Totul e alb...

            Uneori.Vine momentul,

             În care pur și simplu 

             Recunoști.

          Cât de mult ai greșit.

           Iar greșesti 

       Și iarăși te îndrepți.

Autor Zamurca Alina 🌷 

Auzeam pescărușii la geam,

În timp ce cu soarta vorbeam,

Iar strigătul lor de extaz,

Îmi intră în trup prin obraz,

Cu marea pe aripi se înalță,

Pe mine cu apă mă încalță,

Prin focul din piept să mă plimb,

Şi dorul de moarte să-l sting.

Brațele le simt mai ușoare,

Într-un ochi îmi răsare un soare,

Din umeri oarecum nefiresc,

Două lungi aripi îmi cresc,

Şi zbor peste viață și moarte,

Ciugulind un poem de pe-o carte,

Celălalt ochi în gheare-l împlânt,

Să văd ce mai e pe pământ.

Și plutesc peste chin, nenoroc

Cu mârșava soartă în cioc,

S-o arunc undeva în genune,

Să renasc fără soartă pe lume.

Poverile grele ce îmi apasă sufletul

Se pare că încep să își spună cuvântul.

Am ajuns să fiu doar o umbră

Ce umblă prin lume ca o stafie sumbră.

Însă tot ce e rău va trece

Chiar dacă asta înseamnă să am un suflet rece.

Dezamăgirile te fac mai tare, mai puternic

Iar tot ce trebuie să fac e să ies din întuneric.

Nu m-am lăsat doborâtă de absolut nimic

Deși timpul era cel mai aprig inamic.

Am plâns, am suferit, am îndurat

Dar de acum toate astea s-au terminat.

Singura soluție care îmi rămâne este speranța

Singura cale de scăpare de care mă pot agăța.

Speranța că totul va fi mai bine

Și orice e rău va trece de la sine.

O, omule  oricare ai fi tu din lumea. întreaga

Cum poți să spui că iubirea ta e foarte mare

Când tu asta nu dovedești nicidecum

Trăirea ta diferă de la cer la pământ. 

Iubirea se vede prin fapte, nu prin vorbe

Prin ceea ce arăți în fiecare zi din viață

Mereu vrei să arăți ceea ce nu ești

Căci și vorba te dă de gol prin trăirile the firești! 

O omului ce mari răspunderi ai tu oriunde te găseșt

Pentru cei ce Domnul I. a pus lângă tine

Domnul a murit pentru întreaga omenire

Și ei trebuie să afle de la tine, despre a Domnului mântuire! 

O omule astăzi te îndemn :trăiește prin credință

Ca să ai cu Domnul în viață biruință! 

Lucrează mai mult pentru Cel ce spui că e Domnul tău

Ca să nu te amageascā intr. una Cel rău! 

O, omule înțelege că iubirea se vede la orice pas

Iubirea se vede chiar dacă este fără glas

Ptin ceea ce faci în fiecare zi, prin trăirea ta pe care o știi

Departe de Domnul, departe de veșnicii! 

Trezește, te omule și vino. ți astăzi în fire

Pregătește-te să fii chemat sus în împărăție

Iubirea să crească de.-acuma în tine mereu

Până te vei întâlni în aceea zi mare cu al tău, Dumnezeu! 

Într-o poiană în pădure,

Unde îs multe fragi şi mure.

Se spune că a stat odată,

Albă ca Zăpada noastră.

Şi avea şapte pitici,

Unii mari şi alţii mici.

De ea s-au îndrăgostit,

Şi-o iubeau necontenit.

Şi-o iubeau, şi-o adorau,

Cu ea toţi ei se jucau.

Când veneau din fund de mână,

O vedeau ca pe o zână.

Şapte pitici, ce erau afurisiţi,

Unii mari şi alţii mici.

După ce seara mâncau,

Cu ea dragoste făceau.

Dragă Alba cum îţi place,

O întrebă Înţeleptul în şoapte?

Ruşinosul stă şi aşteaptă,

Răspunsul ca să îl primească.

Bucurosul şi Hap Ciu,

De la început ei ştiu.

Că atunci când rândul le vine,

Bucuroşi ei o să fie. Somnorosul,

Mutulică, Dau la buci şi nu au frică.

Căci la final vine bossul, Ăla rău, morocănosul.

Unii o iau pe la spate,

Că la doamnă aşa îi place.

Unii io trag sus încet,

Că acolo au mult succes.

Alţii în patru labe o pun,

Că îi futaiul cel mai bun.

Alţii îi dau un număr, două,

În poziţia şaizeci şi nouă.

Şi uite după o noapte întreagă,

Ea Alba ca Zăpada noastră.

Este acum terminată,

Că piticii au tras-o toată.

Albă ca Zăpada îi tare fericită,

De pitici că a fost iubită.

În căsuţa fermecată,

Chiar în păduricea deasă !

Pe lungi alei întunecate,

Stau băncuțele posace,

Și suspină întreaga noapte,

Că de oameni sunt sărace.

Eu mă plimb de-a lungul lor,

Aș pleca, dar aș mai sta,

Că de tine îmi este dor,

De ochii tăi, de gura ta...

Să stăm singuri pe-o băncuță,

Îngânați de glas de greieri,

Să-ți ating mâna călduță,

Ochii mari să ți-i cutreier.

Să plutim în vis pe stele,

Luna să ne fie nună,

S-aud glasul dragei mele,

Cum mă strigă, cum răsună.

