"De-a v-ați ascunselea" cu copilăria

"An-tan-tiri-mogodan
Cara-cara-si
Principala-mo-rin-go
Tan-go!"

Un ecou slab străbate dintr-un trecut atât de îndepărtat! Așa cântam în copilărie atunci când alegeam pe cea sau pe cel din ceata noastră de țânci care trebuia să "mijească" la "de-a v-ați ascunselea"... Unde ești copilărie, cu dulceața ta cu tot?

Că nu cred să fie cineva din generația mea, - cea care s-a jucat și a crescut în fața blocului cu cheia legată cu elastic la gât - care să nu fi cântat măcar odată în copilărie "An-tan-tiri-mogodan"...

Eram o ceată de puști nebunatici care țipau toată ziua în incinta comună a "glisantelor", desigur în concurență cu alte cete, de alți puști din alte incinte vecine, spre disperarea și dezaprobul total al vecinelor cu părul prins pe "moațe", care se zburleau la noi alungându-ne atunci când gălăgia devenea prea mare și prea greu de suportat! Abia atunci o zbugheam în alte incinte, călcând teritoriul altei cete de puști, fiindcă cetele noastre erau foarte "teritoriale" și nu admiteau nicio invazie, dar negociam prin diverse jocuri "primirea", încât până la urmă toată tevatura noastră se transforma într-o migrație a gălăgiei dintr-o incintă într-alta...

Îmi amintesc că ceata noastră de pițigoi - dai într-unul, țipă doi - ne întâlneam la "tobogane" un spațiu de joacă care, după standardele de astăzi, ar fi considerat ca fiind nesigur, poate chiar un loc periculos pentru sănătatea copiilor, dar care pentru noi era un loc de taină, un loc magic în care se leagau și se dezleagau prietenii, în care se făceau jurăminte, se stabileau reguli ca mai apoi să fie încălcate și din care să izbucnească dispute și dușmănii "de moarte" care treceau la fel de repede ca o ploaie caldă de vară...

Astăzi, acel loc nu mai există. Toboganele, paianjenul uriaș de ale cărui picioare stăteam agățati cu capul în jos precum liliecii, roata de tablă pe care ne învârteam până amețeam de cădeam lați pe trifoiul verde, scrânciobul cu lanțuri, balansoarul, toate au fost înlocuite cu "mobilier stradal de joacă pentru copii", niște chestii din plastic dur, strident colorat, care mie nu-mi spun nimic, deși, câteodată chiar mi-e dor să văd iarăși cerul albastru contopindu-se cu verdele trifoiului de pe pământ, în balansul scrânciobului cu lanțuri...

Și poate tocmai pentru că locul copilăriei mele nu mai este așa cum îl știam eu, am devenit, în timp, mai atent la chipurile trecătorilor pe lângă mine, ca să nu se piardă și ele…

Mai zilele trecute, am zărit-o în treacăt pe Ingrid, o vecină și prietenă din copilărie. Se plimba la braț probabil cu soțul ei... Am trecut unul pe lângă celălalt, fără să mă recunoască, - căci fiecare am crescut mare și nu am ținut legătura peste ani - iar eu m-am uitat cu coada ochiului la ea gândindu-mă "Doamne, ce-a mai îmbătrânit!", uitând cu totul de ridurile mele și de tâmplele mele albe!

Fiindcă, deși mă uit dimineața în oglindă, de cele mai multe ori din reflexia oglinzii mă citesc pe mine, dar puști, cu părul ciufulit, năzdrăvan, așa cum eram odată... 

Timpul a trecut repede lăsând urme peste noi - nimeni nu întinerește - dar câteodată, în mulțime, mai zăresc câte-un chip în care recunosc - fir-ar să fie de memorie vizuală! - trăsături ale unor prieteni din copilărie, dar trecem străini, unii pe lângă alții, prefăcându-ne că nu ne cunoaștem, fiindu-ne imposibil să refacem legături de mult risipite, întrucât astăzi, nu știm ce a devenit fiecare, suntem, cum spuneam, niște străini care trec nepăsători unii pe lângă alții, ca și cum copilăria ar fi fost o întâmplare care nu ne privește...

Acum mă gândesc că pe-atunci eram doar o ceată gălăgioasă, alergând dintr-o incintă într-alta ca niște vrăbii fără griji. Stăteam până seara târziu, până când ne auzeam numele strigat: "Vino acasă, că e târziu!", într-o vreme în care nu știam nimic despre timp, oboseală sau tristețe. Știam doar să ne jucăm, să strigăm, să râdem și să ne alegem unul pe altul în joacă, cu versuri fără sens și cu inima cât tot blocul.

