Astăzi vom discuta despre un obiect special, un obiect drag nouă, celor ce încă mai ținem lucruri depozitate prin podul casei, mai exact o pălărie de fetru. Pălărie bavareză, pălărie cu o importanță istorică de necontestat, a prins cinci botezuri, două absolviri, mai multe nunți și cam atât. Pălărie pe care mai multe generații doar au avut-o, dar de purtat, nu cred că au purtat-o, nu mai este purtabilă demult. După cum am menționat adineaori, este din fetru, este albastră (un albastru electric sau albastru regal) și are o pană atașată în partea laterală.

Străbunica Ceciliei a insistat să fie păstrată în cele mai bune condiții cu putință. Lucru care s-a și întâmplat, doar că trecerea timpului și-a spus cuvântul, nu mai este ce obișnuia să fie, nu se mai așează cum se așeza cândva. Nici nuanța de albastru nu mai este cine știe ce vibrantă, a rămas mai mult ceva ponosit, vechi, prăfuit. Ar fi foarte bună pentru ideile de îmbrăcăminte vintage, dar în rest, o ține de frumoasă, doar pentru colecție.

Nu mică i-a fost mirarea Ceciliei să constate că pălăria, descrisă atât de poetic până acum, ascunde un mare defect, mai precis, adăpostește o familie de molii. Deci ca să ne înțelegem, când cineva moștenește o pălărie, nu o ia doar pe ea, ci și moliile aferente.

În pălărie ar locui o familie. Familie?, atât de numeroasă?, dinastie poate, are și rege și monarh și cam tot ce îi trebuie să fie o monarhie în toată regula. Dar cum se poate una ca asta? De cât timp nu a stat la naftalină?,de când nu s-a mai folosit Pronto pentru alungarea dăunătorilor? Cecilia înfuriată și îngândurată își pune aceste întrebări în mod constant. Oare cum cu toată aparenta grijă pe care fiecare a avut-o, pălăria ajunge să se dezintegreze în ritmul acesta. Dacă străbunica respectivă ar ști și ar trăi, s-ar enerva extrem de tare. Cecilia stă și stă, se gândește la o soluție pentru a-i reda gloria de altă dată. 

A găsit, știe ce să facă, va da cu o soluție care le va ucide, după ce vor muri, va lua și va decupa partea de material care se vrea a fi înlăturată.

Procedează după cum am descris. Doar că jucându-se și adâncind tot mai mult partea decupată, ajunge cu foarfecele de partea cealaltă a materialului. Oameni buni, patru generații câte ați avut-o, așa știți să aveți grijă de un bun pe care cineva vi l-a lăsat? Nu vi l-a dat să plaseze o responsabilitate pe umerii voștri, vi l-a dat pentru că a considerat că ar fi frumos să aveți și voi ceva ce ei i-a plăcut destul de mult. Chiar ați depășit orice limită a neseriozității! Înțelegem că nu prea vă pasă de pălăria în sine, dar nu vă pasă nici de străbunica care v-a încredințat-o?

Cecilia se apucă să coase folosind ață de o culoare similară celei pe care pălăria ar fi avut-o inițial. Ce rost mai are? Sinonimie perfectă nu există, nici în culori, nici în cuvinte, din păcate culoarea era unică, era de neînlocuit. Cecilia, la dioptria ei de +1,75 crede că era aceeași culoare. Nu știm ce să mai spunem... intenția a fost bună...de ,,a-i reda gloria de altă dată", însă din prea mult exces de zel, rezultatul a fost un pic pe lângă. Cecilia apreciem grija pe care i-ai purtat-o, ai dezinfectat-o, curățat-o, îngrijit-o, ceea ce este mereu de apreciat, însă de nu te-ai fi distrat atât, decupând, foarte bine mai era. Este întotdeauna recomandabil să existe echilibru în toate. De ce este bine să ne dozăm acțiunile, deciziile? Pentru că, să spunem că mergem cu mașina și trebuie să virăm, avem curbă în față, trebuie să dozăm viteza (pentru că prea multă ar putea să ne scoată de pe carosabil, să ne abată de la drumul nostru), dorința cu care ne dorim să trecem de acea curbă, nu contează în cât timp s-ar întâmpla, cât de rapid, ce expert, ce nu știu ce.. contează cât de armonios și cât de sigur știm să trecem prin toate. Nu ne aplaudă nimeni, suntem doar noi cu noi înșine, și nici nu ne trebuie aplauze. 

Tot așa și în cazul de față, pălăria moștenită putea rămâne intactă, nu ar mai fi necesitat intervenții, reparații, redecorări, retușări, dacă draga noastră Cecilia nu își dorea cu atât ardoare să o îmbunătățească în întregime. Demn de luat în considerare este și faptul că lucrurile de multe ori nu necesită o schimbare radicală ca să funcționeze, doar parțială sau doar un sfert ar ajuta la fel de mult.

Cecilia...Cecilia ...ori nu ai avut mână sigură, ori ți-a păsat prea mult de pălărie.

Perintö

Tänään keskustelemme erikoisesineestä, rakkaasta esineestä meille, meille, jotka edelleen säilyttävät talon ullakolla tavaroita, tarkemmin sanottuna huopahattu. Baijerin hattu, kiistaton historiallinen hattu, sai viisi kastetta, kaksi valmistujaista, useita häitä ja siinä se. Hattu, joka oli vain useilla sukupolvilla, mutta puettavana, en usko, että he sitä käyttivät, sitä ei voi käyttää enää kauan sitten. Kuten aiemmin mainitsin, se on huopa, se on sininen (sähkösininen tai kuninkaallinen), ja sen sivuun on kiinnitetty höyhen.

Cecilian isoisoäiti vaati, että hänet pidettäisiin parhaissa mahdollisissa olosuhteissa. Jotakin tapahtui, vain ajan kuluminen on sanonut, se ei ole enää sitä mitä se oli, se ei enää istu niin kuin ennen. Edes sinisen sävy ei ole enää eloisa, se on nuhjuisempaa, vanhaa, pölyistä. Se olisi hieno vintage-asuideoille, mutta muuten pidä se kauniina, vain kokoelmaa varten.

Cecilia ei ollut mikään pieni yllätys, että toistaiseksi runollisesti kuvattu hattu kätkee sisäänsä suuren puutteen, tarkemmin sanottuna siinä asuu koiperhe. Joten totta puhuen, kun joku perii hatun, hän ei vain saa hattua, hän saa siihen myös koit.

Perhe asuisi hatussa. Perhe?, niin monta?, dynastia ehkä, sillä on myös kuningas ja hallitsija ja melkein kaikki, mitä se tarvitsee ollakseen täysivaltainen monarkia. Mutta miten tästä voi tykätä? Kuinka kauan hän on ollut poissa koipalloista?, mistä lähtien Prontoa on käytetty tuholaistorjuntaan? Vihainen ja miettivä Cecilia kysyy itseltään näitä kysymyksiä jatkuvasti. Kuinka kaikella ilmeisellä huolella, jota kaikki ovat pitäneet, hattu päätyy hajoamaan tällä nopeudella. Jos tuo isoisoäiti tietäisi ja olisi elossa, hän olisi erittäin vihainen. Cecilia istuu ja istuu miettien ratkaisua loistonsa palauttamiseen toisella kertaa.

Hän löysi sen, hän tietää mitä tehdä, hän keksii ratkaisun, joka tappaa heidät, kun he kuolevat, hän ottaa ja leikkaa pois materiaalin osan, joka halutaan poistaa.

Jatka kuten kuvailin. Vain leikkimällä ja syventämällä leikkauskohtaa yhä enemmän, hän pääsee saksilla materiaalin toiselle puolelle. Hyvät ihmiset, teillä on ollut se neljä sukupolvea, mistä tiedätte kuinka pitää huolta jonkun teille jättämästä omaisuudesta? Hän ei antanut sinulle sitä, että asetat vastuuta harteillesi, hän antoi sen sinulle, koska hän ajatteli, että olisi mukavaa, jos sinulla olisi jotain, josta hän piti melko vähän. Ylitit todella kevytmielisyyden rajan! Ymmärrämme, että sinä et todellakaan välitä itse hatusta, mutta etkö välitä myös isoisoäidistä, joka uskoi sen sinulle?

Cecilia aloitti ompelemisen samanvärisellä langalla kuin hattu alun perin olisi ollut. Mikä on pointti? Täydellistä synonyymia ei ole olemassa, ei väreissä eikä sanoissa, valitettavasti väri oli ainutlaatuinen, se oli korvaamaton. Cecilia, jonka dioptria on +1,75, luulee sen olevan samanvärinen. Emme tiedä mitä muuta sanoa... tarkoitus oli hyvä... "antaa loistonsa toisella kertaa", mutta liian suuren innostuksen vuoksi tulos oli hieman huonompi. Cecilia, arvostamme huolehdit siitä, että käytit sitä, desinfioit, puhdistit, huolehdit siitä, mikä on aina arvostettua, mutta jos sinulla ei olisi ollut niin hauskaa leikkaus, se oli silti erittäin hyvä.Kaikessa on aina suositeltavaa olla tasapainossa. Miksi on hyvä mitata tekojamme, päätöksiämme? Koska oletetaan, että ajamme ja meidän on käännyttävä, meillä on mutka edessä, meidän on mitattava nopeutta (koska liian paljon voi viedä meidät pois tieltä, poikkeaa meidän polkumme), halu, jolla haluamme ohittaa tuon kaaren, ei ole väliä kuinka kauan se kestäisi, kuinka nopeasti, kuinka asiantunteva, mitä en tiedä mitä.. tärkeintä on kuinka harmonisia ja kuinka turvallisia olemme Kukaan ei taputtaa meille, olemme vain oma itsemme, emmekä tarvitse taputuksia.