Să cădem într-o poveste,

Plini de farmec și iubire,

Apoi să le dăm de veste,

Tu mireasă și eu mire.

Dar nu ești...și singuratic,

Mă cufund în noaptea grea,

Bate-un vânt ușor molatic,

Aș pleca, dar aș mai sta...

Fără uși și fără geamuri îmi e casa,

Fără scaune împrejur mi-e masa,

Patu-mi este o pătură peste podele,

Și-s fericit că toate acestea-s ale mele.

Atunci când soarele pe cer ardea,

Trageam un nor și îl făceam perdea,

Printre pereți când vântul șuiera,

Mă prefăceam că-mi cântă soarta mea.

Dar a venit la mine astăzi primăvara,

S-o găzduiesc un anotimp doar seara,

Și arăta precum o zână de frumoasă,

Strângând-o în brațe am invitat-o-n casă,

Și-am convenit să stea aici o veșnicie,

Căci mirosea a flori, a râu și-a apă vie,

Și-n loc de uși aveam bujori și crini,

Și în ferestre doar roze albe fără spini,

Și în întreaga casă peste vechile podele,

Crescu o iarbă deasă și pe alocuri stele,

Iar împrejurul mesei, plutind ușor pe iarbă,

Stau două jilțuri din nuferi și rubarbă.

Și-n fiecare seară cu dânsa stau la masă,

Și azurul din privire o face mai frumoasă,

Răsună întreaga casă sub tril de păsărele,

Și-n toată sărăcia, acestea-s numai ale mele.

M-am ridicat mereu din ruguri și noroaie,

Și nimburi de lumină pe cap mi-am așezat,

Am fost și ger de iarnă și curcubeu de ploaie,

Și-n valurile morții de mic m-am botezat.

Din scrumul meu amicii își umplu zilnic pipa,

Și-mi ciugulesc ficatul fiind înlănțuit,

Deși le-am redat zborul, grijindu-le aripa,

Ca Domnul sus pe cruce la fel am fost hulit.

Mă-nțeapă spini în palmă când ofer mângâiere,

Mă-njunghie în spate același vechi cuțit,

Setos îmi este trupul și-mi dau să beau doar fiere,

Și plâng că pentru dânșii mulți ani am risipit.

Mi-e carnea împrăștiată de vânturi și de ape,

Și tinerețea frântă de-atâtea lungi războaie,

Dar voi fi ger de iarnă și curcubeu de ploaie,

Și-am să mă-nalț aidoma din ruguri și noroaie.

Gafez mereu la orice întâlnire, 

De parcă cineva o piedică îmi pune, 

Și țin la inimă comprese cu iubire, 

Și sunt bolnav de nu știu ce anume. 

Mă-ngrijorez de orice gest pe care-l fac, 

Privirea de priviri îmi e ucisă, 

Dezamăgiri în fiecare noapte îmbrac, 

Și-mi scriu pe cord: Iubirea interzisă! 

Îmi injectez în zori adrenalină, 

În plumb topit nestingherit mă scald, 

Mă smulg din trup cu tot cu rădăcină, 

Dar brațele din umăr jos îmi cad. 

Se vaită mângâieri pământul zgâriind, 

Că n-au ajuns pe trup de fată, 

Un demon simt în inimă zâmbind, 

Iar eu gafez mai mult ca niciodată. 

Acum când viața mă provoacă,

Mai bine-n ștreang aș atârna,

Să-mi curgă sângele băltoacă,

Din rana mea prin carnea ta.

M-aș biciui cumplit ca pe-un infam,

Apoi l-aș insulta pe Creator,

Căci am pierdut și ce n-aveam,

Și lesne-mi este ca să mor.

Mi-e jertfa somniferul morții,

Și mă-nspăimântă zorile de zi,

Fără regret las tot în grija sorții,

Că dinlăuntru eu nu mai pot iubi.

Primesc pedepse de oriunde,

Iar ispășirea-i crâncenă și grea,

Și nu-mi mai curge pic de sânge,

Și-n streang atârnă umbra mea.

Prin cimitir mi-e lesne pasul,

Cu moartea braț la braț mă plimb,

Îi simt în carne pulsul, glasul,

Și n-aș mai da-o pe nimic la schimb.

De ce îl condamnaţi pe Dumnezeu,

Şi mă forţaţi să fiu un număr oarecare,

Şi ne ameninţaţi pe toţi mereu,

Cu foamete, război şi închisoare?

De ce o mamă e părinte unu?

De ce un tată e părinte doi,

Iar sclavul e acum stăpânul,

Ce ne subjugă pe amândoi?

De ce-mi schimbaţi profund gândirea,

Şi obiceiurile din strămoşi?

Voi vreţi să fim pierduţi cu firea,

Supuşi şi mai puţin evlavioşi.

Copiii ni-i luaţi de lângă noi,

Să-i educaţi întru doctrina voastră,

Îi masacraţi despotic pe eroi,

Şi ne înfingeţi suliţa în coastă.

Un lucru important însă aţi uitat,

Şi sfânt la neamul românesc,

Când talpa pe grumaz apasă neîncetat,

Reînvie în trupul său războiul strămoşesc.

Şi atunci Ştefan, Mihai şi Cuza,

Aprind făcliile în vatra ţării,

Iar voi şi-acela care-i călăuză,

Ve-ţi fi stârpiţi şi daţi uitării.