Despre cifre și cuvinte

    Câteodată când suntem singuri 
    ne dorim singurătatea şi mai mult.
    Ca şi cum bolnavi de moarte fiind 
    ne-am teme de trecutele vieţi,
    de trecutele păcate...
    Dar am nevoie de tine
    sd-mi dai visele tale, dorinţele tale
    să-mi dai aripile tale şi zborul tău până la cer.
    Căci eu nu mai am nimic, 
    nimic nu mi-a mai rămas 

    decât lumina de pe mine...

    Citind până târziu în ochii tăi,
    Am adormit şi pleoapa-mi obosită,
    A tremurat, când ai fost tristă,
    De-aripi înfrânte-n zori de zi...
    
    Dar tu să ştii: nu-s felcer să te vindec,
    Dar pe durere pot s-aştern,
    Uitare şi ulei de pin,
    Sărut pe buze şi-un pocal cu vin...

Ca niște gânduri obosite, frunzele se scutură încet,
Haotic, așezându-se pe pământul cel reavăn,
În miros de fum, de mere târzii, culese în bocet,
Timpul s-a strâns, în căușul palmelor, geamăn...

Pe cerul pustiu, descărnat și magnetic,
Amețitor, desenându-și nevăzutele drumuri,
Păsări întunecate dansează frenetic,
Peste apusul de soare și frunzele tulburi... 

Rănită de ceață, deșirată în falduri subțiri,
Pierdută în ropotul ploii, zdrențuită-n cuvinte,
E-o toamnă nebună decadentă-n priviri,
O toamnă tristă ce bântuie printre morminte...

    Inestimabile ecouri pierdute-n holda de secară, 
    Se-aud în scânteierea acestor nopţi de vară, 
    Aşa cum florile de mac – ca nişte guri flămânde, 
    În van corolele-şi tresaltă şi-n lan trupu-şi ascunde… 
    
    Tăcerea grea se lasă-n tihnă, peste întreaga zare, 
    Doar Luna-şi mai permite s-arate acea cărare, 
    Ce duce, drept şi simplu, către izvorul rece, 
    Care coteşte-n prund şi-apoi urma-şi petrece… 
    
    Pe cerul plin de stele, se roagă-un nor firav, 
    Să-oprescă preţ de-o clipă a Timpului nărav, 
    Să fiu doar eu cu tine, pierduţi în nopţi de vară,
    Ca spicele de aur uitate-n holda rară...

    În plus, n-am vrut o zi măcar, 
    Din acest crud şi aspru calendar, 
    Ce permanent îmi dă de veste, 
    Că viaţa mea, în file de poveste,
    Îşi toarce firul din mătase împlinit 
    Într-un fuior de strune mărginit…
    
    N-am vrut, măcar o oră-n plus, 
    s-o pierd stând la taifas. Exclus! 
    Când am atâtea lucruri de făcut 
    Să-mi umplu ziua-n mod plăcut, 
    Să ştiu că fiecare clipă a contat 
    Că zborul meu spre stele-i garantat... 
    
    Eu n-am pierdut nicio secundă! 
    Un fir de prund, clepsidra o înfundă, 
    Şi-acuma timpul meu e infinit mai mult 
    Că pot să stau şi universul să-l ascult, 
    Să văd cum fiecare stea mâna-mi atinge, 
    Mi se strecoarâ-n palmă şi apoi se stinge…

    E toamnă-n ţipat de cocor,
    Ce tipăreşte cu ecou tristul decor,
    Un puzzle scump, multicolor, 
    De frunze, răvăşite pe covor…
    
    E toamnă-nmiresmată în cicoare,
    Străluminând cărările solare,
    Ciorchini cu boabele-aurii şi rare,
    Ce zac prin vii, zvârlite la-ntâmplare... 
    
    E toamnă-n bocet stins de-amurg,
    Ca-n tragedia vreunui dramaturg,
    Ce-şi joacă propriul rol de demiurg,
    Ce taie din secunde, precis ca un chirurg... 
    
