POEM

    Cuvinte care dor. 
    Cuvinte care odată rostite, 
    Se rostogolesc, devenind grele, 
    Grave, şi în cele din urmă, finale. 
    
    Cuvinte triste. 
    Cuvinte niciodată rostite, 
    Înghiţite amar, veşnic prizoniere, 
    În închisoarea sufletului tău. 
    
    Cuvinte suspine. 
    Cuvinte pândite pe după lacrimi, 
    Eliberate în boabe de rouă, 
    Mijite, în colţul ochilor tăi. 
    
    Cuvinte amare. 
    Cuvinte şuierate printre dinţi, 
    Azvârlite afară, precum nişte inimi, 
    Smulse din piept, tremurând încă. 
    
    Cuvinte totale. 
    Cuvinte mari, cuvinte ca nişte sentinţe, 
    Irevocabile, ce condamnă definitiv, 
    Alte cuvinte, ucise curând. 
    
    Cuvinte slinoase. 
    Cuvinte murmurate printre mângâieri, 
    Ce poartă în ele parfumul dulce 
    Al tufelor de zmeură încălzite la soare.
    
    Cuvinte în număr de şapte. 
    Cuvinte descântate în tina uşii, 
    Strălucind de încredere în bunătatea lumii, 
    Izvor, pentru o mare de alte cuvinte.

Nu știu dacă în copilăria ta ai fost vreodată cu bunicii tăi la vreun bâlci de țară... Eu am avut "norocul" să văd un astfel de bâlci și, uite, vreau să suflu, așa un pic, vălul de praf de pe amintirea aceasta, să nu se piardă - căci ar fi păcat - ea încă există în memoria mea ca o poză veche îngălbenită de trecerea timpului, care încă-și strigă dreptul la existență.

E, totuși, o misiune grea, fiindcă îmi va fi imposibil să-mi aduc aminte de toate detaliile, să descâlcesc cu migală și răbdare, tot ghemul acesta de sfoară diferit colorată care la țară se numește simplu "Bâlciu' di Sântă Mărie"... dar pentru tine și pentru memoria mea o să-ncerc, iar la final, tu să-mi zici dacă am reușit să redau...

... o zi splendidă de vineri din vacanța de vară! De vreo săptămână, un zvon măturase, ca o mică ploaie caldă de vară, toată suflarea satului bunicilor, iar toată lumea era în fierbere, fiindcă cineva dăduse de veste că pe o bucată de tarla de la marginea satului, avea să vie bâlciul... 

Noi, copii, am dat fuguța la fața locului, să cercetăm adevărul spuselor, dar am fost dezamăgiți să găsim doar un sătean care cosea buruienile, nu se vedea nimic, nu se găsea nici scrânciobul cel mare cu lanțuri amețitoare, nici "roata îndrăgostiților" împodobită cu crengi de brad și funde colorate de mătase, nici caruselul cu căluți pentru țânci, nici gheretele cu vată de zahăr sau floricele însiropate de porumb, nici semințe de bostan prăjite cu sare la cornet din ziare, nici standul cu tir, cu puști cu petiție și tragere la țintă mobilă, nici cortul "zicătoarei" care-ți "gâcea" viitorul în cărți de tarot, în ghioc sau în bobi de fasole - depindea de cât mărunțiș aveai prin buzunare! -, nici boxul sau ciocanul cu care-ți măsurai forța și tăria mușchilor, nici "mașinuțele", nici celebrul și doritul stand al "roții norocului", și nici fanfara cu uniforme roșii și alămuri strălucitoare...

Nu "ierea" nimica pe tarla, doar săteanul care stătea sprijinit în coada coasei și rânjea la noi cu doi dinți îngălbeniți de tutun:

-Nu ie niciun bâlci! Care bâlci? Cine v-o șuguit pi voi?, răspundea el întrebărilor noastre care năvăleau ca niște căluți în cascadă...