Myös tässä tapauksessa perinnöllinen hattu olisi voinut pysyä ehjänä, se ei olisi vaatinut toimenpiteitä, korjauksia, koristeluja, retusointia, ellei rakas Cecilia olisi niin innokkaasti halunnut parantaa sitä kokonaan. Harkinnan arvoista on myös se, että asiat eivät usein vaadi radikaalia muutosta toimiakseen, vain osittainen tai vain neljännes auttaisi yhtä paljon.

Cecilia...Cecilia...joko sinulla ei ollut varmaa käsiä tai välitit liikaa hatusta.

Aproape zilnic pașii mă duc în parc ca într-un reflex pavlovian . Iau cu mine o carte sau o revistă. Fascinatul spectacol al naturii și cel al lumii, vârstnici, maturi , copii pe aleile cu flori, arbori maiestoși, toate determină să nu citesc măcar o filă din carte sau din revistă. . Parcul este perenul meu lăcaș al amintirilor din copilărie până acum, când:

Mă învăluie timpul de ieri

Cuibărit în a mea copilărie,

Încă zglobiu, nu m-a părăsit

Vrea răsplătit în clipe de-amintire…

De pe o alee un băiețel drăgălaș, tare drăgălaș, vine în spațiul mai larg din apropierea băncii și grăbit scoate din buzunar câteva bucățele de cretă colorată. Secondat de un cățel venit de undeva, trasează crochiul unui joc de șotron frumos colorat. De pe treptele arcuitului pod din parc, arhicunoscut de citadinii, coboară o fetiță blondă, ce - și adapă gurița dint-o înghețată. Băiatul o strigă și în graba ei, fetița scapă înghețata jos. Pornită sa plângă, el o întâmpină, o ia de mână si când ea vede șotronul colorat, uită de înghețată și fericită țopăie printre contururile șotronului. Copilul și cățelul o privesc bucuroși…O privesc și eu…Privirea - mi se duce ca-ntr-o visare și firul amintirilor mele ajunge în labirintul copilăriei.

Din nopți cu amintiri nestinse

Am adunat multe vise

Din ele să modelez aș vrea

O LUNĂ,

LUNA mea

Unde praful de stele

Să cadă peste sufletul selenar

Plin de tăcere

Plin de mistere …

Pe raza ochilor

Aș vrea să te trimit

Pe tine prietene,

LUNA

Să mi-o copilărești

Străbătând visul învălurit

Până la stele

Iar mâna încolăcită

Pe mana ta, să mă ridice

Până la tine

Prietene din copilărie

Redevenind copii

S-alergăm după jucării din stele

Și LUNA să ne fie

Protectoarea viselor rebele

Pe-al ei altar

De vise neîmplinite

S-aduc ofrandă

Păpușa de pluș

Și-o fărâmă din șotronul

Frumos desenat

Pe asfaltul dintr-un parc,

De te tine prietene

Desena cândva

Pentru mine...

Pleacă LUNA de pe cer și ecranul nopții se luminează, mă trezesc, visu-i o dorință a nopților de LUNĂ luminate, vise binecuvântate.

Într-un mâine îmi va fi toamna cu zilele reci și din același reflex pavlovian, cu o carte în mână, sau o revistă, pașii mă vor duce în același parc…

Pe aleea părăsită

De flori, de oameni și de bănci

Mă strecor într-un decor

Cu frunze care cad

Triste, galbene și mor…
Pasul și visarea s-au oprit. Quo vadis amintirilor, quo vadis? Întrebarea este un ecou ce nu se mai întoarce...

[Cat de usor e sa intrebi "esti bine?" si cat de greu e sa raspunzi. Oamenii te intreaba mereu daca esti bine, dar nu te intreaba niciodata "Iti e greu? Te doare? Mai poti lupta?" Macar la aceste intrebari as putea raspunde cu "vreau sa iau o pauza, nu m-am odihnit demult, imi e greu sa zambesc dar totusi o fac" Imi e frica sa spun cuiva ceva deoarece oamenii tind sa faca comparatii spunand: "Nu esti singurul care trece prin asta, mai sunt mii de persoane care se simt la fel, sunt unii care o duc si mai rau decat tine, personalitatea ta e cauza." In momentele acelea ma intreb "Cat de usor e sa fi psiholog! Daca personalitatea cuiva ar fi o cauza, nu ar trebui sa fim cu totii bolnavi?]

din stomac fluturii sa fuga, scăpând parca dintr un iad, ca din iubirea ta, doar fara pistol sa raman, ca fulgerul de asta vara sa ma fac foc, de bun sunt la suflet…cand ma ascult eu plang pentru ca ceva emoțional pot exprima doar cand dorm

cand sunt treaz ochii mei reflecta marea, iar valurile tulburi imi turbeaza gura de petarde..ma arunc in case vechi, ma doare sufletul si sensibilele petale ale lunii se holbează la gura mea

gura mea, apa aurie, pura lacomie, cuvinte curg la mal, eu ma duc in larg

si sap, sap, pana ma inec…eu nu înot, ma cobor in adâncuri, langa iubirea mea,

spune i ca ma va intalni, dragostea mea, ochii mei..marea mea

După ce s-a mutat în apartamentul cel nou, mai exact și-a luat toate catrafusele cu ea, Cecilia a început să descopere tot mai multe lucruri nefirești. Spre exemplu, muta corpuri de mobilier și la un moment dat a auzit un scârțâit în perete. Intrigată, Cecilia a dat puțin cu unghia în perete, tencuiala s-a desprins în secunda doi, dezvăluind o frumoasă gaură în perete. Deci constructorii noștri harnici și dedicați acoperă găurile cu bandă adezivă transparentă peste care dau cu var lavabil. Ciudat ar fi puțin spus, mai ar trebui să spunem că este treabă făcută doar de ochii lumii. În caz de cutremure sau ceva, ce ne facem cu asemenea pereți? Cad peste locatari înainte ca ei să reușească să se sustragă din apartament. 

Mai apoi, a vrut să ducă cârpele la baie, în baie ce să mai găsească, un sandwich dublu Cheeseburger, uitat acolo de o lună, dar in stare aproape perfectă. Comestibil nu mai are cum să mai fie, dar arată uimitor de bine. Mai sunt și ambalaje de la cordon bleu, plăcintă cu mere de la Hornbach, șuncă austriacă (cea mai gustoasă șuncă pentru constructori), crenvurști Martinel, se pare că lumea preferă calitatea germană la alimentele consumate, e doar o constatare.  

Dar cam adormiți inginerii ăștia de șantier, că și-au uitat prin casă și creionul mecanic, agende, nu știu câte pixuri. Ceciliei îi convine, îi vor servi foarte bine să pună note de patru și de doi, că doar atât o lasă inima să dea. Cine reușește să ia nota șapte la testele ei, acela chiar știe ceva engleză. Dar nu le pune că ar fi dificilă, consideră că efortul trebuie să vină din ambele direcții, nu doar unul să ofere, altul să primească. În plus, ea consideră că facilitează învățarea foarte bine, dar e puțin nesigură pe această abilitate a ei, vrea să se convingă citind testele copiilor. Pare rece, dar la interior se ascunde o inimă caldă, sensibilă, copilăroasă chiar. Din prea multă dorință de a fi copil, nu se supără, chiar râde când vede masa din sufragerie, aceeași masă, cea veche, din apartamentul bunicilor ei. Cât de scrijelită, desenată cu carioci, creioane colorate, acuarele a rămas ea de pe vremea când fiul ei avea vreo 2-3 ani. Când despachetează vede cărțile lui de colorat din anii anteriori, vede cât de stângaci, și totuși adorabil, colora el fiecare personaj, fiecare casă, fiecare detaliu din imagini, cât de bine a ajuns să coloreze pe parcurs. Nu omite nici cărțile cu mesaje, pe care le-a primit când era mai măricel, cam de vreo 5 ani. Acolo erau propoziții pe care el ar fi trebuit să le completeze, de genul: ,, Dacă aș avea o floare, i-aș da-o...", Dacă i-aș mulțumi mamei, aș face-o pentru că..." scurte texte ale recunoștinței, cadou primit de Crăciun de la o mătușă. 

Frumoase amintiri, dar surprizele din apartament nu se opresc, ci continuă. Parchetul scârțâie, de fiecare dată când Cecilia pășește pe el. În note muzicale similare, scârțâie și ușile când le deschizi. Sertarele cad din noptieră, unica noptieră din dormitorul lor. De camera copilului ce să mai comentăm? Toate lăzile în care își depozitează jucăriile sunt trântite una peste alta, mai este și un frig de nedescris. În toate camerele, temperatura este medie, numai în camera fiului e insuportabil de frig. Geamul era dublu, dar nu a fost fixat bine, mai lipsește și un strat de termopane. 