    E toamnă-n umbra frunţii mele,
    Încărunţită-n griji şi jele,
    Speriat de perspectiva iernii grele,
    Mă cuibăresc în raza stinsă-n stele…

Cecilia și soțul ei plănuiesc să se mute într-o casă nouă. Au tot căutat anunțuri pe internet de la agențiile imobiliare. În principiu, nu e complicat ce vor, un apartament cu trei camere, două băi, o sufragerie, două balcoane, din acelea descoperite, care să nu aibă pereți sau geamuri (pentru că Ceciliei îi place să stea la soare, să se bronzeze), o bucătărie, dar și un spațiu de depozitare a cutiilor cu pantofi. De la acest spațiu de depozitare pleacă majoritatea certurilor, soțul Ceciliei nu este de acord. Consideră că locul acelor cutii ar putea fi chiar pe balcon. În plus, spațiul de depozitare nu l-ar mai lăsa să-și facă o extensie a băii, cu un hamac. Practic omul își dorește o baie open space. 

Se uită ei ce se mai uită, căutând oferte, observă una destul de avantajoasă, apartament cu trei camere cum și-au dorit, însă nu în zona centrală a orașului, ci undeva mai pe la periferii, mai prin nord-vestul orașului. Locația nu prea va satisface nevoia de soare și de căldură a Ceciliei, dar ce să facem, nu le putem avea chiar pe toate, mai trebuie să mai și renunțăm la câteva dintre criteriile de selecție pe care și le-ar fi dorit pentru viitoarea lor locuință.

Merg pe la 9 dimineața, miercuri, să vorbească cu constructorii. Însă, încă de la intrare, Cecilia are o senzație stranie. Bărbatul o întreabă de ce nu ar fi bine să stea acolo. Ea începe cu o înșiruire de motive: că este departe de grădinița băiatului, de orele lui de pian, de primărie, de salonul de înfrumusețare pe care îl frecventează, de orice magazin de astă de unde și-ar putea face cumpărăturile.

Pentru toate acestea, soțul dă un răspuns foarte "inteligent":,, există mijloace de transport în comun". Cecilia nervoasă:,, Deci nu ai de gând să mă ajuți să mă deplasez dintr-un loc într-altul?".

Soțul Ceciliei din nou are o replică de ne întrebăm cât e de fidel și de dedicat ca soț: ,,Ai permis pentru toate categoriile, chiar nu vrei nici pe trotinetă să mergi, există taxiuri pe care le poți suna la orice oră din zi și din noapte." Cecilia și mai aprigă:,, Știi ceva, eu permisele mi le-am luat pentru mine, să îmi arăt mie că pot, ce vină am că în trafic am avut parte de tot felul de ciudați, așa ca tine, care vor cu tot dinadinsul să se izbească în mine? Mie mi-e frică de atâția participanți la trafic." Soțul îi zice, cu voce timidă:,, Bine, am să te ajut eu cu deplasările."

Lucrurile mai calmându-se pentru moment, cei doi merg să discute cu constructorii. Aceștia le oferă un plan al apartamentului, să poate vedea toate detaliile arhitecturale mai amănunțit. Soțul vede baia mai mică, pe care vrea el să și-o facă open space. Cecilia începe, cu o voce critică și moralizatoare: ,,Nu înțeleg de ce ai tu nevoie de baie open space? Unde ai mai văzut modelul ăsta de baie? La crâșmă?!!"

Bărbatul spune că o vrea pentru că el are idei inovatoare, nu conservatoare, să vadă lucrurile unilateral ca Cecilia, să vină toți pereții aranjați frumos, unul să nu vină înclinat mai la 95 de grade și că nevoia de perfecțiune a Ceciliei îl congestionează, îl blochează, simte că totul stagnează din cauza preferințelor ei tipicare. 

Cecilia se înroșește la față, tace, dar observă lucruri. Cecilia spune:,, Și mi se pare că lipsesc atât de multe lucruri, eu nu aș sta aici, e un spațiu gol."

Constructorii îi spun: ,,Este gol acum, pentru că nu sunt obiecte, abia dacă am reușit să zidim pereții, când vă veți muta aici, veți vedea că locuința va începe să prindă contur, o veți decora cum vă va plăcea, personaliza, și toate cele."

Cecilia discută cu soțul, vrea să îl convingă să mai amâne mutarea până când fiul ei va termina grădinița pentru că este un băiat foarte emotiv și orice schimbare majoră ar putea avea un impact neplăcut asupra performanțelor lui academice. 

Soțul nu este de acord, respinge propunerea Ceciliei și le promite constructorilor că se va muta de îndată ce apartamentul este construit, mobilat, tencuit. Acceptă însă ca spațiul de depozitare al cutiilor de pantofi să fie în baia open space.