Dezamăgiți, ne-am risipit fiștecare pe la cășile noastre, dar a doua zi, dis-de-dimineață, când am făcut ochi, am auzit în depărtare marșul fanfarei, care vestea lumii întregi bâlciul... N-am întârziat prea mult cu mic dejunul și spărgând pușculița cu agoniseala mea de-o viață, am numărat cei douăzeci și cinci de lei în mărunțiș (o mică avere!), că m-am și zorit către bâlci dimpreună cu toată gloata noastră de puști puși pe fapte mari! Pasămite, peste noapte, bâlciul se instalase în toată măreția lui, "săteanul" care culcase buruienile de pe tarla, fiind de fapt unul dintre "oamenii" bâlciului.

Cu inima bătându-mi să iasă afară din piept, am pășit pe poarta bâlciului frumos arcuită cu crenguțe împletite de brad, făcându-mi loc cu coatele și îmbrâncindu-mă în mulțimea pestriță care deja aglomera bâlciul. Se găsea acolo toată suflarea satului și de prin împrejurimi cale de alte câteva sate, oameni străini veniți de aiurea la "distracția" bâlciului, fiindcă acesta venea rar la noi în sat - odată la câțiva ani - și toată lumea se minuna de atmosfera gălăgioasă, toți gustau cu maximă intensitate ceea ce oferea bâlciul, toate atracțiile acelea menite doar să ne ușureze de bani buzunarele...

-Da' să nu-ți cheltui toți banii la bâlci, auzi mă?, îmi răsuna vag în urechi ecoul sfătos al bunicilor. 

Da' eu știam mai bine: rând pe rând, am încercat "lanțurili" amețindu-mă bine de tot, mașinuțele, caruselul cu căluți - ce dacă era pentru țânci, eu ce eram? -, chiar și roata îndrăgostiților, momind o fată de prin vecini cu care nu mă aflam în tandrețuri, dar cu care de fapt mă stupeam ca mâțili, am încercat și trasul cu pușca la țintă, (fir-ar să fie de vată de zahăr că-mi făcuse degetele lipicioase pe trăgaci, iar rățuștele de tablă nu se dădeau răpuse cu una cu două), ocolind ciocanu' și boxu' fiindcă n-ajungeam la ele, (da' las' că o să cresc eu mare!), am intrat în cortul "ciudățeniilor" și-am văzut-o pe femeia cu barbă, pe cel mai gras om de pe pământ versus omul-schelet, vițelul cu două capete și femeia strangulată de pitonul uriaș, și câte și mai câte!

Peste tot unde mă uitam, lumea forfotea și se amuza, și-și cheltuia banii în larma bâlciului, iar fanfara o "băga" des pe aia cu "Căpitanu,' Roberto", o aluzie slabă, patetică și ieftină a scufundării Titanicului, în timp ce "maestrul" bâlciului cocoțat pe-o lădiță și îmbrăcat într-o livrea roșie decolorată de trecerea timpului, își striga în gura mare la o portavoce conică din carton, atracțiile:

-Veniți, veniți și vă minunați! Femeia cu barbă (și apoi șoptea către noi: aia are barbă adevărată cum am eu buzunarili căptușiti cu bani!), fecioara cu pitonul! ,(o s-o înghită cu totul, sau nu?) mergeți și vă ghiciți viitorul la madam Olga, cea mai mare ghicitoare a timpurilor noastre, care a ghicit și regelui Suediei! Omu' cu braț de-oțel care rupe lanț de fier! Nu ratați roata mare, cea mai mare din sud-estul Europei! Iar apoi către fanfară: Haidi băieți mai cu viață:

"Căpitanu' Roberto,
Cu a' lui marinari,
Au plecat pisti mari,
Și-a lovit ghiața tari!!!

Aleu, aleu, io-ti-ti bre!,
Vaporu' cum chiere,
Șî marinari cum moari,
Moari, șî dă din chișioari,
Pâr, pâr!!!"