Astăzi, ca adulți, doar alergăm în fiecare zi, de dimineață până seara, uitând de noi înșine în izbânda noastră de a ne menține stilul de viață pe care ni l-am dorit și ales fiecare, și doar din când în când mai răzbate la suprafață, stins, aproape transparent, gata să se piardă în orice clipă și pentru totdeauna, gata să se topească în negura timpului, ecoul acela vechi care îmi mai răsună uneori în urechi, simțind că undeva, în umbrele orașului, copilăria nu s-a dus - doar se ascunde, ca la " de-a v-ați ascunselea", așteptând să fie găsită din nou și să-i spui atingând-o ,"Tu ești!"

Iar Copilăria, va izbucni în râs fiindcă a fost dibuită, găsită din nou, acum este rândul ei să "mijească", să-și acopere ochii cu palmele împreunate și după ce ne vom fi ascuns, să ne caute și să ne găsească și fără șovăială să ne recunoască, așa cum suntem noi acuma, încărcați de ani, cu un rid în plus sau cu părul nins, dar cu aceeași lumină nestinsă în ochi și care ne va da din nou ghes să cântăm imnul nostru:

"An-tan-tiri-mogodan
Cara-cara-si
Principala-mo-rin-go
Tan-go!"


Categoria: Proza

Toate poeziile autorului: Shadow Man poezii.online "De-a v-ați ascunselea" cu copilăria

Data postării: 14 iulie

Timp de citire: ~9 min.

Vizualizări: 432

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

DE-AŞ FI LĂSAT...

    De-aş fi lăsat în umbra mea 
    Lumina-n colţ de frântă stea 
    Să tremure la geamul tău 
    Un ciob tăiat din glasul meu... 
    
    De-aş fi lăsat ca luna nouă 
    Să-ţi şadă-n cale bob de rouă 
    Răcoritoare urmă-albastră
    Pervaz la sufletu-mi fereastră… 
    
    De-aş fi lăsat ca drumul meu 
    Să curgă lin ca dansul unui zmeu 
    Aş fi ştiut că zarea aurie 
    A făurit din lacrimi, perla vie... 
    
    De-aş fi ştiut că-n spinul frunţii mele 
    Adastă cerul adâncit de stele 
    M-aş fi rugat ca-n ceasul dimineţii 
    Să-mi cânte în surdină somnul vieţii... 
    
    De-aş fi lăsat crucea să-mi ţin 
    Apus de soare roşu şi senin 
    Îngenunchiat în rănile adânci 
    Ca valul risipit în albe stânci... 
    
    De-aş fi lăsat să mor o clipă 
    Să-mi fie gândul vârf de-aripă 
    Să zbor înalt şi să cobor

    Strivit în umbră de cocor...

Mai mult...

CUM AŞ PUTEA?

    Cum aş putea s-aşez în stihuri,
    Vorbe goale şi nimicuri,
    Gura lumii rea şi slută -
    În acorduri de lăută? 
    
    De mi-e dat şi îmi convine,
    Pun cuvintele în bine,
    De sunt jos în negru hău -
    Aşez rimele în rău...
    
    Pun cuvintele în rânduri,
    Înţeles ascuns din gânduri,
    Boabe mici de rouă-n soare,
    Gânduri-paseri călătoare...
    
    Cum aş putea să nu le cânt,
    De se pierde vorba-n vânt,
    S-aştern rânduri pe hârtie,
    Un gând bun din sută-n mie...

Mai mult...

IARNĂ AMARĂ

    Cu ochii închiși eu tot îți spuneam,
    Refuzând adevărul pe care-l știam,
    Că iarna aceasta amară, umedă, rece,
    E ca un coșmar, ce în final se va trece...
    
    Sub soarele crud, de nori compromis,
    Curând ne-am trezit din acest veșnic vis,
    Pustiiți, nu credeam că din cer mai cădea,
    O petală de cais sau poate un fulg de nea...
    
    De-acum, a trecut... mult nu mai este...
    Cocorii, înalt, vor zbura înspre creste,
    Lumii întregi vestind sărbătoare,
    Când verdele crud va naște schimbare…

Mai mult...

Arta de a trăi și de a muri

Astăzi am murit puțin. Și am înviat puțin. Cu aceeași, egală, măsură. C-așa-i Omul: cât trăiește, învață și a muri. Căci omului îi este dat, în zbaterea lui pe acest pământ, să trăiască de toate: viață, tinerețe, sănătate, iubire, boală, moarte. Un ciclu complet. Fiindcă, așa cum spunea cineva, "tot ce s-a născut, este dator cu o moarte".