Cecilia cedează, vede că oricum nu are cu cine să discute, mai are o ultimă rugăminte înainte de a se muta din apartamentul bunicilor, și anume: să fie atent cu toate cele 20 de tablouri de la bunicii ei, să nu le scape, să nu le ciobească rama când le scoate din mașină și le duce până în apartament. El promite că va avea grijă, că nu le va scăpa, zgâria, atinge de balustradă și așa mai departe.

Vine și ziua mutării, într-o vineri, nici nu l-a luat pe băiat de la grădiniță, busolă nu are în ghiozdan, nici hărți, nici aplicația ,,Hărți" instalată pe telefon, trebuie să ghicească unde se află noua locuință. Dacă nimerește acasă bine, dacă nu, doarme pe străzi.

Tablourile Ceciliei, săracele de ele, stau în portbagaj lângă două baxuri de apă Aqua Carpatica, o pungă plină de cutii de Cremșnit, , o altă pungă cu opt pachete de făină, un acvariu, nu știu câte cutii de șervețele, cârpe și toate cele.

Când le transportă, are grijă la fiecare treaptă pe care pășește, dar fiindcă are cinci într-o mână și cinci în cealaltă mână, zgârie rama unui tablou pe care l-a ținut în mâna dreaptă. Cecilia nu bănuiește ce s-a întâmplat până când soțul nu îl agață de un perete. Cecilia cu vederea ei agilă, ochi de vultur ce observă și cel mai mic defect la dioptria de +1,75, vede zgârietura. Îi spune bărbatului:,, Mâine vreau să mergi la magazinul chinezesc din piața mică și să cumperi o ramă nouă, dar tot aurie ca aceasta. Nu pot să mă uit la acest tablou, l-ai stricat cu neatenția ta!" Și, în fond, ce așa mare avere era? Era doar un tablou cu pisici blănoase. 

Soțul o întreabă:,, Dar nu se poate repara și cu lipici?" Cecilia enervată de asemenea inepție,, Nu, nu se poate repara și cu lipici. Este zgâriat, nu lipsește o bucată din ramă..."

Soțul reflectând afară la spusele Ceciliei:,, Femeie care nici ea nu știe ce vrea, nu vrea lipici, îi dau eu motive să vrea lipici." Și trece la fapte și mai vitejești, sparge acvariul din portbagaj. Cecilia vede tot de pe balcon, îi trimite un mesaj pe telefon să cumpere și un acvariu nou de la magazinul chinezesc și eventual pești noi de la pet shop, cât timp ea se chinuie să îi resusciteze pe toți cei care erau în acel acvariu, să îi pună la robinet, sub jetul de apă și într-o vază cu flori.

Ce să facem? Soțul Ceciliei trebuia să știe că ,,graba strică treaba".

Rakennusprojekti plus vähän hölynpölyä

Cecilia ja hänen miehensä suunnittelevat muuttavansa uuteen kotiin. He etsivät jatkuvasti Internetistä kiinteistönvälitystoimistojen mainoksia. Periaatteessa se ei ole monimutkaista, mitä he haluavat, asunto, jossa on kolme huonetta, kaksi kylpyhuonetta, olohuone, kaksi parveketta, löydetyistä, joissa ei ole seiniä tai ikkunoita (koska Cecilia tykkää istua auringossa, ruskettua) , keittiö, mutta myös säilytystila kenkälaatikoille. Suurin osa väitteistä lähtee tästä säilytystilasta, Cecilian aviomies ei ole samaa mieltä. Hän arvelee, että laatikoiden paikka voisi olla aivan parvekkeella. Lisäksi säilytystila ei antanut hänen laajentaa kylpyhuonettaan riippumatolla. Käytännössä ihminen haluaa avoimen kylpyhuoneen.

He katselevat ympärilleen, etsivät tarjouksia, huomaavat melko edullisen, kolmen huoneen asunnon, kuten he halusivat, mutta eivät kaupungin keskustassa, vaan jossain laitamilla, kaupungin luoteisosassa. Sijainti ei todellakaan tyydytä Cecilian auringon ja lämmön tarvetta, mutta mitä voimme tehdä, emme voi saada niitä kaikkia, meidän on silti luovuttava joistakin valintakriteereistä, joita he olisivat halunneet tulevaan taloonsa.