Totul în jur era un talmeș-balmeș amețitor, multă poleială aurită menită să mascheze vopseaua scorojită, iar bucăți mici de oglindă erau strategic așezate pe trupul caruselului care se învârtea lent, la nesfârșit, etalându-și picturile decolorate care înfățișau imagini cu sirene, cai înaripați și pitici cu scufii, bărbi albe și felinare! 

Dar toată agitația bâlciului avea să fie spartă de o ploaie trecătoare de vară, - un respiro bine venit -, pentru a face inventarul buzunarelor: un șoricel alb de plastic cu mosor de plumb pe elastic care-l făcea să se miște întru spaima fals simulată de fete, o mingiuță din hârtie colorată roz cu verde și umplută cu rumeguș - premiu de consolare pentru zece trageri neizbutite de la roata norocului, premiul cel mare fiind o așa-zisă vază de cristal de Boemia și care era toată ziua din sticlă -, un fluier din plastic jumate roș, jumate galben, cu rotiță albastră, și o batistă pătată de sângele scurs din nas, amintire de la "lanțuri"!

Cum, n-am mai rămas niciun leu? Măcar cinzeci de bani pe-un jeton de zece minute cu mașinuța! Păi cum așa, stai să fac socoteala: care va să zică, două ture cu lanțurili, trei ture cu caruselu', una cu roata îndrăgostiților, - doi lei cheltuiți degeaba după părerea mea - femeia cu barbă, pitonul, vițelul cu două capete, - da' bine că n-avea și două cozi!, râdeam eu în sinea mea -, rățuștele de la tir, de zece ori roata norocului, - fir-ar să fie de vază! -, a!, și madam Olga care mi-o zis c-o s-ajung om mare de "stat" ș-am să am noroc în dragosti, da' nu și la bani, - uite-al naibii c-o avut dreptate, c-am rămas făr-o lescaie!!!

Ploaia s-a oprit brusc la fel cum începuse,  iar mulțimea aciuată sub liziera de salcâmi a ieșit din nou la soare, frământând în picioare glodul proaspăt și stropind cu noroi potecile care duceau către grătarele unde sfârâiau micii de-ți lăsa gura apă, halbele cu bere blondă și guler înspumat, se ciocneau destul de des, iar fanfara resuscitată, o băga iar pe aia cu Căpitanu' Roberto, maestrul urla din nou despre femeia cu barbă, iar pitonul, iar vițelul, iar lanțurile, iar omu' de oțel...

Când deodată, în mulțime, îl zăresc pe bunicul venind înspre mine cu un carton plin cu mici calzi, împănați cu scobitori și muștar galben într-o mână, iar în cealaltă, cu o halbă brumărită de bere blondă înspumată... Ne-am așezat amândoi pe marginea șanțului, în iarbă, la umbra domoală a unei sălcii bătrâne și pletoase, și-am mâncat micii uitându-ne la lume, și-am gustat și-o gură de bere amară, - prima din viața mea -, iar bunicul a scos cu sfială din buzunări vaza de cristal de Boemia: o câștigase de la roata norocului pentru bunica, care nu voise nici în ruptul capului să dea hodina de sâmbătă după-amiaza pe agitația bâlciului...

Apoi, cu burțile pline, am dat înapoi halba golită de bere primind garanția de cinzeci de bani, (o tură de zece minute cu mașinuța!), iar bunicul mă luă în brațe și ne așezarăm cuminți în fața fotografului care a dispărut vremelnic sub pânza neagră a aparatului de fotografiat pentru a imortaliza momentul, dar numai după ce mi-am pieptănat părul cu grijă, cu cărare pe-o parte, ca un flăcău mare ce mă aflam de-acuma, fără să clipesc, ca să ies bine în poză, căci aveam zece ani și niciun ban în buzunare...

Nu mai știu ce s-au făcut cu fotografia aceea de sepia alb-negru în care bunicul, cu blândețe, mă ținea în brațe pe genunchii lui, iar eu aveam tricoul pătat cu muștar și ochii larg deschiși, să nu care cumva să clipesc... S-a prăpădit demult. La fel cum s-au prăpădit șoricelul cel alb, fluierașul cu rotiță, mingiuța de rumeguș, sau vaza de cristal a bunicii... 