Ce nu se spune, sau s-a spus deja, contează mai mult felul în care ai trăit, trăiești și vei trăi, decât cât ai trăit... Calitatea înaintea cantității. Dar ce înseamnă "calitatea unei vieți", cum poate fi ea evaluată, după care criterii, conform căror standarde? Și mai ales, cine stabilește criteriile sau standardele, ca să poată da verdictul că o viață a fost sau nu, bine trăită, împlinită sau irosită?

Sunt întrebări care, cel puțin pentru mine, vor rămâne fără răspuns... fiindcă nimeni nu-și cumpără patul cu gândul să moară în el. După părerea mea, epitaful unei vieți "bine trăite" ar trebui să sune cam așa: "s-a născut, a crescut, a iubit, a trăit, a murit". 

Napoleon spunea frumos că "moartea nu-i decât un somn fără vise". Fără pretenția de a-l contrazice, aș zice că moartea nu-i decât o continuare a vieții. A unei vieți bine trăite. 

Și poate că nu voi afla niciodată ce înseamnă o viață "bine trăită". Dar știu că fiecare zi care m-a durut, fiecare zi care m-a bucurat, m-a învățat să fiu om. Și dacă acesta este prețul pentru a merge mai departe, îl plătesc liniștit: căci, în felul meu, încă trăiesc… și încă învăț.

Asistăm, neputincioși de cele mai multe ori, la degradarea noastră fizică, sufletească și mintală, cu fiecare zi care trece prin noi, lăsându-și urma într-un nou rid, într-un nou fir de păr alb, într-o nouă cedare, căci puțin câte puțin, tot pierdem din noi câte-o bucățică, câte o nuanță, din ceea ce am fost cândva. Și învățăm că cedarea face parte din însăși ființa noastră, ne bucurăm să adăugăm o nouă zi, un nou an existenței noastre, fără să știm prețul pe care, mai târziu, tot va trebui să-l plătim.

Și fiindcă nimeni n-a reușit câtuși de puțin să ridice măcar preț de o clipă, vreun colț de lume, ca să zărească ce e dincolo de ea, nici eu, ca atâția alții, n-am reușit decât să rătăcesc vremelnic pe lumea aceasta, fiind dator cu energia pe care am consumat-o, pentru că simt, cumva, adânc înscris în DNA-ul meu, că n-am irosit în van această energie primită în dar la naștere, care se numește "viață"...

Așa că nu mă tem nici de viață, nici de moarte. Le port pe amândouă în mine, viața ca pe o lumină, moartea ca pe o umbră: una mă trezește, cealaltă mă adoarme. Iar dacă moartea e o continuare,
atunci viața nu se sfârșește niciodată cu adevărat: se mută doar în altă lumină, în alt timp, într-un loc unde numărul anilor nu mai contează.

Mai mult...

ACEASTA-I INIMA MEA...

    Aceasta-i inima mea,
    Ca o piatră roasă de vânt,
    Uneori ca o petală,
    Strivită-n ploi de stele,
    Alteori ca un zar,
    Ce dansează-n lumină...
    
    Aici mă voi ascunde,
    În acest sanctuar,
    Şi-i voi plânge superior,
    Pe cei care nu ştiu ce-nseamnă dragostea, 
    şi n-au cunoscut durerea... şi moartea...

Mai mult...

MI-E DOR

    Mi-e dor să rătăcesc pe malul Senei, 
    Prin parcuri umbroase, pe mândre alei... 
    În oraşul luminii, oraşul cochet, 
    Ce-mi cântă iubirea în dulce sonet... 
    
    Şi stau cu privirea pierdută-n pustiu: 
    Dragi amintiri îmi sclipesc auriu, 
    Ca nişte frunze purtate de vânt, 
    Prinse cu greu şi pictate-n cuvânt... 
    
    Căci tocmai de sus, din turnul Eiffel, 
    Culorile toamnei, le respir în alt fel, 
    Lăsând Parisul să-mi alerge prin vene, 
    Cu imagini fugare stârnite sub gene... 
    
    Dacă simţi ca şi mine, că-ţi este dor 
    De labirintul străzilor, pe care-l ador, 
    Închide ochii şi vezi cum mândru păşeam 
    În umbra catedralei din Notre-Dame... 
    
    Pe umbrele paşilor mei, mă urmează 
    Pe Champs Elysee ce-n noapte vibrează. 
    Hoinar vreau să fiu: nu-mi irosi visul 
    Ca mereu la picioare, să-mi steie Parisul!