He ovat menossa noin klo 9 keskiviikkona keskustelemaan rakentajien kanssa. Mutta heti sisäänkäynnin jälkeen Cecilialla on outo tunne. Mies kysyy, miksi ei olisi hyvä jäädä sinne. Hän aloittaa useista syistä: se, että se on kaukana pojan päiväkodista, hänen pianotunneistaan, kaupungintalosta, kauneussalongista, jossa hän käy, ja mistä tahansa sellaisesta kaupasta, jossa hän voisi tehdä ostoksia.

Kaikkeen tähän aviomies antaa erittäin "älykäs" vastauksen:,, siellä on julkinen liikenne". Cecilia hermostunut:,, Et siis aio auttaa minua liikkumaan paikasta toiseen?".

Cecilian miehellä on taas linja, joka saa meidät ihmettelemään, kuinka uskollinen ja omistautunut hän on aviomiehenä: "Sinulla on lupa kaikkiin luokkiin, et todellakaan halua edes ajaa skootterilla, siellä on takseja, joihin voit soittaa mihin tahansa vuorokaudenajasta ja yöstä." Cecilia on vielä kiihkeämpi:,, Tiedätkö jotain, hankin ajokortit itselleni, näyttääkseni itselleni, että voin, mikä on minun vikani, että minulla on liikenteessä ollut kaikenlaisia outoja, kuten sinä, jotka todella haluavat törmätä minuun? Pelkään niin monia liikenteen osallistujia." Aviomies sanoo hänelle ujolla äänellä: "Okei, minä autan sinua matkoilla."

Asiat rauhoittuvat tällä hetkellä, kaksikko lähtee juttelemaan rakentajien kanssa. He antavat heille suunnitelman asunnosta, jotta he voivat nähdä kaikki arkkitehtoniset yksityiskohdat tarkemmin. Aviomies näkee pienemmän kylpyhuoneen, josta hän haluaa tehdä avoimen tilan. Cecilia aloittaa kriittisellä ja moralisoivalla äänellä: "En ymmärrä, miksi tarvitset avointa kylpyhuonetta?" Missä olet nähnyt tämän kylpyhuonemallin aiemmin? Pubissa?!"

Mies sanoo haluavansa hänet, koska hänellä on innovatiivisia ideoita, ei konservatiivisia, näkevän asiat yksipuolisesti kuten Cecilia, että kaikki seinät on järjestetty kauniisti, yksi ei tule kallistumaan 95 astetta ja että Cecilian tarve täydellisyyteen tukalaa hänet, estää , tuntuu siltä, että kaikki on pysähtynyt hänen tyypillisten mieltymyksiensä vuoksi.

Cecilia punastuu, on hiljaa, mutta huomaa asiat. Cecilia sanoo:,, Ja minusta tuntuu, että niin paljon asioita puuttuu, en jäisi tänne, se on tyhjä tila."

Rakentajat kertovat hänelle: "Se on nyt tyhjä, koska ei ole esineitä, tuskin onnistuimme rakentamaan seinät, kun muutat tänne, näet, että talo alkaa hahmottua, sisustat sen haluamallasi tavalla, räätälöit , ja kaikki se."

Cecilia keskustelee miehensä kanssa, hän haluaa saada hänet lykkäämään muuttoa, kunnes hänen poikansa lopettaa päiväkodin, koska hän on erittäin tunteellinen poika ja mikä tahansa suuri muutos voi vaikuttaa epämiellyttävästi hänen akateemiseen suoritukseensa.

Mies ei suostu, hylkää Cecilian ehdotuksen ja lupaa rakentajille, että hän muuttaa heti, kun asunto on rakennettu, kalustettu, rapattu. Hän kuitenkin hyväksyy, että kenkälaatikoiden säilytystila on avoimessa kylpyhuoneessa.

Cecilia antaa periksi, hän näkee, ettei hänellä kuitenkaan ole ketään, jolle puhua, hänellä on viimeinen pyyntö ennen isovanhempiensa asunnosta muuttoa, nimittäin: olla varovainen kaikkien isovanhempiensa 20 maalauksen kanssa, olemaan hukkaamatta niitä Älä sirpauta heidän runkoaan, kun hän ottaa ne pois autosta ja kantaa ne asuntoon. Hän lupaa olla varovainen, ettei hän pudota niitä, naarmuta niitä, koske kaiteeseen ja niin edelleen.

Muuttopäivä tulee, perjantaina, hän ei ole edes hakenut poikaa päiväkodista, hänellä ei ole kompassia laukussa, ei karttoja, eikä puhelimeen asennettua "Maps" -sovellusta, hänen on arvattava missä uusi koti on Jos menestyy kotona hyvin, jos ei, niin hän nukkuu kaduilla.