Cecilia alertată, ce o să facă ea cu băiatul ei care oricum tot face infecții la sinusuri și are treabă destul de des cu nasul, pentru că îi seamănă ei? A dat comandă de un halat de baie cu glugă pe care să îl poarte tot timpul, inclusiv când doarme. 

Becul din tavan oferă și el o lumină ca la discotecă, că pâlpâie mereu, e un pic enervant pentru scris, citit sau tăiat unghiile de la picioare, dar așa ca lumină în cameră, e bună așa cum este, deocamdată. În viitor, îi va achiziționa o lustră cu lumină mai rece, pentru că are uniformă vișinie și nu îi place cum se vede vișiniul în lumină galbenă. Îi place movul, în schimb, iar dacă lumina va fi bleu, uniforma va părea mov, lucru care i s-ar părea fascinant, că ar fi o uniformă mult mai interesantă, mai plăcută vizual, decât cea cu care se obișnuise el de atâția ani.

Rezumând tot ce au reușit constrictorii să facă până la momentul mutării Ceciliei în apartament, surprizele au fost multe, și noroi pe jos în fiecare cameră, resturi de mâncare, obiecte uitate, dar e un apartament locuibil, este cald cât de cât, în unele camere, merge televizorul, frigiderul, internetul, și sperăm să meargă în continuare, nu gata, cum bate vântul prin noiembrie se strică toate și tot locatarii cărora li s-a stricat sunt vinovați că firele sunt vechi, că sunt termosensibile, că sunt o grămadă de detalii tehnice care ne oripilează, nu își au rostul, ne complică viețile și important ar fi să aibă acces la orice câtă vreme plătesc prețul întreg, nu înjumătățit sau pe sfert. De ce să ia copilul note proaste că nu a terminat eseul pentru bacalaureat până la două noaptea, de ce să aibă mâncare stricată în frigider, că curentul nu este constant, se ia și se împute mâncarea în frigider, copilul o mănâncă și după are nevoie de scutiri de la școală sau de la meditații că nu se poate prezenta în starea în care e? De ce să trebuiască să recupereze orele acelea? Le-a lipsit intenționat? Intenționat nu a făcut ce se așteptau alții de la el să facă sau că nu a avut cum? Da, să ne spună mai bine cine caută să-i judece pe alții care nu au. În ziua de azi, a nu avea este egal cu a nu putea. Puțini sunt cei ce chiar pot să înțeleagă, să stea să analizeze situații. Persoana care nu are trebuie să aibă șanse egale la orice ca și cele ce au. Nu ar trebui să devină asta o piedică. Dacă el vrea să dea admiterea la biologie și îi cade internetul, cum mai consultă el tratate de specialitate? Părinții trebuie să aibă grijă de nevoia de cunoaștere și împlinire a copilului. Părinții au grijă, nu e asta problema. Problema pleacă de la cine a știut atât de bine să monteze totul în primă fază. Cecilia, dacă ții la viitorul copilului tău, privează-l de niște scuze (cine se scuză, se acuză), explicații "prea simple poate" nedigerate de nimeni, pe care va ajunge să le dea peste ani și ani. Fă-i un bine și mută-l într-un oraș cu mai multe posibilități, nu-l lăsa să se agațe de situații pe care va ajunge să le regrete la un moment dat.

De verrassingen in het nieuwe appartement

Nadat ze naar het nieuwe appartement was verhuisd en, meer bepaald, al haar bezittingen had meegenomen, begon Cecilia steeds meer onnatuurlijke dingen te ontdekken. Hij was bijvoorbeeld meubelstukken aan het verplaatsen en op een gegeven moment hoorde hij een kraken in de muur. Geïntrigeerd tikte Cecilia een beetje met haar nagel tegen de muur, de pleister liet er binnen een seconde los, waardoor een prachtig gat in de muur zichtbaar werd. Daarom bedekken onze hardwerkende en toegewijde bouwers de gaten met transparante tape waarover ze witkalk aanbrengen. Het zou op zijn zachtst gezegd vreemd zijn, maar we moeten ook zeggen dat het werk is dat alleen door de ogen van de wereld wordt gedaan. Wat doen we met zulke muren in geval van aardbevingen of zoiets? Ze vallen de huurders aan voordat ze uit het appartement kunnen ontsnappen.

Vervolgens wilde hij de doeken naar de badkamer brengen, wat kon hij in de badkamer nog meer vinden, een dubbel broodje Cheeseburger, daar een maand vergeten, maar in bijna perfecte staat. Het is onmogelijk meer eetbaar, maar het ziet er verbazingwekkend goed uit. Verder zijn er verpakkingen van cordon bleu, appeltaart uit Hornbach, Oostenrijkse ham (de lekkerste ham voor bouwers), martinelworsten, het lijkt erop dat mensen de voorkeur geven aan Duitse kwaliteit in het voedsel dat ze eten, het is maar een constatering.

Maar deze werfingenieurs zijn een beetje slaperig, omdat ze hun mechanische potloden, notitieboekjes, ik weet niet hoeveel pennen in huis, zijn vergeten. Het komt Cecilia goed uit, het zal haar heel goed van pas komen om cijfers van vier en twee te geven, want dat is alles wat haar hart toestaat. Wie een zeven weet te halen op haar toetsen, kent echt wel een beetje Engels. Maar hij denkt niet dat het moeilijk zou zijn; hij gelooft dat de inspanning van beide kanten moet komen, en niet slechts de ene geeft, de andere ontvangt. Bovendien is ze van mening dat het het leren heel goed vergemakkelijkt, maar ze is een beetje onzeker over dit vermogen van haar, ze wil zichzelf overtuigen door de kindertoetsen te lezen. Het ziet er koud uit, maar van binnen schuilt een warm, gevoelig, zelfs kinderlijk hart. Uit te veel verlangen om kind te zijn, raakt ze niet van streek, ze lacht zelfs als ze de tafel in de woonkamer ziet, dezelfde oude tafel uit het appartement van haar grootouders. Hoe gekrabbeld, getekend met kleurpotloden, kleurpotloden, aquarellen bleef ze uit de tijd dat haar zoon ongeveer 2-3 jaar oud was. Als hij uitpakt, ziet hij zijn kleurboeken van voorgaande jaren, hij ziet hoe onhandig en toch aanbiddelijk hij elk personage, elk huis, elk detail op de foto's heeft ingekleurd, hoe goed hij gaandeweg is gaan kleuren. Ook de kaartjes met berichtjes, die hij kreeg toen hij ouder was, zo'n 5 jaar geleden, laat hij niet achterwege. Er stonden zinnen bij die hij had moeten afmaken, zoals: "Als ik een bloem had, zou ik die aan haar geven...", als ik mijn moeder zou moeten bedanken, zou ik dat doen omdat...." korte teksten van dankbaarheid, een kerstcadeau van een tante.

Mooie herinneringen, maar de verrassingen in het appartement houden niet op, ze gaan door. De parketvloer kraakt elke keer als Cecilia erop stapt. Bij soortgelijke muzieknoten kraken de deuren ook als je ze opent. De lades vallen uit het nachtkastje, het enige nachtkastje in hun slaapkamer. Wat kunnen we zeggen over de kinderkamer? Alle dozen waarin ze hun speelgoed opbergen staan met een klap op elkaar, en het is ook nog eens onbeschrijfelijk koud. In alle kamers is de temperatuur gemiddeld, alleen in de kamer van de zoon is het ondraaglijk koud. Het raam was voorzien van dubbel glas, maar dat was niet goed bevestigd, er ontbreekt ook een laag thermische isolatie.

Cecilia waarschuwde: wat gaat ze doen met haar jongen die toch steeds sinusinfecties krijgt en vaak met zijn neus te maken heeft, omdat hij op haar lijkt? Hij bestelde een badjas met capuchon om altijd te dragen, ook tijdens het slapen.

De plafondlamp geeft ook een discolicht, omdat hij altijd flikkert, is het een beetje vervelend bij het schrijven, lezen of knippen van teennagels, maar als kamerlamp is hij voorlopig goed zoals hij is. In de toekomst zal ze een kroonluchter kopen met koeler licht, omdat ze een kersenuniform heeft en het niet leuk vindt hoe kersen er in geel licht uitzien. Hij houdt daarentegen van paars, en als het licht blauw is, zal het uniform er paars uitzien, wat hij fascinerend zou vinden, dat het een veel interessanter en visueel aantrekkelijker uniform zou zijn dan het uniform waaraan hij gewend was. lange jaren.