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

prima zi

Ninsese cu o zi inainte sau poate devreme, in dimineata aia si era destul de frig cind am pornit spre locul in care trebuia sa ne-ntilnim, o intersectie mare,mai jos de aeroport si unde am ajuns putin mai-nainte de ora stabilita. Era pustiu ,aproape ,pe strada, desi acolo era si o statie de autobuz,iar in coltul in care am oprit nu era nimeni,doar o silueta de sex incert cu o haina lunga ciclam stins, cu o statura mica si poate citiva trecatori . Dupa citeva minute de asteptare,pentru confirmarea locului si a orei, am sunat, iar silueta care era deja acolo, in locul stabilit ,a respus si atunci ,iesind din masina ,m-am uita mai atent si am recunoscut chipul zimberet sub o caciula rosie,rotunda,impletita din lina groasa pe andrele mari. Nu am dat mare importanta la ce spunea fiindca am avut ocazia sa-i vad intiia data culoarea ochilor de un albastru aproape nefiresc ,un albastru impletit din tot felul de culori secundare,din tot felul de nuante,intr-un anume amestec care pina la urma primise exact cit trebuie alb,exact cit trebuie negru, exact cit trebuie sclipire, exact cit trebuie umbrire, in asa fel ca aparea ca o culoare desavirsia,dincolo de ce poti gasi vreodata in natura, o culoare care,privita prea mult, iti poate rari respiratia ,iti poate accelera pulsul, iti poate provoca un soi de incremenire ca si cum toata aceasta intilnire cu albastul ochilor ei s-ar fi prelungit cu un fel de ecou, ca o vibratie care se stinge greu si ar ramine ca o urma permanenta,cum ramin si gusturi persistente sau melodii care nu se lasa usor uitate, aproape ca o dependenta. Dar dac-ai fi avut interesul nesfirsit sa-ntelegi chipul asta, s-ar fi putut vedea o mica pata intunecata care compunea totusi aceasta culoare desavirsita, cum se putea citi si-n coltul gurii o micro-cuta imprimata, aproape invizibil, acolo, dovada ca nu au fost mereu senini si veseli ochii astia si n-a zimbit mereu gura asta. Si avea un soi de alunecare a privirii,ca o mingiiere ,in acelasti timp in care era si cercetatoare ca un proiector pe cer,o privire care se ascunde si cerceteaza in acelasi timp si la fel de rapid si care,apoi,se inchide intr-un fel de mijire dar care lasa coltul ochilor cercetatori si atenti, o miscare foarte simpatica si abila care era insotita si de-un fel de zimbet strunit si abia afisat in marginea gurii. Parea o inocenta frapanta ,un soi de incredere necoditionata,dar care nu se arata deloc dezarmata si lipsita de reactie, mai degarba arata un fel de pariu pe care l-ar fi pus cu propria ei intuitie in care avea multa incredere. Cind a intrat ea in masina, n-a parut doar cineva care se aseaza pe scaun, a fost de parca ar fi intrat un cozonac abia scos din cuptor,asa invaluit intr-un fel de abur ,de aroma de cacao si nuca coapta, de-o ferbinteala care te face sa dai putin inapoi, doar cit dureaza sa se mai raceasca putin ,un soi de verva, putin nervoasa,dar autentic vesela si dezinvolta. Dialogul a pornit imediat ca din doua izvoare destul de diferite, unul mai tumultos si bogat in debit, altul mai masurat, dar tot adinc si care s-adunau fara greutate intr-un curs lin si netulburat, un piriu cu ape limpezi si calde, fara praguri,fara virtejuri ,asa firesc…

Mai mult...