Cecilian maalaukset, köyhät, istuvat tavaratilassa kahden Aqua Carpatica -vesipullon vieressä, pussi täynnä Cremșnit-laatikoita, toinen pussi, jossa on kahdeksan pakettia jauhoja, akvaario, en tiedä kuinka monta laatikkoa lautasliinoja, rättejä ja kaikki se.

Kantaessaan niitä hän on varovainen jokaisessa askeleessaan, johon astuu, mutta koska hänellä on viisi toisessa kädessään ja viisi toisessa kädessään, hän naarmuuntuu maalauksen kehystä, jota hän pitää oikeassa kädessään. Cecilia ei epäile tapahtunutta ennen kuin hänen miehensä kiinnittää hänet seinään. Cecilia ketterällä näkemisellään, kotkansilmä, joka huomaa pienimmänkin vian +1,75 dioptrialla, näkee naarmun. Hän sanoo miehelle:,, Haluan sinun menevän huomenna kiinalaiseen kauppaan pienellä torilla ja ostavan uuden, mutta silti kultaisen kehyksen, kuten tämä. En voi katsoa tätä maalausta, olet pilannut sen huolimattomuudellasi!" Ja todellakin, mikä se omaisuus oli? Se oli vain maalaus karvaisista kissoista.

Aviomies kysyy häneltä:,, mutta eikö sitä voi korjata liimalla?" Cecilia suuttui sellaisesta kyvyttömyydestä,, Ei, sitä ei voi korjata liimalla. Se on naarmuuntunut, rungosta ei puutu palaakaan... "

Aviomies pohtii ulkona Cecilian sanoja:,, Nainen, joka ei tiedä mitä hänkään haluaa, ei halua liimaa, annan hänelle syyt haluta liimaa." Ja hän jatkaa vielä rohkeampiin tekoihin, rikkoo akvaarion sisään Cecilia näkee kaiken parvekkeelta, lähettää hänelle viestin puhelimeen, että hän ostaisi myös uuden akvaarion kiinalaisesta kaupasta ja mahdollisesti uusia kaloja eläinkaupasta, samalla kun hän kamppailee elvyttääkseen kaikkia, jotka olivat tuossa akvaariossa, laittaa ne hanassa, vesisuihkun alla ja kukkamaljakossa.

Mitä tehdä? Cecilian miehen olisi pitänyt tietää, että "kiire pilaa työn".

Natura s-a trezit la viață. râde și râde frumos să se

bucure tot omul. tot e verde și înflorit și omul e fericit.

Doar ea ne mai ajută să mai zâmbim și copilașii dragi 

pe care-i iubim.

      Dar societatea în care trăim, statul, conducătorii

noștri, care ar putea face ceva să ne fie bine tuturor

au uitat de ce i-am ales. Noi respectăm legea, dar ei 

ne umilesc, ne bagă în ruină, sunt fără milă. Doar 

sunt oameni, au aceleași nevoi, cu ceva timp în urmă 

erau modești și le era bine.Nu aveau castele, palate și 

bani mulți, dar aveau mulțumire omenie, și nu stârnea 

ura nimănui.

     Astăzi doar natura ne este prieten; soarele ne 

luminează și ne încălzește, ne dă apa gratis, holda 

ne hrănește.

      Statul ne ia dări din toate și tot nu-i mai ajunge ,

vrea și pielea de pe noi, de la cei ce sunt săraci și goi ! 

Din dragoste pentru tine

Mi-am tatuat

Pe inima

Al tau nume

Ce ma face

Sa-mi ies

Din minti

Cand il rostesc

...in soapta.

Mi-ai amprentat

Pe buze

Al tau sarut

Ce astazi

...e doar

O amintire.

Mi-ai imprimat

Chiar si atingerile

Pe fiecare particica

A trupului meu

Ce astazi le duc dorul.

Privind

Apusul soarelui

Te caut

Si nu...

           Anii trec, în discuțiile mele cu părinții, le tot dau 

speranțe.Deocamdată ei se descurcă încă bine cu foate. Eu 

și soțul meu chiar ne dorim să ne întoarcem în țară. Hotărârea,

am comunicat-o părinților mei. Mare bucurie pe sufletele lor.