Alles samenvattend wat de constrictors wisten te doen tot het moment waarop Cecilia naar het appartement werd verhuisd, waren er veel verrassingen en modder op de vloer in elke kamer, voedselresten, vergeten voorwerpen, maar het is een leefbaar appartement, het is warm genoeg, in sommige kamers werken de tv, de koelkast, het internet, en we hopen dat ze zullen blijven werken. Het is nog niet voorbij, want de wind waait in november, alles gaat kapot, en de huurders die het kapot hebben gekregen, zijn de schuldige omdat de draden zijn oud, dat ze warmtegevoelig zijn, dat het een heleboel technische details zijn die ons doen ineenkrimpen, nergens op slaan, ons leven ingewikkeld maken, en het zou belangrijk zijn om toegang te hebben tot alles, zolang ze maar de volledige prijs betalen prijs, niet de helft of een kwart. Waarom zou het kind slechte cijfers halen omdat hij zijn baccalaureaat-opstel pas om twee uur 's ochtends afmaakte, waarom zou hij het eten in de koelkast hebben bedorven, omdat de elektriciteit niet constant is, het eten in de koelkast wordt meegenomen en stinkt, de kind het eet en het vervolgens nodig heeft van vrijstellingen van school of van meditaties die hij zelf niet kan presenteren in de staat waarin hij zich bevindt? Waarom zou hij die uren moeten inhalen? Hebben ze het met opzet gemist? Heeft hij opzettelijk niet gedaan wat anderen van hem verwachtten, of kon hij dat niet? Ja, vertel ons maar beter wie anderen wil beoordelen die dat niet hebben gedaan. Tegenwoordig is niet hebben gelijk aan niet kunnen.

Er zijn er maar weinig die situaties echt kunnen begrijpen, analyseren en analyseren. De have-nots moeten op alles dezelfde kans hebben als de haves. Dit mag geen obstakel worden. Als hij toegang wil geven tot de biologie en zijn internet faalt, hoe kan hij dan gespecialiseerde verhandelingen raadplegen? Ouders moeten zorgen voor de behoefte van het kind aan kennis en vervulling. Ouders let op, dat is het probleem niet. Het probleem begint met wie überhaupt zo goed wist hoe alles moest worden ingesteld. Cecilia, als je om de toekomst van je kind geeft, onthoud hem dan van enkele excuses (die zich verontschuldigt, zichzelf beschuldigt), verklaringen die 'misschien te simpel' zijn en door niemand worden verteerd, die hij jaren en jaren later uiteindelijk zal geven. Doe hem een plezier en verplaats hem naar een stad met meer mogelijkheden, zorg ervoor dat hij niet vast komt te zitten in situaties waar hij op een gegeven moment spijt van zal krijgen.

10. Confesiuni

— Vă sunt recunoscător. Bănuiesc că ați intervenit pentru mine, spuse Gabriel.

— Așa este, dar m-a convins Iulia, asistenta. V-a lăsat o scrisoare, spuse ea întinzându-i plicul, apoi adăugă.

— O sacrificați pe asistentă pentru orgoliul dumneavoastră de medic. Am sentimentul că Iulia vă iubește și nu o să înțeleg de ce a hotărât să plece.

— Sunt lucruri care s-au întâmplat atât de repede încât nici eu nu le înțeleg. Dar accept voia sorții.

— Nu vă simțiți manipulat? Sau poate nu am înțeles eu și dumneavoastră sunteți cel care manipulează?

— Ce înseamnă manipularea în fața destinului?

— Nu știu ca destinul să sufere iubind și nici să scrie scrisori de rămas bun. I-am spus că ar fi mai bine să v-o înmâneze personal. A refuzat și în ochii ei am văzut durere.

— Dar speranță? Nu ați văzut și speranță?

— Când se naște durerea, speranța moare.

— Nicio speranță nu moare. Rămâne ca o fantomă în preajma minții. Nu vreau să fiu indiscret, dar cred că și în sufletul dumneavoastră mai este loc pentru speranță. Lăsați-o să intre!

Doamna se întoarse spre poza fiicei sale și rămase îngândurată. Simțea o nevoie arzătoare ca vorbele ei să evadeze din închisoarea în care își condamnase sufletul să trăiască. Primul pas era făcut. Poza pe care o purta peste tot nu mai era ferită de ochii lumii. Acum o privea și se întreba dacă nu cumva, acolo, într-un colț de lume, exista un om care îi retrăiește gândurile. Și atunci tresărirea inimii ar trebui să-i inunde întregul corp cu acel sentiment care te poate face să zbori. Nu este oare mai importantă dorința decât putința? Cât de autentică poate fi fericirea dată de trăirile bazate doar pe speranțe? O fericire pe care mereu a refuzat-o, considerând-o ca pe o abandonare într-o beție fără leac. S-a oferit singură ca pradă a unei vieți lipsite de trăiri personale, căci pentru ea viața în afara spitalului genera un veșnic reproș. Acum, în fața acestui tânăr dispus să-și îngroape zilele alături de o nebună, un întreg raționament, bazat doar pe fundația realului care ne pătrunde viața în mod aleatoriu dar determinant, sta să se clatine. Acum simțea că abandonarea în profesie nu putea umple pe deplin casa vieții, că visele ne sunt date spre a fi parte a destinului și fericirea izvorăște și prin propria voință a gândului. Doar că pentru a trăi în speranță ai nevoie de curaj, iar curajul vine de la oameni atunci când ești căzut la pământ și nu te poți ridica singur. La urma urmei povestea ei nu era decât o poveste care putea fi a oricărei femei. Copilul ei nu a murit, era sigură de acest lucru. Ar putea să se întoarcă acasă fără a mai pierde vremea printre copacii impersonali din pădure cu gândul că ea este acolo, în apartament, așteptând-o cu înfrigurare.

— Sigur, mă scuzați, domnule, dar mă grăbesc. Mă așteaptă fiica mea. Ea lucrează după masă și trebuie să am grijă de nepoata mea.

— Nu. Nu este la școală. Are doar trei ani și este o scumpă.

— Fiica mea? Da. Oarecum. Tot în sistemul sanitar. Este medic pediatru. A iubit dintotdeauna copiii. Poate pentru că nu a avut frați sau surori.

— Sigur că ar fi fost bine. Dar vedeți dumnea-voastră, am rămas singură când ea avea câțiva anișori și nu am mai avut timp să-mi refac viața.

— Soțul meu? Nu mai știu nimic de el. A trebuit să fugă din țară.

— De ce? Este o poveste lungă. Da, ne-am iubit și nu regret că m-am căsătorit cu el. Dacă nu ne iubeam, o mai aveam acum pe fiica mea? Cum aș putea să regret? Am fost mereu fericită, chiar și atunci când mă consideram abandonată de lume. De fapt nu aveam nevoie de nimeni. Ea era de ajuns pentru mine.

— Fiica mea? Dacă îi era bine numai cu mine? Chiar nu știu. Mă puneți pe gânduri. Mă iubea atât de mult încât nu cred că era nefericită că nu avea și un tată.

— Spuneți că am sufocat-o cu dragostea mea? Of, am ajuns. Mulțumesc mult. Uitați, ea este fiica mea. Are fetița de mână. M-a văzut. Mi-a făcut semn. Mulțumesc încă o dată.

Coborî din mașină. Cele două se îmbrățișară, apoi luă nepoata în brațe și făcu o piruetă admirând pletele lungi ale fetiței care descriseseră un cerc prin care razele plăpânde ale soarelui se strecurau spre ochii scânteietori. Avea ochii albaștri moșteniți din partea maternă, care contrastau cu tenul castaniu moștenit de la mama sa care, la rândul ei, îl avea ca genă de la fostul ei soț.

— I-am dat deja să mănânce. Dacă nu ești prea obosită mai puteți sta puțin prin parc. Apoi poți să o culci. Și neapărat să te culci și tu mamă!

— Bine, o să vedem. Sigur ne vom mai juca pe aici. Ce înseamnă oboseala în fața a doi ochi atât de jucăuși?

— Dar ești în picioare de la cinci de dimineață și știu că spitalul nu este un loc de promenadă.

Doamna zâmbi fiicei sale și o mai îmbrățișă o dată.

— Hai nu-ți face griji. Mergi la cabinet, iar noi o să ne adormim una pe cealaltă.

Doamna deschise larg ochii după care clipi de câteva ori. Părea venită din altă lume în mijlocul acestei încăperi pe care aproape că nu o mai recunoștea.

— Vă simțiți bine? întrebă Iulia privind-o cu oarecare teamă.

— O, da. Sunt bine. Pentru o clipă... Nu știu. Credeam. Sunt bine. Dar unde este doctorul?

— Doctorul? Nu era nimeni când am intrat în cameră.

— Ai intrat acum? Nu am auzit ușa.

— Nu. Sunt de câteva minute aici, dar erați atât de preocupată de ceva încât nu am îndrăznit să vă vorbesc.

— Ia loc, spuse Doamna așezându-se și ea pe un scaun aflat în fața biroului.

Iulia se așeză nedezlipindu-și privirea de la poza aflată pe noptieră. Ochii albaștri ai copilei păreau rupți din ochii Doamnei. Doamna se îndreptă din spate vrând parcă să simtă siguranța pe care ți-o oferă spătarul scaunului înainte de a se lansa în necunoscutul unei mărturisiri de mult așteptate, dar mereu amânate.

— Este fiica mea. Nu am mai văzut-o de 20 de ani. Tatăl ei, soțul meu, nu este român. Studia medicina în România. Ne-am îndrăgostit și ne-am căsătorit, dar atunci căsătoria cu un străin nu era bine văzută. După un timp a dispărut. Mi s-a spus că de fapt era spion și a fugit din țară. Mi-au mai spus atunci să-mi păzesc bine fiica pentru că s-ar putea să-mi fie răpită. Chiar asta s-a întâmplat acum 20 de ani în pădurea de pe valea Lotrioarei. De atunci nu mai știu nimic despre ea. Am rămas cu această poză și cu pălăria clovnului găsită în pădure.