FRÂNTURI DIN GÂNDURI ,,I,,

Frânturi de trăiri într-o zi de sabat,în calendarul zilelor e  sâmbătă. Cu flori și o lumânare ,cu umbra-mi însoțitoare mă strecor printre morminte cu lujeri de iriși uscați ce  mai plâng pe fire de iarbă .Ajung la cărarea ce separă mormintele pământ, de  marmura si lucirile metalice purtând pe  frontispiciu epitaful ,, memento more,,. Murmurând îmi repet, sau mărturisesc cu lacrimi, nu uit, nu uit că  voi muri …Îngenunchez pe piatra rece îmbrățișată  de ramuri de iederă. Privesc a nu știu căta oară trei nume și date sculptate , flancate între naștere și moarte, mă uit in jurul meu, strig si plâng picătura  de viață și a ei odihnă veșnică. Turla bisericii proiectată pe albastru azuriu  despică cerul spre a cere îndurare pe pământ. O cruce, piatră corodată de vreme,pe ea se așează un corb ce mă privește și eu îl privesc…O fi corbul lui Edgar Allan Poe ?.Privirea se pregătea să-mi găsească cărarea de întoarcere la poarta ce separă ținutul vieții temporare, de cel cu veșnică odihnă. Lumânările pâlpâie,mâinile  așează florile și mângâie crucea ce veghează pe cei absenți și atât de prezenți în sufletul meu. Un trăsnet de clopot, izbire de  plumb peste alamă se amestecă cu țipătul croncănit a corbului ce-și fâlfâie aripile într-un zbor speriat,o pasăre urgisită de culoare…Clopotul, își reglează bătăile timpului ca intr-un bocet prelung, pașii mei derulează cărarea , iar un  cortegiu funebru intră pe poarta deschisă, mult prea deschisă …Triști, cu umerii obosiți patru oameni poartă corpul inert,  ce se îndreaptă spre veșnică odihnă. Traversez marcajul de pe o singură stradă, ea este hotarul dintre două stări a  materiei în univers. Cu fiecare pas, cu fiecare răsuflare mă simt înconjurată de viața urbană printre râsete, vitrine luminate,perdele la geamuri larg deschise, mașini ultra grăbite;mi se dă un salut, dăruiesc un zâmbet, o urare ,, fii sănătos,,  toate mă conduc până la poarta casei mele. Printre straturi cu flori doi ochi se ascund,  dorind cu un ,, bau!,, să mă sperie copilărește. Îmbrățișându-mă, copilul întreabă unde am fost. Am fost,îi spun eu, în parcul unde anumiți oameni se odihnesc. Rezist următoarelor întrebări, printre care și aceea dacă în acel parc sunt si copii, balansoare și tobogane .Simt un nod în gât , rog genele să-mi oprească lacrimile. Consider că nu am auzit toată întrebarea, dau un răspuns din cuvinte bâlbâite cum că, acolo este un parc  cu un singur balansoar în care se leagănă timpul și apoi se lunecă pe un singur tobogan până la un loc de odihnă. Imediat îl rog să-mi aducă un pahar cu apă și eu ii voi da dulceață,dulceața  preferată de el, din petale de trandafir și apoi ne vom juca de-a generațiile. Copilul strigă ,, uraa!,, să vină și mama și tata să ne jucăm de-a generațiile. Am să mă joc, zic eu, cu tata,  cu mama, cândva,am să mă joc de-a v-ați ascunselea,eu am să mă ascund în parcul de odihnă și ei mă vor căuta. Copilul zâmbește și mai înfige o dată lingurița în borcanul cu dulceață, șoptindu-mi :,,te voi căuta și eu!,,.

Mai mult...

Despre furnici

Regina furnică Anta este servită de o suită de furnici, între care se remarcă două furnici credincioase. Acestea răspund imediat, dându-se peste cap pentru a-i face pe plac dorințelor reginei, dând ordine celorlalte și ținând lucrurile în control, astfel încât nimic să nu fie făcut anapoda... 

Totul este foarte bine pus la punct, fiecare furnică își cunoaște job-ul, nimeni nu se abate de la sarcinile care îi revin: în mușuroi, deși nu este o democrație, nimeni nu suferă de foame sau de sete, toată lumea primește după cât muncește, legile sunt stricte și urmate de către toți, fără abatere...

Regele furnic, Anton, este și el deservit la rându-i de câțiva furnici, care printre altele se mai ocupă și cu paza și ordinea furnicilor din întreg mușuroiul, sub atenta supraveghere a regelui, ale căror ordine sunt urmate imediat și fără crâcnire.

Printre aceștia se numără câțiva furnici, generalii, care preiau ordinele de la rege și le transpun în practică către armata de furnici, care sunt gata oricând să le îndeplinească. Nimeni nu comentează, nimeni nu se opune, fiindcă toată lumea știe că mai presus de interesul propriu, stă interesul comun, universal, al mușuroiului.

Desigur că în mușuroi mai apar și conflicte, dar acestea sunt tranșate și rezolvate rapid, fără prea multă zarvă, chiar de către regină sau rege, după caz. Orice dispută este analizată și învățată astfel încât să nu se mai repete: așa a apărut codul legislativ, și deci prin urmare și un grup restrâns de furnici care se ocupă numai cu legile și aplicarea lor: judecătorii. 

Judecătorii sunt foarte respectați de către toată lumea, chiar și de către rege și regină, care au mare încredere în judecata lor cea dreaptă. Fiecare pricină este transparent rezolvată, mușuroiul aflând imediat fiecare hotărâre luată de către judecători. Așa a apărut un alt grup de furnici, cele care trâmbițează legile și toate știrile legate de acestea: furnicile jurnaliste.

Și ele sunt respectate, fiindcă rolul lor este foarte important pentru tot mușuroiul: toată lumea află imediat despre tot ceea ce se întâmplă în micul univers al mușuroiului.