Dar aud, câteodată, un ecou slab răzbătând de demult:

"-Haidi băieți mai cu viață:

Căpitanu' Roberto,
Cu a' lui marinari..."

    O, Nun, cu trupul sinuos din apă,
    Stai un pic şi sufletu-mi adapă,
    Fă ca Nilul, la izvoare, uşor să rodească,
    Pe cer stea nouă, mult, să strălucească!
    
    O, mama Nut, zeiţa cerului albastru,
    Când am să mor prefă-mă-n praf de astru,
    Veşnic pe cerul nopţii să răsar,
    Lumina caldă-a lumii la hotar!
    
    O, Osiris, zeu al umbrelor eterne,
    Peste trupul meu uşor aşterne,
    Răsuflarea vieţii de apoi,
    Să mă renasc în trup de zeu ca voi!
    
    O, Ptah, credinţă-n tine am, aşa cum ştii,
    Că inima-n balanţă, numai tu, mi-o ţii,
    Să cântăreşti cât bine sau rău am făcut,
    În viaţa care tocmai prin mine s-a trecut!

Izvorului de Lumini, din care însetat fiind, 
    i-am smuls o clipă de nemurire, 
    îi cer iertare şi imn îi închin 
    şi cu umilinţă mă rog Lui, Ochiului Suprem 
    ce niciodată nu clipeşte şi nu doarme, 
    să-mi dea libertatea să zbor, sau să cad...

    Căci eu ştiu, 
    pentru mine neantul e-acelaşi : 
    hău sau înalt,
    umbre trecătoare se ivesc şi dispar 
    şi-apoi nu mai e nimic, nici măcar lumina, nu mai clipeşte, Izvorul a secat 
    vânturile-au încremenit norii 
    pe un cer care nu mai există :
    ...nu mai sunt stele, nu mai sunt sori 
    nici alte lumi care să-şi urle neputinţa 
    în faţa Ultimului Gest...
    
    Cine sunt eu ? Nici măcar un ecou
    al faptelor mele; dar ştiu c-am greşit,
    şi-Ţi cer iertare, Ţie, Izvorul meu de Lumină
    că, însetat fiind, am îndrăznit
    să ridic pentru-o clipă, ochii spre Tine...

    Ninsoarea asta, sigur va cădea,
    Precum o copertină: amplă, grea,
    Şi-n casă, chiar şi somnu-i ghemuit,
    Lângă căldura sobei, adormit...
    
    S-aud doar zgomote-n fundal,
    Iar mâţa-şi toarce somnul abisal,
    Aş tulbura-o, dar nu mai am ce-i face,
    Fiindc-a umplut odaia-n calm şi pace...
    
    Din când în când, viforniţa de-afară,
    Stârneşte panică-n feştilele de ceară,
    Iar umbra zilelor ce tocmai s-au trecut,
    În suflet mi s-a cuibărit: s-o simt acut...
    
    Un an mi se sfârşeşte iar, sub tâmplă sură,
    Şi-l simt prezent în gând, ca pe-o arsură: 
    Cu bucurie şi necaz; cu dulce sau amar,
    Am mai trecut un an. Da' nu-n zadar…
    
    Căci peste umăr, nu privesc; doar înainte, 
    La slovele colindelor ce îmi aduc aminte,
    De alte ierni şi alte sărbători trecute,
    Ce mi-au rămas la fel de vii în minte...

Eu te-am privit cu același pas șovăitor,
Pășind pe-același veșnic și înflorit covor,
Cu-același zâmbet înmulțit de-a lacului oglindă,
Ai luminat din nou aceeași veche tindă...

Pe-același țărm cumplit de dantelat,
Striveam același val albastru, înstelat,
Cu-același cer de-opal și-aceeași lună plină,
În suflet te-am privit cu-adâncă vină...