O mărturisire simplă, directă, la care Iulia nu se așteptase. Venise să-și ia rămas bun de la această ființă pe care o îndrăgise atât de mult în acest răstimp, iar acum avea impresia că prin plecarea ei va transforma această despărțire dificilă într-un act de lașitate. Doar câteva cuvinte și simțea că Doamna devenise brusc din persoana echilibrată, ușor distantă dar mereu atentă cu cei din jur, o ființă destabilizată moral gata să se prăbușească sub apăsarea propriilor secrete pe care nimeni nu le-ar fi bănuit. Iar ea, în loc să-i ofere sprijinul de care avea acum și aici nevoie, se pregătea să-i dea o ultimă lovitură părăsind-o. Dar, Doamna aflase de intențiile ei și atunci nu reacționase decât printr-un gest normal de nemulțumire. Nicidecum nu-și expusese atât de brutal și de neașteptat rănile propriei existențe. Oare ce se întâmplase în acest răstimp? Să aibă legătură cu tiza ei și cu doctorul? Șirul de gânduri pe care Iulia încerca să le pună cap la cap înainte de a îndrăzni să scoată acele vorbe de bun rămas pe care și le pregătise fu întrerupt de o altă inițiativă a Doamnei, la fel de neașteptată.

— Dar tu, Iulia? Viața ta ce ascunde?

Doamna era cunoscută pentru discreția totală vizavi de personal și această întrebare directă avu darul de a-i clătina și mai mult avântul finalizării acelui gest simplu de rămas bun pentru care venise. Simțea că legătura ei cu Doamna este mult mai profundă decât credea, vorbele ei fiind lanțuri care îi cuprindeau mintea într-un laț din care nu putea scăpa decât mărturisind. Acum lucrurile păreau a avea sens pentru Iulia. Doamna își eliberase sufletul de povara vieții forțând-o și pe ea să facă același lucru.

Chiar dacă Doamna dăduse dovadă de atâtea ori că este apropiată și înțelegătoare față de personalul medical, nicio asistentă nu se considera ca făcând parte din anturajul intim al asistentei șefe. Iulia nu accepta că intimitatea dintre persoane este factorul care facilitează o confesiune, ci mai degrabă lipsa unei cunoașteri a interlocutorului îți poate da curajul de a mărturisi propriile apăsări. Problema care se punea în fața ei era legată de ceea ce va face Doamna cu mărturisirile ei. Povestea asistentei șefe, pierderea legăturii cu propria fiică, părea a fi devenit dintr-odată un lucru comun destinat cunoașterii oricărei persoane care va trece de acum înainte pragul acestui birou. În schimb, povestea ei era mult prea personală pentru a o lăsa ca subiect de discuție în întreg spitalul. Și totuși ceva o îndemna să se lepede de greutatea care îi apăsa conștiința de mai bine de cinci ani. Atunci când o trăire devine o închisoare nu poți decât să visezi că vei evada într-o bună zi mărturisind-o. Și confesiunea în fața Doamnei putea să însemne o astfel de evadare, iar momentul era propice pentru a o încerca. La urma urmei, povestea ei era bazată mai degrabă pe bănuieli decât pe certitudini. Și, în fapt, asta era ceea ce o apăsa cel mai mult. Incertitudinea acelei întâmplări în totalitatea ei. Ce nu ar fi dat să poată spune fără teama de a greși: „Sunt vinovată! Sunt vinovată! Eu i-am chemat pe acei oameni! Le-am făcut semn!”.

Buzele Iuliei începură ușor să se desprindă lăsând mici sunete să întrerupă liniștea apăsătoare care domnea de câteva minute bune în birou. Doamna nu părea să urmărească cum fața asistentei începuse să devină expresivă făcându-se ecoul gândurilor lăuntrice ce încercau să înlăture îndoiala care bloca calea dezvăluirilor.

— Sunt vinovată! Sunt vinovată!

Vorbele Iuliei o îndemnară pe asistenta șefă să-i cuprindă cu blândețe mâinile și o sili să se așeze. Continuă să-i țină strâns mâinile, încercând să nu o privească în ochi.

Iulia avea privirea ațintită undeva în afara biroului și ochii ei clipeau ori de câte ori o picătură de apă se desprindea din streașină. Curgerea apei părea un izvor de timp, un timp care exista dincolo de zidurile spitalului și care se derula fără grabă, exact așa cum Iulia îl retrăise de atâtea ori. Acea seară, din urmă cu cinci ani, reapărea din nou, clipă de clipă, de această dată ca o adevărată confesiune.

Epuizată, aruncă hainele de pe ea și se lăsă gâdilată de apa călduță încălzită de soare într-un bazin montat pe acoperișul plat. Ochii sfredelitori cercetau în oglindă cele mai ascunse intimități ascuțindu-i dorințele. Mintea părea pierdută într-o altă lume din care trupul ei nu făcea parte. Încă o dată. Măcar o dată și mă voi opri. Mâinile căutară cu înfrigurare plăcerea carnală. Pe teren, seniorii râdeau în timp ce-și etalau corpurile bronzate. Privirile ei străpunseră geamul într-o căutare înfrigurată și necontrolată. Putea fi oricine. Orice bărbat. Un zgomot ușor o făcu să tresară. Inima începu să-i bată nebunește când văzu că unul dintre bărbați părăsise terenul. Așteptă încordată binecunoscutul scârțâit al ușii cabanei de lemn. Acum va fi cu adevărat a unui bărbat. Pe iubitul ei îl lăsase de atâtea ori să o atingă dar nu-i cedase. Dorea cu tot trupul să fie iubită de un bărbat dar faptul că se cunoșteau atât de bine o făcea să aibă rețineri. Ar fi dorit să treacă prin acest moment de viață de parcă ar fi fost vorba despre o altă persoană, o persoană al cărui trup să-l părăsească atunci când va deveni femeie. În plus el se lăuda cu aventurile pe care le avusese și într-un moment de teribilism a mințit că și ea a făcut dragoste cu antrenorul. Este adevărat că acesta insistase de câteva ori, dar nu-l acceptase din aceleași motive. Se cunoșteau de prea multă vreme. Căldura îi copleși întregul corp și simți cum obrajii îi luau foc în timp ce sângele continua să zvâcnească sub tâmple. Se apropie din nou de geam. Mai apucă să vadă că pe teren erau abandonate rachetele iar bărbații se precipitau spre cabana antrenorului.

— Hei! Veniți! Avem o târfă de mulțumit!

Două brațe o traseră și căzu întinsă pe cimentul încălzit de apă. O liniște teribilă îi cuprinse mintea. Când deschise ochii, din duș curgea ritmic câte un strop de apă. Privirea urmărea picăturile iar auzul amplifica la nesfârșit zgomotul produs de spargerea lor pe cimentul ce se răcise. O undă rece îi imobiliză întregul corp. Nu era capabilă să iasă din starea de amorțeală, singurul contact cu exteriorul era acea curgere sacadată și explozia sunetului care îi învăluia mintea în necunoaștere. Doar că, la un moment dat, o picătură căzută prinse culoarea roșie și atunci corpul ei se dezmetici. Adevăratele zgomote îi inundară ființa făcând-o să-și ascundă chipul între mâini, ghemuindu-se într-un colț al cabinei de duș. Un tremur puternic puse stăpânire pe toată ființa ei în timp ce din fața ușii închise pătrunseră, printre gemetele unei fete, primele vorbe pe care putea să le perceapă cu adevărat.

— Nu pot să cred! A fost virgină!

— Ăsta da noroc pe mine! Dar mai vreau o dată.

— Bine. Te lăsăm. Doar tu ne-ai deschis calea.

— Hai că a început să-i placă fetei. Uite ce față are.

• Râde!

— Da, râde! Râde ca o nebună!

— Haideți mai repede că ne prinde noaptea.

— Părinte este rândul tău. Înseamn-o pe vecie.

Gemetele continuară încă câteva minute, apoi se lăsă liniștea. O liniște parcă anume calculată pentru a scoate în evidență și mai mult ultima scenă a spectacolului. Un spectacol pe care Iulia îl trăia ca și când trupul ei era dincolo de ușă. Ultima scenă pe care bărbații o inventaseră pentru a-și spori plăcerea. Și plăcere mai mare nu poți să ai decât să însemni locul pe care l-ai pângărit. Un strigăt scurt se revărsă din trupul tinerei în timp ce râsetele celor patru se estompară în întunericul nopții nepăsătoare. Iulia se furișă afară din cabină, fără a avea curajul să privească în lumina slabă a becului trupul leșinat întins pe patul plin de sânge. În timp ce se îmbrăca grăbită simți mirosul de carne arsă. Deschise ușa și fugi prin parc fără să privească înapoi. După câteva sute de metri, corpul începu să nu o mai asculte, picioarele îi tremurau și deodată se întinse pe pământul umezit de o ploaie măruntă pe care nici nu o simțise până atunci. Rămase nemișcată. În plin întuneric imaginea fetei întinse pe pat îi juca în fața ochilor, iar mirosul de carne arsă nu se lăsa alungat de prospețimea aerului biciuit de ploaie. Se ridică și cu pași din ce în ce mai repezi luă drumul înapoi. Sfârși prin a fugi călăuzind parcă toată furia în mișcarea picioarelor. Ajunse la cabană. Lumina era aprinsă, dar în cabană nu mai era nimeni.