         Eu cu soțul ne pregătim sufletește de plecare. Am pus 

casa la vânzare, avem mobilă și diverse lucruri la vânzare.

S-a creeat oarecare tensiune. Soțul meu era cam agitat.

Îl văd că se agață de un fotoliu , până ajung el s-a prăbușit 

lângă pat .Am chemat salvarea, dar nu mai era nimic de făcut...

În loc de plecare, a avut loc o înmormântare, o moarte 

neprevăzută: soarta?.....destinul?.....ce-i omul?....

         Doamne !.... ce greu mi-a fost....Jumătate din mine a 

plecat cu el. Ce-mi rămâne de făcut? Am venit în România.

Părinții mei nu știau ce să-mi facă. A fost o vreme lungă în care 

nu eram bună de nimic. Ce ași fi făcut singură?,,,străină?

        Dragii mei părinți, m-au ajutat, mi-au alinat suferințele,

m-au pus iar pe picioare.În următorii ani convețuirea  noastră

a fost  plină de afecțiune, liniște și împăcarea sufletelor noastre.

Acum  mă simțeam iar acasă, ca în copilârie, doar că sufletul 

îmi era tare rănit.

        Timpul trece, tata are 75 de ani. Cade victimă ,covitului.

Îl pierdem și pe el.Rămân cu mama.Nu plânge, nu se vaită, e doar 

o umbră mișcătoare. Acum am grijă de sufletul ei care plânge, un plâns 

interior... nu mai pleacă din curte,nu mai merge la cumpărături,dar cu 

mine vorbeste foarte mult. Dar nemișcarea o slăbește și asta se vede.

Nu știu cum s-o fac să înțeleagă că are nevoie de mișcare.Draga mea mă 

ascultă, dar tace.Avem o curte mare dreptunghiulară cu ieșire la strada 

principală. Tata a făcut casa în fundul curții, cu gândul să fim cât mai departe 

de zgomotul și praful străzi.De la casă până la poartă este o alee lungă cu flori.

            Mi-a venit o idee, și am pus-o în aplicare. A dat roade...Am sunat 

insistent la sonerie...mama știa că nu-s acasă. A fost nevoită să meargă să vadă ce-i.

cu un mers zorit ... s-a uitat în stânga, s-a uitat în dreapta...nimic. Așa am făcut 

câteva zil, mama nu era supărată , doar surprinsă și îmi mărturisește că i-a prins 

bine mișcarea- că nu mai credea că se poate mișca într-un ritm așa alert.Dacă am 

văzut părerea ei, am continuat jocul.Până la urmă, mama s-a prins și m-a rugat s-o 

scot șa plimbare.... cine știe ce ne mai rezervă viitorul ? Am rămas singure , suport,

una pentru alta... Mama mă întreabă uneori -ce ai să faci tu singură?-Bună întrebare.

Chiar că rămân, pustie eu, pustie casa...

               Am să încerc să scriu prin ce am trecut, cred că sunt mulți ca mine, am să 

mă alătur unui grup de supravețuitori, dar mai am pe Dumnezeu deasupra mea!!!!! 

O echipă de cercetători și exploratori australieni ai spațiului s-a încumetat să participe la o misiune de care nu au mai auzit până acum, mai exact să facă o excursie cu noua rachetă Kepler 170. Racheta este de fapt un prototip, încă se află în faza de testare, dar li s-a promis că vor fi răsplătiți pentru curajul lor, dacă se vor întoarce cu bine pe Pământ. 

Asumându-și riscurile la care se expun, conștientizând că este posibil să nu mai vadă lumina zilei, au acceptat provocarea, și-au luat tot ce le trebuie, li s-a dat echipamente de două feluri (unul pentru când stau în rachetă și altul pentru când va aseleniza și vor fi nevoiți să meargă la suprafață lunii lui Jupiter, Europa). Misiunea lor are ca obiectiv explorarea și analizarea corpului ceresc Europa, despre care mai mult s-au auzit teorii, dar mai nimic concret în esență. Misterul este cu atât mai mare că i s-a dat acest nume ,,Europa", nume foarte generic, pentru că există continentul Europa și formația Europa FM, dar văd ceva familiar în acest nume, oare nu cumva sugerează ideea că ar putea promite existența unor forme de viață, fie ele chiar și microorganisme? Și dacă este adevărat, atunci: Cam cum ar arăta o zi pe Europa?, Câte ore are o zi acolo?, Care ar fi temperatura medie?, Are cerul vreo culoare anume acolo, așa cum vedem pe Pământ?, Au anotimpuri sau e iarnă veșnic?, Dat fiind faptul că este o planetă apoasă, există flux și reflux?

