De unde mai vrei dragoste acum?

ziua

râul acesta cu izvoarele-n noapte

e  ca un Gange copleșit de fecale și urină

adună  în el toate mizeriile vieții noastre

de la deșeuri  toxice

la mormanele de gunoi din plastic și aluminiu 

pet-uri

doze de bere și Coca Cola

dopuri 

chiștoace

seringi și tacâmuri de unică folosință

plutind în derivă

insule din cutii de carton cu mirosuri de pește și lapte stricat

o scursură dizgrațioasă e curgerea zilei

prin vieților noastre

măsurabile în dejecții

și alogaritmi de consum

derivați din alimentele modificate genetic

suntem necrofagi

bacterii dependente de transpirație

care produc reziduuri fetide

cu iz de putregai

și cadavru

trăim pe o bombă de foc și orduri terțiare

într-o groapă de gunoi a Căii Lacteee….

așa cum raza de lumină albă uneori

(trecând din întâmplare printr-o prismă moartă),

se sparge în o mie de culori,

la fel privirea ta, iubito, nu are altă soartă.

te recompui bizar mereu sub alte predicate,

(nimic, până la urmă, comun ideii de frumos!)

și te încurci în geometrii din cele mai ciudate

din care nu lipsește carnea și fiecare os

din fața ta doar două cercuri paralele

(ochii, probabil, rotunzi ca bobul de orez!)

apoi  triunghiul dintre ele

(un fel de nas!) și-o gura, sub formă de trapez

mai jos, un gât prelung, precum un cap de hidră

(două triunghiuri puse vârf la vârf)

care apasă nefiresc pe o clepsidră,

anume chiar pe propriu-ți stârf*

doar tibia ca un cilindru mic

ușor concavă,cu-ncovoiri de scut,

cu toată geometria asta de nimic

încă îmi dă fiori și-mi amintește de-nceput

*stârf= stârv                                        

nu cred că vreunul din noi are scopuri prestabilite din naștere

iar lipsa de sens a rătăcirilor noastre

atât de dramatică

nu mai are nevoie de explicații

.

singurele lucruri comune care ne țin împreună

într-o stare paradoxală de dezordine browniană

și reordonare

sunt visele

.

prima lege a termodinamicii

ne spune că energia vieții nu poate fi creată

nici distrusă

a doua

că omul lăsat liber tinde spre autodistrugere

iar a treia

că nu poți ieși din jocul acesta stupid de ping-pong

cu viața

fără să încalci cel puțin una din primele două

.

visul

în schimb

nu are nicio regulă

nu se supune nici măcar regulii de trei simplă

(care ar presupune aflarea unei necunoscute!)

se sustrage oricărei logici

timpului

unde totul

fără nicio excepție

este posibil

chiar și imposibilul….

incizia ochiului tău

e asemeni diamantului din mâna

bătrânului tăietor de geamuri

necruțătoare

lasă în sticlă o dâră albă

ca un țipăt speriat de pasăre

dacă ai apăsa pe capete

m-aș desface în două

precum un sâmbure

în două jumătăți imperfecte

și inegale

cu sufletul înspăimântat într-o parte

cu mintea răvășită

fâlfâind din aripi

în partea cealaltă

și n-aș mai fi eu în niciuna

nu te-aș mai recunoaște

în retortele ochilor tăi

printre atâtea amestecuri de substanțe amorfe

clocotește aurul negru al irisilor

metalul topit

nu ți-a rămas decât să mă torni în matricele de argilă

ale gândului

sub formă de lacrimă

să mă atârni apoi de lobii urechilor

în locul cerceilor...

m-am trezit în dimineața aceasta confuz

nu eram nici om pe de-a-ntregul

nici spirit

dar puteam să merg

să deschid fereastra

să primesc ziua înăuntru-mi

printre ruinile sufletului

să-mi calc cu tălpile goale pe inimă

sub privirile tale încremenite

Doamne

exclami

și te văd adunându-mi resturile

fragmente din care încă mai picura sânge

 „cum ai putut face asta?”

