m-am uscat. 

Am iubit o mască... și-i vorbeam mereu,

Ca și cum din taină mi-ar fi fost făcută,

O credeam icoana sufletului meu, 

Și-o slăvea întruna inima-mi cernută. 

Am iubit o mască... poate n-a fost ea,

Poate-am plămădit-o din nevoi ascunse,

Chiar iubirea-n sine, poartă masca sa, 

Ca o primăvară fără flori și frunze. 

Vino iubito,

Sărută-mi obrazul,

Alintă-mi iubirea,

Cum mângâi turcoazul.

Zâmbeşte copilă,

Trăieşte iubirea,

Apucă-mi braţul,

Redă-mi fericirea.

Sărutu-ţi obrajii,

Plini de bujori,

Zburăm prin iubire,

Plutim peste nori.

Amorul ne-apasă,

Plăcerea trăim,

Iubirea-i frumoasă,

În ea să murim.

Se ia o bucată de piatră,

se ciopleşte cu o daltă de sânge,

se lustruieşte cu ochiul lui Homer,

se răzuieşte cu raze

până cubul iese perfect.

După aceea se sărută de numărate ori cubul

cu gura ta, cu gura altora

şi mai ales cu gura infantei.

După aceea se ia un ciocan

şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.

Toţi, dar absolut toţi zice-vor:

- Ce cub perfect ar fi fost acesta

de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!

A lição sobre o cubo

Um pedaço de pedra é tirado,

ele esculpe com um cinzel de sangue,

brilha com os olhos de Homero,

está raspado com raios

até que o cubo saia perfeitamente.

Depois disso eles beijam o cubo inúmeras vezes

com a sua boca, com a boca dos outros

e principalmente com a boca da infanta.

Depois disso, um martelo é levado

e de repente um canto do cubo desmorona.

Todos, mas absolutamente todos dirão:

- Que cubo perfeito teria sido

se não tivesse um canto quebrado!

O umbră nu știe
cine o proiectează.
Nici eu
nu știu
unde încep:
în privirea ta,
sau în gândul
pe care încă nu l-ai avut?

Adesea moartea e stăpână
pe cei numiți în șoaptă muritori,
veni-va timpul cu pricină
și din plumb vor crește flori.


Nori de noapte-n cer se suie-
vestitori de vremuri sumbre,
iar din bezna albăstruie
scapă bulgării de umbre.


Ning zăpezi fără de urmă,
întru negru se întorc,
unduind pământul curmă
șerpi cu limbile de foc.


Lung vibrează vocea nopții,
plumb în serenade sună,
istoviți și-aruncă sorții
semănătorii de furtună.


Veni-va timpul cu pricină
și din plumb vor crește flori,
adesea moartea e stăpână
pe cei numiți în șoaptă
muritori.

Ca şi soarele de sus,

Viaţa noastră-n zori răsare

Şi prin lume călătoare,

Seara ajunge la apus.

Precum floarea efemeră

Crede că mereu trăieşte,

La fel omu' împărtăşeşte

Din naiva ei himeră.

Doar cu Domnul facem faţă

Firii trecătoare a lumii,

Când în cer sub luciu' lunii

Ne dă veşnica viaţă.

Ce faci cu iubirea ta?

Totuşi, e stocul  nelimitat

De săruturi, îmbrătişări

De seri cu vin, şi cafea?

Doamne,

de ce pare că durerea mea nu se mai termină?

De ce ploaia cade mereu pe același acoperiș,

și grindina lovește aceeași inimă?

Simt că port în mine toată greutatea lumii —

nu pentru că aș fi mai vrednic,

ci pentru că nu mai pot să merg.

Mă uit în jur și văd chipuri senine,

râsete ușoare, pași liberi.

Și atunci în mine se naște întrebarea

pe care nu îndrăznesc s-o spun cu glas tare:

„Doamne… de ce eu?

De ce tot eu?”

Am ajuns să respir numai suferință.

Că m-ai ales nu pentru slavă,

ci pentru cruce.

Că sunt numele tăcut pe care l-ai rostit

când ai împărțit durerea.

Dar apoi mă rușinez.

Fiindcă cine sunt eu să mă cred singurul rănit?

Cine sunt eu să nu știu

că și alții sângerează tăcut?

Doamne,

nu-Ți cer să-mi iei povara —

dar fă-mă să nu o port singur.

Lasă-mă să Te simt lângă mine

când simt că mă prăbușesc.

Lasă-mă să știu că lacrimile mele

nu curg degeaba.

Dacă suferința mea are un rost,

spune-mi că nu e zadarnică.

Dacă mă zdrobești,

fă-o ca să renaștem împreună.

Și dacă tot sunt aici,

în mijlocul acestui foc,

dă-mi inima curată,

care arde fără să urască.