— Poate totul nu a fost decât un vis. Am fost amețită de aburi. Știu că am leșinat. Asta este. De fapt nu s-a întâmplat nimic.

Patul era curat. Nici urmă de sânge. Se apropie de colțul în care își pusese geanta cu rachetele și se pregăti să plece cu sufletul ușurat de o povară. Un mic zgomot îi atrase atenția. De pe geantă căzuse o brichetă. Alături, o cruce de metal din cele pe care preoții le poartă la gât. Simți căldura metalului și dintr-o dată mirosul de carne arsă îi inundă din nou ființa. În fața ochilor apăru din nou imaginea acelei fete cu fața schimonosită într-un zâmbet ce îți dă fiori. Lăsă rachetele jos, aprinse bricheta și încălzi crucea, apoi închise ochii. Un strigăt scurt și mirosul de carne arsă inundă din nou încăperea.

— În noaptea aceea nu am dormit la cămin. M-am dăruit iubitului meu, iar a doua zi am plecat din oraș fără să spun nimănui nimic.

— O cunoșteai pe fată?

Câteva clipe de tăcere în care Iulia părea să caute  mai degrabă o scăpare decât răspunsul pe care nu era pregătită să-l dea.

— Poate o mai văzusem. Nu știu.

— De aici bandajul pe care îl porți la mână.

— Am vrut să mă pedepsesc. Să simt măcar o parte din durerea ei.

— De ce te simți vinovată? A fost alegerea ei să intre în cabină.

— Știu. Dar dacă a făcut-o doar pentru a mă apăra pe mine? Nu pot să uit când am fost trasă în cabina de duș.

O întrebare se născu pe buzele Doamnei dar ceva o făcu să se răzgândească în ultimul moment. Știa că Iulia petrecea multă vreme cu pacienta din salonul-debara dar intui posibilitatea ca ea să nu-i fi văzut semnul. Poate doar ea știa de această coincidență. Și dacă nu este o coincidență? Dacă nebuna din salonul-debara este tocmai ființa care se sacrificase în urmă cu cinci ani pentru Iulia?

— Vei pleca? reluă Doamna după o scurtă pauză.

— Da. Într-un fel, da! răspunse aceasta hotărât.

— Cum adică, într-un fel?

— Eu plec, dar rămâne Iulia, pacienta din salonul-debara. Nu spune toată lumea că parcă am fi surori?

— Ce știi despre pacientă? Știi că o putem ajuta doar dacă îi cunoaștem trecutul.

— Nu știu mare lucru. Viața ei este în acel caiet.

— Și Gabriel?

— În mintea lui Gabriel sunt o jucărie care nu este stricată. Iar el vrea o jucărie defectă pe care să o repare.

Matilda, poveste pentru copii, de a lui Roald Dahl, are și ea un sâmbure de adevăr. Portretul Matildei (cu mici abateri de la Matilda oglindită în scrierile lui) există în viața de zi cu zi. Acea persoana făcea permutări, logaritmi, ecuații de nu știu care grad, calcule la puterea 1000 fără a folosi funcția calculator a telefonului, citea de la vârsta de 4 ani, își vedea de propriile interese și pasiuni în timp ce sora mai mare își dădea unghiile cu ojă, iar fratele ei se uita la meci de fotbal cu nu știu ce echipe argentiniene, dacă tatăl ei a subestimat-o, i-a mânjit bine de tot căptușeala sacoului pe care îl purta cel mai des cu antiperspirant roll-on, știa peste cât timp i se vor termina toate cerealele din castron, știa și cine o va aproviziona iar înainte ca acestea să se termine, își alegea mereu lapte de la aceeași firmă (că doar acela i-a plăcut), din priviri își dădea seama și cât să toarne pentru a nu face inundație pe fața de masă, știa cum să nu se facă de râs la dansuri, călcând partenerul pe picior, știa când va ploua cu o acuratețe mult mai bună decât cea a aplicației AccuWeather, simțea când este respinsă sau acceptată de cei din jur, se simțea adesea neînțeleasă, deși ea îi înțelegea pe toți tot timpul, știa care sunt motivele și temerile fiecăruia, știa să nu se lase mai prejos, știa să lupte pentru drepturile ei, pentru dreptate și adevăr. Pentru ea mereu a contat ce era echitabil. A fost dintotdeauna o persoană calmă, cu picioarele pe pământ, dar și amuzantă în egală măsură. Cântarea eforturile tuturor, nimeni nu rămânea nedreptățit sau ignorat.

Vedea intențiile tuturor, ce îl animă pe fiecare om, ce îl revigorează, ce îl deprimă sau obosește. Știa în cine să aibă încredere și cine ar fi lăsat-o de izbeliște într-o situație mai complexă. Cam își putea închipui la ce să se aștepte din partea fiecăruia, cum ar fi reacționat, ce i-ar fi făcut să coopereze sau să respingă ideea de cooperare, în ce manieră ar fi discutat cu fiecare în parte. Nu o mai putea surprinde nimeni cu nimic, îi erau familiare majoritatea situațiilor care puteau apărea pe parcurs.

Putea să vadă frumusețea naturală a oamenilor, nu cea artificială, că s-ar fi machiat, că s-ar fi rujat, că și-ar fi creat un volum bufant al părului sau că ar fi fost la sală să își lucreze toate grupele de mușchi. Nu, nici pomeneală de așa ceva, ea aprecia oamenii pentru ceea ce erau, nu pentru ce doreau să pară a fi. Ei nu îi trebuiau cosmetizări inutile, naturalețea era cea mai reală, de aceea și era frumoasă. Ce era cel mai special la ea, era faptul că aprecia oamenii pentru felul lor de a fi, nu neapărat pentru ce ar oferi sau dovedi. Toate acestea se întâmplau pentru că ea îi vedea pe oameni din toate perspectivele, îi sorbea din priviri, îi citea ca și când ar fi citit romane. Era dornică să observe detaliile personalității fiecărei persoane, să preia ce era mai bun de la fiecare, la fel cum și albina culege polenul florilor pentru a-l prelucra și pentru a-l transforma în miere. 

Totodată, era o fire modestă, își dădea seama cât poate să facă și cât nu. Nu a crezut nicio clipă că ar putea face totul singură. Își cunoștea limitele. Înțelegea că sunt situații când trebuie să se mai consulte și cu cunoscuții ei pentru a-și da cu părerea și pentru a acționa în cunoștință de cauză.

Avea o apreciere foarte fină și atentă a urmărilor propriilor acțiuni și a felului în care acestea s-ar putea răsfrânge asupra celor din jur.

Personajul din cartea lui Roald Dahl nu și-ar putea găsi echivalentul în zilele noastre în nimeni alta decât Cecilia.

De fictie van Roald Dahl in het echte leven

Ook het kinderverhaal Matilda van Roald Dahl bevat een kern van waarheid. Het portret van Matilda (met kleine afwijkingen van de Matilda die in zijn geschriften wordt weerspiegeld) bestaat in het dagelijks leven. Die persoon deed permutaties, logaritmen, vergelijkingen van ik weet niet in welke mate, berekeningen tot de macht 1000 zonder de rekenmachinefunctie van de telefoon te gebruiken, las sinds zijn vierde, zag zijn eigen interesses en passies terwijl zijn oudere zus was haar nagels aan het lakken, en haar broer keek naar een voetbalwedstrijd met ik weet niet welk Argentijns team, als haar vader haar onderschatte, smeerde hij de voering van het jasje dat hij het vaakst droeg met roll-on anti-transpirant, hij wist het hoeveel tijd er zal opraken met alle ontbijtgranen in haar kom, ze wist ook wie haar zou leveren en voordat ze op waren, koos ze altijd melk van hetzelfde bedrijf (want die vond ze alleen lekker), dat kon ze ook merken aan de blikken voor hoeveel ze moest gieten om het tafelkleed niet onder water te zetten, ze wist hoe ze niet uitgelachen moest worden bij dansen door op de voet van haar partner te stappen, ze wist wanneer het ging regenen met veel betere nauwkeurigheid dan de AccuWeather-app, ze voelde wanneer ze werd afgewezen of geaccepteerd door degenen in ik zweer het, ze voelde zich vaak onbegrepen, hoewel ze iedereen altijd begreep, ze wist wat de redenen en angsten van iedereen waren, ze wist dat ze zich niet minderwaardig moest laten zijn, ze wist hoe ze voor haar rechten moest vechten , voor gerechtigheid en waarheid. Voor haar maakte het altijd uit wat eerlijk was. Hij is altijd een kalm, nuchter persoon geweest, maar even grappig. Terwijl we de inspanningen van iedereen bezongen, werd niemand onrecht aangedaan of genegeerd.

Hij zag ieders bedoelingen, wat ieder mens bezielt, wat hem kracht geeft, wat hem deprimeert of vermoeit. Ze wist wie ze kon vertrouwen en wie haar in een complexere situatie in de steek zou hebben gelaten. Cam kon zich bijna voorstellen wat hij van elk van hen kon verwachten, hoe ze zouden reageren, wat hen ertoe zou brengen te werken of het idee van samenwerking af te wijzen, hoe ze met elk afzonderlijk zouden praten. Niemand kon haar ergens mee verrassen, ze was bekend met de meeste situaties die zich onderweg konden voordoen.