mă-ntrebi

iar eu îți răspund că n-am făcut nimic

că m-am trezit dintr-un somn adânc al rațiunii

sfârtecat de monștri

tu plecasei de cu seară să numeri stelele

de pe cer

la ce ți-o fi trebuit să numeri stelele chiar în noaptea aceasta

n-am înțeles

te căutam înfrigurat printre cearșafuri

încolțit de toate stihiile întunericului

dar nu erai acolo

nu aveam de ce să mă prind

în căderea aceea imposibil de exprimat în cuvinte

când îți vezi viața derulată la viteză maximă

înapoi

și când te trezești la mijlocul drumului înăuntru-ți

cu sufletul încremenit

asemenea unei stalactite imense

pe tavanul unei peșteri antice...         

sunt lucruri pe lumea aceasta independente de noi

nu poți opri ploaia să plângă în hohote

vântul să bată

căldura Soarelui să îmbrățișeze Pământul

puiul galben să iasă din ou

ridicăm de fiecare dată din umeri

copleșiți

nu suntem decât niște figuranți amărâți

actori în aceeași piesă de teatru absurd

a lui Bekett

alături de inși tarați biologic

alienați

abulici

antieroi

clovni ridicoli

evoluând în același plan al disperării

al obsesiei

așa încât nu-ți mai rămâne decât puțin loc

să te spânzuri...

Agață-te de oamenii care nu s-au plictisit de viață. De cei care încă găsesc bucurie în lucruri simple, banale, în acele 'nimicuri' care îți dau, de fapt, esența, entuziasmul și curajul de a merge mai departe.

Marius Ene, Martie 2026, Sibiu

Domnul este Pastorul meu

Domnul este dreapta cea biruitoare si scutul meu

De ce sa-mi fie frica de locuinta mortilor?

Cand de-a dreapta mea este Dumnezeul Dumnezeiilor?

El paste in pasuni verzi

Si ma duce la raurile odihnei sufletesti

Domnul este Pastorul meu

De ce sa ma tem,cand il pe Dumnezeul meu?

Toiagul si nuiaua Sa ma mangaie

Gandurile rele mintea nu-mi tulbure

Domnul este Puterea mea

Cu toata fiinta eu Il voi lauda

Fericirea si indurarea ma vor ghida

Spre templul Domnului,spre casa Ta!

Domnul este Pastorul meu

Nu duc lipsa de nimic,nu-mi este greu

M-a luat pe a-Lui aripa

Cu grija sa ma poarte in isipta...

Чтобы не плакать, я смеялась,

В лице ни капельки души.

Ведь если б я не притворялась,

Все в миг бы стали мне чужи.

Им не хватило бы платков,

Чтоб мои слезы удержать.

И не нашли бы они слов

О том, что важно мне желать.

Они не стали бы терпеть,

Ходить по колкому стеклу.

В конце концов начнут жалеть,

Что провалились в эту мглу.

Я им поэтому шутила,

Лишь бы улыбка оставалась.

Лишь бы не знали, как все было.

Чтобы не плакать, я смеялась

Чтобы не создавать лишних проблем

Просто игриво улыбалась

Делала вид что все у меня ок.

Ai plecat cu zâmbetul meu strâns în palme

Cu nuanțele care mă făceau să cred în mâine...

Ai lăsat în urmă o lume spălată de ploi 

În care zilele nu mai au curaj să fie vii, de-atâția nori.

Nu mi-ai furat doar fericirea, ci felul în care o recunoșteam. 

Nu râsul, ci motivul pentru care apărea.

Încerc să-mi desenez viața din nou linie cu linie. 

Dar fiecare culoare se oprește unde începe amintirea ta.

Și poate într-o zi voi reînvāta să fiu întreagă, 

Dar până atunci trăiesc în tabloul din care ai plecat,fără a mă îmbrățișa.

O noapte călduroasă de vară

Luminată de stele și luna plină,

Și prin ticăit de pendulă, derivară

Stări, sentimente ca de violină.

Mă ridic și privesc cerul înstelat,

Luna zâmbind către pământ

Ce cu mii de stele este dantelat,

Cerîndu-mi parcă un jurământ.

Tot ce în a mea viață am sperat,

Oricare vis s-a înaripat în dorință,

Succese prin care am prosperat,

Toate le-am realizat cu străduință.

A năzui printr-un gând în noapte

La o liniște sufletească deplină,

Soarta să mi le spună în șoapte

Și inima să sune ca o mandolină.

Tot ce ating mâinile rămâne aici.

Ce câștigă sufletul, merge mai departe.