Cercetătorii noști curajoși ne vor oferi un răspuns la toate întrebările. Turnul de control se asigură că se fac toate verificările necesare pentru a decola și motoarele se pornesc, elicele se învârt din ce în ce mai rapid, au plecat. Trec prin toate straturile atmosferei planetei Pământ, se zgâlțâie cât pot de bine, nici nu mai pot ține ochii deschiși și au părăsit atmosfera. Acum rachetă înaintează în continuare către Europa, dar într-un ritm mai lent, parcă ar pluti, asta și fac de fapt. 

Pentru a comprima în timp voiajul lor, voi spune că după o lună au ajuns pe Europa, o lună în care au supraviețuit doar cu conserve de ton, capsule care înlocuiesc mesele zilei, sunt deshidratați și densitatea oaselor a scăzut. Nu au mai făcut baie de o lună, dar reușita cere sacrificii. 

Au ajuns, au ieșit din rachetă, se plimbau pe suprafața oceanului înghețat al Europei. Pericolul de a aluneca și de a-și luxa glezna nu este ca la patinoar, pentru că gravitația nu este ca pe Pământ, ating suprafața cu tălpile din când în când, nu tot timpul, e un mers mai mult din salturi. Cu un laser care topește, fierbe, lichefiază orice fel de material, au făcut o gaură în suprafața Europei pentru a extrage mostre, probe de viață, de oricare ar fi. Apoi, o undiță electrică este introdusă în gaura respectivă. Când va depista vietăți, va lansa o plasă în care le va prinde. Nici nu a trecut un sfert de oră în timp pământean că deja au prins ceva. Ce folos că a fost prins, dacă nu poate să iasă prin gaura aceea, pentru că este prea mică? Exploratorii măresc gaura cu laserul. Au scos un animal mare cam de dimensiunea balenelor eșuate despre care se vorbește la știri. Îl pun într-un incubator potrivit dimensiunilor sale și îl iau în rachetă.

Pare destul de amorțit, deja moare pentru că a fost luat din habitatul lui natural. 

Unul dintre cercetători ia un atlas despre anatomia animalelor marine de pe Europa. Se uită la acel pește, seamănă cu o plătică de pe Pământ, combinată cu pisică de mare. Gura este destul de interesantă, nasul este pătrățos și mai are și mustăți. 

Prima dată au crezut că este o specie rară din regnul Felinae Purcicae natāre, însă după ce l-au înțepat să îi ia sânge, rezultatul testului ADN a fost unul puțin spus șocant.

Cercetătorii țineau captivă o felină a oceanului înghețat, mai precis Nebelung de apă dulce. Era unul dintre puținii Nebelungi subacvatici (destul de bătrân după cum pare), care trăiesc de fapt în apele liniștite ale lunii Europa. Era gri la fel ca pisicile Nebelung de pe Pământ. Are formă de peste, dar, conform atlasului cică ar fi felină. Deci nu poate fi altceva decât focă, dacă are atât caracteristici de pisică, cât și de pește.

Pesci preistorici

Un team di ricercatori ed esploratori spaziali australiani si è cimentato in una missione di cui non avevano mai sentito parlare prima, ovvero fare un viaggio sul nuovo razzo Kepler 170. Il razzo è in realtà un prototipo, ancora in fase di sviluppo e test, ma sono stati promisero che sarebbero stati ricompensati per il loro coraggio se fossero tornati sani e salvi sulla Terra.

Correndo i rischi a cui sono esposti, rendendosi conto che forse non avrebbero più rivisto la luce del giorno, hanno accettato la sfida, hanno preso tutto ciò di cui avevano bisogno, hanno ricevuto due tipi di equipaggiamento (uno per quando saranno nel razzo e un altro per quando sarà sarà sulla luna e dovranno andare sulla superficie di Europa, luna di Giove). La loro missione mira a esplorare e analizzare il corpo celeste Europa, sul quale si sono sentite più teorie, ma nella sostanza nulla di concreto. Il mistero è tanto più grande che gli sia stato dato questo nome "Europa", un nome molto generico, perché c'è il continente Europa e la formazione di Europa FM, ma vedo qualcosa di familiare in questo nome, non suggerisce in qualche modo l'idea che possa promettere l'esistenza di forme di vita, siano essi anche microrganismi? E se fosse vero, allora: come sarebbe una giornata su Europa?, quante ore ha una giornata lì?, quale sarebbe la temperatura media? , Il cielo ha un colore particolare lì, come lo vediamo sulla Terra?, Hanno stagioni o è un inverno eterno?, Dato che è un pianeta acquoso, c'è un flusso e riflusso?