Rând pe rând, au apărut și alte caste de furnici: îngrijitoarele ouălelor, vraci, învățători, comercianți, advocați, constructori, bucătari, poeți, artiști, și așa mai departe - toate, la vremea lor, rostuite cu un scop - încât, încet-încet, mai bine de jumătate de furnici nu se mai ocupau cu munca fizică de jos, cea mai importantă de altfel, culesul mâncării.

Astfel, pentru furnicile însărcinate cu strânsul mâncării, truda a devenit și mai grea, fiindcă trebuiau să strângă de două ori mai multă hrană cât să îndestuleze și "cealaltă" jumătate neproductivă a mușuroiului. Așa au apărut sindicatele. Ele s-au ridicat din rândul furnicilor muncitoare, gata să le apere interesele acestora, cerând program de lucru de 8 ore pe zi, libere sâmbăta și duminica, concediu plătit, plata simbriei în mâncare, acces la sănătate și cultură și câte și mai câte!

Sindicatele, evident că la rândul lor nu adunau mâncare. Nici nu mai era nevoie, că doar pentru asta existau furnicile din clasa muncitoare...

Am luat un băț și am început să scobesc mușuroiul. Imediat s-a dat alarma și o armată de furnici fioroase au început să mișune, încercând să oprească bățul cel nimicitor. Dar eu încercam doar să mai reduc din numărul furnicilor grase care, inactive, stăteau într-o parte a mușuroiului filozofând și dezbătând diferența dintre viață și moarte...

Da... Într-un mușuroi, nu există democrație, dar uneori pare că, pentru "sănătatea" și echilibrul acestuia, un băț nimicitor care mai reduce din rândul furnicilor grase, dă astfel o gură de oxigen furnicilor slăbite de prea multă trudă din clasa muncitoare... chiar dacă, de fiecare dată, ceva se pierde odată cu el. Iar ceea ce pentru unii ajunge sa fie doar distrugere, pentru alții poate deveni începutul unei schimbări: libertatea plutește în aer...

 

Mai mult...

Veni, vidi, vici!

Virgil intrase să cumpere o pâine. După el își făcuse apariția o femeie deosebit de frumoasă, care cumpărase un covrig și care nu-și mai lua ochii de la dânsul.

- Mă cunoaștețu de undeva? o întrebase el intrigat.

- Am impresia că vă cunosc de când lumea! îi răspunse ea zâmbind. Nu știu de ce, dar îmi amintiți de fostul meu soț… decedat într-un accident de mașină!

- Nu vă ascund că și dvs. îmi păreți cunoscută! supralicitase el. Credeți în reîncarnare?

- O, da!

- Aceasta ar fi o explicație!

Femeia se uită lung la dânsul.

- Stai pe aproape?

- De ce mă întrebi?

- Cum de ce? Locul unei femei este lângă soțul ei!

Virgil amuțise pentru câteva clipe.

- Stau pe aici, prin zonă! Doar n-o…

Ea îi puse un deget pe buze.

- Ba aș o…

Mai mult...

Începutul contează în germană

Începutul, pe cât este de greu, pe atât este de palpitant. Porți în inima ta o gamă largă de trăiri, emoții, stări, senzații. Multe dintre ele poate prea stângaci redate, exprimate, așa este și firesc acum. Este o perioadă a formării deprinderilor, a căutării, a descoperirilor, a revelațiilor, a învățării din greșeală și eșec, clipe în care mai mult testezi, nu ești convins că vrei să continui ce ai început. Alteori știm că începe o nouă etapă a vieții, pe care o căutăm fie noi înșine, fie cei din jur.

Oricum ar fi, începutul contează, închipuiți-vă un atlet bun, care ar fi participat la diverse concursuri și nu știu ce, mai ajungea acolo dacă nu avea susținere, dacă nu ar fi avut bafta de a găsi antrenorul potrivit stilului lui de a învăța și nevoilor lui? Nu, categoric nu.

La fel, poate ne imaginăm un nume de brand, ar mai fi avut succes, ar mai fi cumpărat atâta lume de acolo dacă nu avea susținere, publicitate, promovări pe nu știu câte canale de social media? Nu, bineînțeles că nu, lumea nici nu ar fi știut de existența acelui brand.