Căci te-am umbrit cu-aceeași inimă adâncă, 
Cu-aceeași patimă de neclintită stâncă,
Ce ocrotește valul ce i se risipește la picioare,
Nimic nu-i nou pe lume sub același palid soare...

    O, Min, cu trupul tău veşnic fertil,
    Renaşti din vechi, viril, viu şi util,
    Tu faci să se-nmulţească în anotimp ploios,
    Nilul cel sfânt al zeilor, mănos!
    
    O, Neith, din trupul tău răsare viu,
    Copilul-Soare: viaţă întru pustiu,
    Întreagă lume prin el se clădeşte,
    Şi pe tine, o, rege, te slăveşte!
    
    O, Nekhbet, zeiţă, din pleoapa ta ocrotitoare,
    Căzut-a pe pământ o lacrimă strălucitoare,
    Şi se născu din ea Nekheb oraşul fără nori,
    Locaşul sfânt al zeilor nemuritori!
    
    O, Nephthys, de-am să mor curând,
    Să-mi ocrotești sufletul frânt,
    Şi pasul drept să mi-l îndrumi,
    Spre-naltul celorlalte lumi!

Închis

Nu te poți controla, acceptă...

Lasă pereții să-ți spună povestea,

Aruncă ceasul, nu există soartă,

Cer păcatelor iertarea,

Mă cert cu fețele din cioburi,

Și tot nu știu cine sunt,

Îmi aranjez patul de torturi,

Amintirile își iau avânt,

Urlu în șoaptă sa nu fiu auzit,

De statuile ce rânjesc privind,

Euforic încep sa mă prind,

Din altar, niciodată n-am ieșit.

Pot sa ating o minunata,feerica stea

Căci gândul meu strălucește aprins precum ea..

Pot sa zbor precum pasarile-naripate

Căci gândul meu atinge înaltul,târziu în noapte..

Pot sa străbat oceanul întins

Căci gândul meu e de necuprins..

Pot sa fiu un înger cu aripi înalte

Căci gândul meu e senin precum un frumos,sublim vis..

Pot sa ajung oricât de departe

Căci gândul meu e atât de viu ca vantul ce cu vuiet bate..

Pot cuprinde întreg Universul,

Căci gândul meu e infinit,

E mai presus decât versul..

Speranță, dulce speranță,

Pe nimeni nu treci cu vederea.

Dar unora le ești otravă,

Iar altora le ești puterea.

Speranță, ești o comoară,

Răbdare dai celor ce-așteaptă,

Dar cei care cred în iubire 

Cu greu mai găsesc calea dreaptă.

Ca orice monedă de aur 

Au nu ai și tu două fețe?

Pe una-i un chin năprasnic,

Pe alta, însă, blândețe.

Speranță, dulce speranță,

Pe nimeni nu treci cu vederea.

Salvezi întregi țări de la moarte,

Iar mie îmi ești averea.

M-ai făcut din lut

Eram morman la început

Apoi cu mâini de priceput

M-ai modelat precum ai vrut

Și m-ai copt, cu multă grijă, tu nu știi cât a durut

Și m-ai vopsit, ca o copilă, forme, flori,  cum ai știut

Și m-ai vândut, fără de milă, nu știu cum de ai putut

Și-atunci, pregătit pentru al meu scop, am luat-o de la început

Și m-am ciobit

Și-apoi m-am spart

Așa rapid s-a terminat

Viața unu-i vas de-argilă

Îți spun eu, e cam fragilă

Iar sculptorul cu lutu’-n mână

Este si va fi țărână

Drumul între lumi 

Furișat printre ulmi,

Îmbia răscolind 

Al pribegiei gând..

Tăinuie amarul,

Umple buzunarul 

De vise și comori,

Fabulând comori..

Deziluzia izbește,

Lacrima clipește 

Pe obrazul trist 

Din calcul realist.

Sub străinul cer 

Ești doar un prizonier 

Al dorului de vaträ,

Ce piscä și te latră.

Calea către casă 

Din buze se revarsă,

Iar sufletul zâmbește 

Regăsirea o cinstește..