I nostri coraggiosi ricercatori ci daranno una risposta a tutte le domande. La torre di controllo si assicura che vengano fatti tutti i controlli necessari per decollare e che i motori si accendano, le eliche girino sempre più velocemente, si spengono. Percorrono tutti gli strati dell'atmosfera del pianeta terra, si agitano come possono, non riescono più nemmeno a tenere gli occhi aperti e sono usciti dall'atmosfera. Adesso il razzo si sta ancora muovendo verso l’Europa, ma a un ritmo più lento, come se fluttuasse, come in realtà fa.

Per riassumere il loro viaggio dirò che dopo un mese sono arrivati in Europa, un mese in cui sono sopravvissuti solo nutrendosi solo di tonno in scatola, capsule che sostituiscono i pasti giornalieri, sono disidratati e la loro densità ossea è diminuita. Non fanno il bagno da un mese, ma il successo richiede sacrifici.

Sono arrivati, sono scesi dal razzo, camminavano sulla superficie dell'oceano ghiacciato di Europa. Il pericolo di scivolare e slogarsi la caviglia non è come sulla pista di pattinaggio, perché la gravità non è come sulla Terra, tocco la superficie con i piedi ogni tanto, non sempre, è più una camminata saltata. Con un laser che scioglie, fa bollire, liquefa qualsiasi tipo di materiale, hanno praticato un buco nella superficie di Europa per estrarre campioni, prove di vita, qualunque cosa. Una barra elettrica viene quindi inserita in quel foro. Quando rileva le creature, lancerà una rete nella quale le catturerà. Non è passato nemmeno un quarto d'ora terrestre che abbiano già catturato qualcosa. Che senso ha restare intrappolato se non riesce a uscire da quel buco perché è troppo piccolo? Gli esploratori allargano il foro con il laser. Hanno tirato fuori un grosso animale delle dimensioni delle balene spiaggiate che si vedono nei notiziari. Lo metto in un'incubatrice della sua taglia e lo porto nel razzo.

Sembra piuttosto insensibile, sta già morendo per essere stato portato via dal suo habitat naturale.

Uno dei ricercatori realizza un atlante sull'anatomia degli animali marini su Europa. Guarda quel pesce, sembra un orata abbinato ad un pesce gatto. La bocca è piuttosto interessante, il naso è quadrato e ha i baffi.

All'inizio pensavano che si trattasse di una specie rara del regno Felinae Purcicae natāre, ma dopo averlo punto per sangue, il risultato del test del DNA è stato a dir poco scioccante.

I ricercatori tenevano prigioniero un felino oceanico ghiacciato, in particolare il Nebelung d'acqua dolce. Era uno dei pochi Nebelung sottomarini (piuttosto vecchio a quanto pare) che vivono effettivamente nelle acque calme della luna Europa. Era grigio come i gatti Nebelung sulla Terra. Ha la forma di un pesce, ma secondo l'atlante sarebbe felino. Quindi non può essere altro che una foca se ha caratteristiche sia di gatto che di pesce.

Mi-am lasat amprenta.

Prin cuvinte,culori,colaje

Care au avut mii si mmii de pasaje si de muze,

Nciuna insa eu.

M-am murdarit de sentimente,

Lacrimi putrezite,

Epitete compuse

Si melodii robuste.

Am vazut o fata..

Frumos conturata,

Parul neted de satin

Ochii blanzi colorati subtil.

Am vazut-o si am zis:

“Poate nu imi e menit sa fiu si eu pictata asa frumos.”

Asa ca am decis,ca dac tot nu o sa fiu,muză a cuiva,

Voi compune eu,melodii in versuri

Sau explozii colorate pe matesuri.

N-oi fi eu o muza a cuiva,

Dar am fost lumina mea,,

Cand mi-a fost viata necunoscut.

Am dansat cu mine prin mii de cuvinte neintelese…ale nimanui.

Voi continua sa fiu,

Muza nimanui,Caci doar asa..

Poate..

Voi crea si eu la randul meu…

Minuni.