Începutul semnifică desprinderea de ce era înainte. Poate fi planificat sau neplanificat din timp, depinde ce vrem să începem. Dacă de exemplu vrem să ne înscriem la cursuri de balet, da, ne putem planifica începutul, nici atunci nu este chiar planificabil, dacă instructoarea nu se întoarce din concediu de maternitate până la data stabilită. Dacă ne aflăm noi în concediu de maternitate, nașterea nu poate fi programată, nu putem să ne alegem luna în care vom naște, cu atât mai mult ziua, ora. Se întâmplă pe moment. Atunci atât noi, cât și copilul avem parte de un început, un nou drum pe care vom merge împreună. Contează cum dorim să își înceapă viața copilul. În calitate de părinți, putem alege de ce vrem să aibă parte copilul. Ne exprimăm iubirea doar trimițându-i bani și colete cu nu știu ce jucărie din țara în care lucrăm, dar în timpul ăsta un străin are grijă de copilul nostru? Să nu ne surprindă mai târziu faptul că între noi și copil vor exista bariere, rețineri. Lipsa de apropiere de copil și de comunicare cu acesta are impact asupra dezvoltării lui, pentru că niciodată nu s-ar fi simțit dorit de către aceștia. Doar își va aminti de părinții lui biologici, însă nu îi va recunoaște ca părinți în adevăratul sens al cuvântului.

La polul opus, sunt părinții care aleg să rămână în țară. Ziua de mâine naște incertitudini, acest stres generat de incertitudinile, pe care singuri ni le închipuim, se revarsă asupra copilului, dacă nu știm să ne stăpânim și le lăsăm să facă ce vor. Atunci părinții devin irascibili, îi vorbesc aiurea, efectiv aiurea, copilului, din senin. Mare atenție ce îi oferim copilului în prima parte a prunciei, pentru că mintea lor este ca un burete. Absoarbe tot, fiecare cuvințel, gest, ton al vocii. Fără să își dorească, își va însuși acel început. Va prelua, stări, gânduri, impresii, atitudini. Ar fi păcat să se întâmple acest lucru. Trebuie să crească frumos din toate punctele de vedere, că degeaba l-ar fi purtat părinții prin cele mai bune școli, prin cele mai bune licee, facultatea mult visată și nu mai știu pe unde, degeaba ar ajunge înalt de 1,90, bine dezvoltat, atletic și mai nu știu cum, dacă la interior găsim un amestec de traume, ținute în sine, neconștientizate la timp, neexprimate, nevindecate. La exterior ar arăta bine, la interior însă s-ar vedea că nu s-a pus suflet în creșterea lui, pentru că i-ar lipsi fix ce ar fi mai de preț, compasiunea și omenia. Ce familie va mai întemeia și el la rândul lui? Ce generații vor rezulta din acea familie și tot așa. 

Are nevoie de căldură sufletească, la fel cum și copacul, când îl plantăm, pe lângă faptul că îl udăm, avem grijă să crească drept și gros, are nevoie și de căldura soarelui pentru a se dezvolta bine din toate punctele de vedere.

Uneori începutul mai poate să însemne că ne apucăm de un sport, mersul pe bicicletă, învățăm să gătim rețete noi și așa mai departe. Mare atenție însă, dacă vă alegeți să învățați ceva ce nu se poate învăța doar privind videoclipuri pe YouTube și atât, vă trebuie instructori sau profesori pentru treaba respectivă, încercați să căutați o persoană care măcar să aibă minimumul de voință să vrea să vă înțeleagă dorința de a deprinde acea abilitate, motivația voastră intrinsecă de a deveni mai independenți din acel punct de vedere, temerile voastre, să vă sprijine acolo unde nu prea vă descurcați, să depășiți împreună piedică respectivă. În caz contrar, tot voi veți avea de suferit, tot voi vă veți umple de frustrări, de nervi că ați plătit pentru acel curs și instructorul nu are timp pentru voi, mereu îi are pe alții, mereu îi prioritizează în defavoarea voastră, cu toate că și voi ați plătit aceeași sumă de bani ca cei favorizați.