Hij kon de natuurlijke schoonheid van mensen zien, en geen kunstmatige schoonheid, dat ze make-up op zouden doen, dat ze lippenstift zouden opdoen, dat ze een bouffant volume in hun haar zouden creëren, of dat ze in de sportschool zouden werken aan al hun groepen spieren. Nee, zoiets niet, ze waardeerde mensen om wie ze waren, niet om wat ze wilden lijken. Ze had geen onnodige cosmetica nodig, natuurlijkheid was het meest reëel, daarom was ze mooi. Het meest bijzondere aan haar was het feit dat ze mensen waardeerde om wie ze waren, en niet per se om wat ze te bieden of te bewijzen hadden. Dit gebeurde allemaal omdat ze mensen vanuit alle perspectieven zag, hun blikken absorbeerde en ze las alsof ze romans las. Ze wilde graag de details van ieders persoonlijkheid observeren, om het beste uit iedereen te halen, net zoals een bij stuifmeel uit bloemen verzamelt om deze te verwerken en in honing te veranderen.

Tegelijkertijd was ze bescheiden, ze besefte wat ze kon doen en wat ze niet kon. Ze had geen moment gedacht dat ze het allemaal alleen zou kunnen. Hij kende zijn grenzen. Ze begreep dat er situaties zijn waarin ze ook haar kennissen moet raadplegen om hun mening te geven en met kennis van de zaak te handelen.

Hij had een zeer fijn en zorgvuldig inzicht in de gevolgen van zijn eigen daden en hoe deze de mensen om hem heen zouden kunnen beïnvloeden.

Het personage uit het boek van Roald Dahl zou zijn hedendaagse equivalent kunnen vinden in niemand minder dan Cecilia.

O clipă de sinceritate

în loc de bun rămas

să dăm un pic de frumuseţe

acestui ultim ceas.

Nu ne-am schimbat,

e doar o părere

Nu lua drept bun un cuvânt

sau un gest neînsemnat.

Nu, nu ne-am schimbat

e doar o-ntâmplare

Oricum am fi

şi orice-am vorbi

nu suntem doi străini,

iubirea mea.

O clipă de sinceritate

ar fi un gest sublim

s-avem curaj să recunoaştem

că ne iubim.

O clipă de sinceritate

ne-ar aminti de noi

de anii noştri buni

ne-ar reaminti în acest ultim ceas

O clipă de sinceritate

în loc de bun rămas.

Nu ne-am schimbat,

e doar o părere

Nu lua drept bun un cuvânt

sau un gest neînsemnat.

Nu, nu ne-am schimbat

e doar o-ntâmplare

Oricum am fi

şi orice-am vorbi

nu suntem doi străini,

iubirea mea.

O clipă de sinceritate

ar fi un gest sublim

s-avem curaj să recunoaştem

că încă ne iubim.

O clipă de sinceritate

ne-ar aminti de noi

de anii noştri buni

ne-ar reaminti în acest ultim ceas

O clipă de sinceritate

în loc de bun rămas.

O clipă de sinceritate

ar fi un gest sublim

s-avem curaj să recunoaştem

că încă ne iubim.

O clipă de sinceritate

ne-ar aminti de noi

de anii noştri buni

ne-ar reaminti în acest ultim ceas

O clipă de sinceritate

în loc de bun rămas.

Et øjebliks oprigtighed

Et øjebliks oprigtighed

i stedet for farvel

lad os give lidt skønhed

denne sidste time.

vi har ikke ændret os

det er bare en mening

Tag ikke et ord for givet

eller en ubetydelig gestus.

Nej, vi har ikke ændret os

det er bare en tilfældighed

Det ville vi i hvert fald være

og hvad vi taler om

vi er ikke to fremmede

Min elskede.

Et øjebliks oprigtighed

det ville være en sublim gestus

vi har modet til at indrømme det

at vi elsker hinanden.

Et øjebliks oprigtighed

de ville huske os

af vores gode år

ville minde os om i denne sidste time

Et øjebliks oprigtighed

i stedet for farvel.

vi har ikke ændret os

det er bare en mening

Tag ikke et ord for givet

eller en ubetydelig gestus.

Nej, vi har ikke ændret os

det er bare en tilfældighed

Det ville vi i hvert fald være

og hvad vi taler om

vi er ikke to fremmede

Min elskede.

Et øjebliks oprigtighed

det ville være en sublim gestus

vi har modet til at indrømme det

at vi stadig elsker hinanden

Et øjebliks oprigtighed

de ville huske os

af vores gode år

ville minde os om i denne sidste time

Et øjebliks oprigtighed

i stedet for farvel.

Et øjebliks oprigtighed

det ville være en sublim gestus

vi har modet til at indrømme det

at vi stadig elsker hinanden

Et øjebliks oprigtighed

de ville huske os

af vores gode år

ville minde os om i denne sidste time

Et øjebliks oprigtighed

i stedet for farvel.

Iubesc ploaia nebună ce vrea

Să cadă, să doară, să fie doar ea

La masa aceluiași hol ruginit,

Când nimeni nu cere răspunsul primit,

S-o vreau ca să stea !

E obsesivă chemarea ce-mparte nevoi

Deasupra la toate să ploaie pe noi,

Când stropii cei grei se dau rătăcind

De-a valma în cer și cad împietrind

Bezmetici și goi !

E ploaia pe geamuri ce cade strident,

Stau singur la geam și totuși absent

Când nimeni nu cere privirii reper,

Nu zic la nimeni, nici mie, că sper

Un soare prezent !

Mari picuri de nuntă stropesc apăsat

Cămașa de mire, Pământu-mpărat

Stă singur la masă, nuntași-s plecați,

Tomnatici și grei, de vânturi luați,

Săruturi răzbat !

De-i ploaie aceia, ce-alunecă fin

Cu picurii reci mă cheamă să vin,

Trecând peste toate, să-mi spună ce vrea,

Iubesc ploaia nebună așa cum e ea,

De crede-n destin !

Me encanta la lluvia

Me encanta la lluvia loca que quiere

Caer, lastimar, ser solo ella.

En la mesa del mismo salón oxidado,

Cuando nadie pregunta por la respuesta recibida,

¡Quiero que se quede!

Es un llamado obsesivo a compartir necesidades.

Sobre todo que nos llueva,

Cuando las chispas pesadas se extravían

Se elevan en el cielo y caen rígidos

¡Loco y desnudo!

Es la lluvia en las ventanas que cae estridente,

Me siento solo en la ventana y aún ausente

Cuando nadie pide una referencia a la mirada,

No le digo a nadie, ni siquiera a mí mismo, que espero

¡Un sol presente!

Grandes gotas de boda espolvorean con fuerza

Camisa del novio, Rey Tierra

Siéntate solo a la mesa, cásate y vete.

Tomnático y pesado, llevado por los vientos,

¡Besos forjados!

Incluso si está lloviendo, es suave.

Con las gotas frías me llama a venir,

Sobre todo que me diga lo que quiere,

Me encanta la lluvia loca tal como es.

¡Creer en el destino!

O clipă de sinceritate

în loc de bun rămas

să dăm un pic de frumuseţe

acestui ultim ceas.

Nu ne-am schimbat,

e doar o părere

Nu lua drept bun un cuvânt

sau un gest neînsemnat.

Nu, nu ne-am schimbat

e doar o-ntâmplare

Oricum am fi

şi orice-am vorbi

nu suntem doi străini,

iubirea mea.

O clipă de sinceritate

ar fi un gest sublim

s-avem curaj să recunoaştem

că ne iubim.

O clipă de sinceritate

ne-ar aminti de noi

de anii noştri buni

ne-ar reaminti în acest ultim ceas

O clipă de sinceritate

în loc de bun rămas.

Nu ne-am schimbat,

e doar o părere

Nu lua drept bun un cuvânt

sau un gest neînsemnat.

Nu, nu ne-am schimbat

e doar o-ntâmplare

Oricum am fi

şi orice-am vorbi

nu suntem doi străini,

iubirea mea.

O clipă de sinceritate

ar fi un gest sublim

s-avem curaj să recunoaştem

că încă ne iubim.

O clipă de sinceritate

ne-ar aminti de noi

de anii noştri buni

ne-ar reaminti în acest ultim ceas

O clipă de sinceritate

în loc de bun rămas.

O clipă de sinceritate

ar fi un gest sublim

s-avem curaj să recunoaştem

că încă ne iubim.

O clipă de sinceritate

ne-ar aminti de noi

de anii noştri buni

ne-ar reaminti în acest ultim ceas

O clipă de sinceritate

în loc de bun rămas.

Ein Moment der Aufrichtigkeit

Ein Moment der Aufrichtigkeit

statt auf Wiedersehen

Geben wir ein wenig Schönheit

diese letzte Stunde.

wir haben uns nicht verändert

es ist nur eine Meinung

Betrachten Sie kein Wort als selbstverständlich

oder eine unbedeutende Geste.

Nein, wir haben uns nicht verändert

es ist nur ein Zufall

Wir wären es sowieso

und was auch immer wir reden

Wir sind keine zwei Fremden

Meine Liebe.

Ein Moment der Aufrichtigkeit

es wäre eine erhabene Geste

Wir haben den Mut, es zuzugeben

dass wir uns lieben.

Ein Moment der Aufrichtigkeit

sie würden sich an uns erinnern

unserer guten Jahre

würde uns in dieser letzten Stunde daran erinnern

Ein Moment der Aufrichtigkeit

statt auf Wiedersehen.

wir haben uns nicht verändert

es ist nur eine Meinung

Betrachten Sie kein Wort als selbstverständlich

oder eine unbedeutende Geste.

Nein, wir haben uns nicht verändert

es ist nur ein Zufall

Wir wären es sowieso

und was auch immer wir reden

Wir sind keine zwei Fremden

Meine Liebe.

Ein Moment der Aufrichtigkeit

es wäre eine erhabene Geste

Wir haben den Mut, es zuzugeben

dass wir uns immer noch lieben

Ein Moment der Aufrichtigkeit

sie würden sich an uns erinnern

unserer guten Jahre

würde uns in dieser letzten Stunde daran erinnern

Ein Moment der Aufrichtigkeit

statt auf Wiedersehen.

Ein Moment der Aufrichtigkeit

es wäre eine erhabene Geste

Wir haben den Mut, es zuzugeben

dass wir uns immer noch lieben

Ein Moment der Aufrichtigkeit

sie würden sich an uns erinnern

unserer guten Jahre

würde uns in dieser letzten Stunde daran erinnern

Ein Moment der Aufrichtigkeit

statt auf Wiedersehen.

Pardonne-moi ce caprice d'enfant

Pardonne-moi, reviens moi comme avant

Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi

Pardonne-moi ce caprice d'enfant

Pardonne-moi, reviens moi comme avant

Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi

C'était le temps des « je t'aime »

Nous deux on vivait heureux dans nos rêves

C'était le temps des « je t'aime »

Et puis j'ai voulu voler de mes ailes

Je voulais vivre d'autres amours

D'autres « je t'aime », d'autres « toujours »

Mais c'est de toi que je rêvais la nuit mon amour

Pardonne-moi ce caprice d'enfant

Pardonne-moi, reviens moi comme avant

Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi

C'était vouloir et connaître

Tout de la vie, trop vite peut-être

C'était découvrir la vie

Avec ses peines, ses joies, ses folies

Je voulais vivre comme le temps

Suivre mes heures, vivre au présent

Plus je vivais, plus encore je t'aimais tendrement

Pardonne-moi ce caprice d'enfant

Pardonne-moi, reviens moi comme avant

Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi.

Iartă-mi acest capriciu copilăresc

Iartă-mi acest capriciu copilăresc

Iartă-mă, vino înapoi la fel ca înainte

Eu, TE IUBESC prea mult, nu pot trăi fără tine!

Iartă-mi acest capriciu copilăresc

Iartă-mă, vino înapoi la fel ca înainte

Eu TE IUBESC prea mult, nu pot trăi fără tine!

A trecut timpul "iubirii" noastre

Amândoi am trăit fericiți în visele noastre

A trecut timpul "iubirii" noastre

Iar apoi mi-am dorit să zbor cu aripile mele.

Am vrut să trăiesc alte iubiri

Pentru alții care mi-a spus:

"Te iubesc" și "pentru totdeauna".

Dar,TU ești acela pe care-l visez noaptea, dragostea mea.

Iartă-mi acest capriciu copilăresc

Iartă-mă, vino înapoi la fel ca înainte

Eu, TE IUBESC prea mult și nu pot trăi fără tine!

A fost dorința de a învăța

Totul despre viata, poate prea repede

Acesta a fost descoperirea mea, descoperirea vieții,

Cu bucuriile și suferințele ei, cu nebuniile sale.

Am vrut să trăiesc ca și întâia oară

Urmărind orele, pentru a trăi numai în prezent,

Dar, cu cât trăiesc mai mult ofer mai mult.

Iartă-mi acest capriciu copilăresc

Iartă-mă, vino înapoi la fel ca înainte

Eu, TE IUBESC prea mult, nu pot trăi fără tine!

Doamnelor și domnilor, suntem astăzi organizatorii unui eveniment spectaculos, ne-am dat întâlnire toată lumea în Ulaanbaatar, cel mai frumos oraș al Mongoliei, ce și-a propus ca în acest an să găzduiască un campionat un pic cam ieșit din tipare, este vorba despre campionatul international de strănutat. S-au adunat concurenți din toate colțurile lumii pentru a arăta că pot, că au talent și știu cum să-l mai și folosească. Fără să mai așteptăm, să începem!

Concurenta cu numărul 1 se pregătește să strănute, face exerciții de inspir-expir, inspir-expir și strănută! Mămulică... da' ce strănut, s-a auzit până la jumătatea stadionului. Bravo!

Concurenta cu numărul 2 a tras pe nas piper din solnița cu capac auriu, îi curg lacrimile, presimt că va fi ceva extrem de melodios. Și strănută...! A strănutat atât de tare, că nici nu s-a auzit... până și pisicile strănută mai tare...mai trebuie exersat...

Concurentul cu numărul 3 mai este și scafandru profesionist, știe și cât timp să își țină respirația pentru a strănuta perfect. Ne pregătim să îl ascultăm. Se desfășoară. Și acesta este un strănut genial. Foarte bine! S-a auzit până și în câmpiile vecine Mongoliei...

Concurentul cu numărul 4 susține că are strănutatul în sânge. De mic copil strănuta de la ambrozie și pomi fructiferi, iar în timp a devenit expert. Acum strănută și el. Ce strănut și de această dată...l-a detectat un satelit ce oferă internet pe planeta Pământ.

Deja facem progrese!

Concurenta cu numărul 5 are studii de specialitate în așa ceva. S-a antrenat și pe cont propriu strănutând la nunți, petreceri în aer liber, zile de naștere, de Anul Nou cu prietenii și așa mai departe... Începe, se pregătește, strănută...10 perfect! De această dată, l-a recepționat un satelit de pe lună. Povestea astrofizică a lui Morgan Freeman cu moleculele de oxigen ce împiedică propagarea sunetelor în Univers nu prea are sens în cazul acestei competiții. 

Concurenții următori au reușit să ne impresioneze chiar mai mult privind intensitatea sunetelor produse. Au fost persoane care au strănutat atât de tare, încât sunetul a fost recepționat și de sateliți de pe Venus și Mercur. Asemenea profesioniști ne-ar putea încânta doar o dată în viață cu rezultatul muncii lor asidue.

Din 1000 de participanți ascultați și evaluați, doar unul a obținut premiul cel mare și anume, atât o locuință lacustră în Maldive, cât și un epilator de ultimă generație. Câștigătorul este norvegian de origine și o sursă de inspirație pentru toți cei ce plănuiesc să participe și să se antreneze pentru un asemenea campionat! Felicitări!

Nysningsmästerskap

Mina damer och herrar, idag är vi arrangörer av ett spektakulärt evenemang, vi träffade alla i Ulaanbaatar, den vackraste staden i Mongoliet, som har beslutat att arrangera ett mästerskap lite utöver det vanliga i år, det handlar om den internationella nysningen mästerskap. Konkurrenter från hela världen samlades för att visa att de kan, att de har talang och vet hur man använder den. Utan vidare, låt oss komma igång!

Tävlande #1 förbereder sig för att nysa, andas in, andas ut, andas ut, andas ut och nyser! Mamulica... ja vilken nysning hördes det halvvägs genom stadion. bravo!

Tävlande nummer 2 tog en nys av peppar från den guldklädda saltkaren, tårarna rann nerför näsan, jag har en känsla av att det kommer att bli något extremt melodiöst. Och nysa...! Han nysade så hårt, man kunde inte ens höra det... även katter nyser hårdare... behöver fortfarande öva...

Tävlande nummer 3 är också en professionell dykare, och vet hur länge han ska hålla andan för att nysa perfekt. Vi förbereder oss för att lyssna på honom. Det utspelar sig. Och det här är en lysande nysning. Mycket bra! Det hördes även på de närliggande slätterna i Mongoliet...

Tävlande #4 hävdar att han har nysningar i blodet. Som liten nysade han från ambrosia och fruktträd, och med tiden blev han en expert. Nu nyser han också. Vilken nysning den här gången också...det upptäcktes av en satellit som tillhandahåller internet på planeten jorden.

Vi gör redan framsteg!

Tävling nummer 5 har specialiserade studier på sådant. Hon övade också på egen hand genom att nysa på bröllop, utomhusfester, födelsedagar, nyår med vänner och så vidare... Börjar, förbereder, nyser...perfekt 10! Den här gången togs den emot av en satellit från månen. Morgan Freemans astrofysiska berättelse med syremolekyler som förhindrar utbredningen av ljud i universum är inte riktigt vettigt när det gäller denna tävling.

Följande konkurrenter lyckades imponera ännu mer på oss med intensiteten i de ljud som producerades. Det fanns människor som nysade så högt att ljudet också togs emot av Venus och Merkurius satelliter. Proffs kunde bara glädja oss en gång i livet med resultatet av deras hårda arbete.

Av 1000 deltagare som lyssnade på och utvärderade var det bara en som vann topppriset, nämligen både ett sjöhus på Maldiverna och en toppmodern epilator. Vinnaren är norsk till sitt ursprung och en inspirationskälla för alla som planerar att delta och träna inför ett mästerskap! Grattis!