La fel și la orele care se țin la școală, există teoria inteligențelor multiple conform căreia ar exista 9 tipuri de inteligență. Nu știu de ce unii profesori încă mai cred că elevii lor trebuie obligatoriu să fie buni la obiectul lor. Dacă alege să îl umilească public în fața clasei pentru cât de puțină matematică știe, atunci corect ar fi ca tot el, după ora respectivă, să îl finanțeze, să îi dea bani să poată merge la ședințe de terapie, să se vindece de teama de eșec, anxietate dătătoare de sângerări nazale, greață, amețeli, tulburări de somn și de ritm cardiac. Dacă nu este bun la matematică, nu este absolut nicio problemă, poate este o fire mai expresivă, mai bună la pictură, la instrumente de percuție, la limbi, la sport, la alte materii. Nicidecum nu ar fi corect să îi punem eticheta că nu poate să facă nimic, că oricum nu ar ști și nu ar înțelege, că nu se mai poate face nimic pentru el și cu el, că nu va ajunge nimic în viață și tot felul de scenarii de genul acesta. Orice om este unic, are propriile lui calități ce trebuie exersate, lucrate, cizelate. Asta ar trebui să facă părinții și profesorii care au această gândire învechită cum că dacă nu poate să învețe matematică, atunci nu poate să facă nimic. De curiozitate, absolvenții facultății de matematică se simt mulțumiți după ce o termină, câți chiar ajung să profeseze cu matematică când calea spre a deveni ce și-au dorit este presărată cu piedici la tot pasul și nici meritele și cunoașterea nu mai contează? Când dintr-o listă de 10 criterii, nu a corespuns doar unuia, în rest le avea pe toate și nu a mai fost primit? Ce sens are să le impunem să meargă pe o cale pe care nu ar mai merge nici cei ce iubesc matematica? Lăsați copiii, cursanții, învățăceii de toate felurile să își aleagă singuri calea, oricât de mult sau oricât de puțin li s-ar potrivi! Nu vă puneți în pielea altor persoane crezând că le cunoașteți mai bine, că intuiți ce își doresc, spre ce aspiră. Greșelile făcute pe cont propriu sunt mult mai simplu de corectat, decât cele făcute că te-au sfătuit alții să greșești. 

Depinde de la caz la caz, dacă e un copil mai docil va acceptat situația și va încerca să îi facă față, cu toate că va fi depresiv, neîmpăcat cu el însuși, plin de furie și va acumula frustrări ascunse. Dacă vorbim însă de o fire mai care nu se supune, care vrea să fie independentă în propriile decizii și preferințe, atunci riscăm să ajungem la o rată tot mai mare a abandonului școlar. Ar considera că de ce să mai meargă la acea clasă de mate-info, când oricum nu se regăsește în nimic din ce se discută acolo, mai nimic nu i se aplică și nu i se potrivește. De aceea, se recomandă ca părinții să își înțeleagă copiii și să i susțină în fiecare etapă mai importantă a vieții.

Chiar dacă m-am axat pe aspecte mai puțin plăcute, ele fac parte din realitatea fiecărui început, la urma urmei, începutul este cel mai complicat. Pe parcurs, lucrurile se mai simplifică, se mai fluidizează, și totul devine o experiență mult mai demnă de a fi trăită, experimentată și simțită. Bineînțeles că persoanele întâlnite în fiecare etapă a vieții oricărei persoane tinere au și ele meritele lor.

Să le mulțumim așadar, părinților noștri care ne-au oferit sprijin atât cât s-a putut, până la o anumită vârstă ne-au oferit posibilități, haine, accesorii, gadget-uri și toate acelea, ne-au hrănit, atât cu mâncare, cât și cu sentimente pozitive, că ne-au dat o pastilă, că ne-au bandajat rănile după fiecare căzătură, că ne alinau depresia când credeam că nu mai are rost, că au avut răbdarea să ne studieze, să ne analizeze și să ne spună ce ni s-ar potrivi mai mult în majoritatea situațiilor, că ne-au plimbat prin parcuri, pe la galerii de artă, gelaterii și cofetării, că ne-au cultivat niște gusturi în materie de muzică și arte plastice, că ne-au dat primele instrucțiuni, primul manual de utilizare al vieții.

Le mulțumim și educatorilor, învățătorilor și profesorilor, că și ei au petrecut o bună parte a timpului alături de noi, și ei poate au trăit ce trăiam și noi, emoțiile examenelor nu erau doar ale noastre, erau și ale lor. Apreciem fiecare gând bun, fiecare dată când ne lăsau să plecăm de la ore dacă nu ne simțeam bine, când ne-au corectat, când ne-au trimis cu forța la nu știu ce concurs, când ne-au explicat, când silabiseam, citeam alături de ei, când ne-au învățat lucruri noi, când au schimbat destine, când au adus sens în viețile noastre, când ne-au ajutat să ne gestionăm timpul mai bine, să nu mai fim atât de împrăștiați cum eram.

Mulțumiri din adâncul inimii pentru oricine ne-a ajutat să evoluăm, să trecem prin schimbări benefice, ne-a luat sub aripa protectoare.

 

Der Anfang zählt

 

Der Anfang, so hart wie spannend. Du trägst in deinem Herzen ein breites Spektrum an Erfahrungen, Emotionen, Stimmungen und Empfindungen. Viele davon sind vielleicht zu ungeschickt wiedergegeben, ausgedrückt, so ist es jetzt. Es ist eine Zeit der Kompetenzbildung, des Suchens, der Entdeckungen, der Offenbarungen, des Lernens aus Fehlern und Misserfolgen, Momente, in denen Sie mehr testen und nicht davon überzeugt sind, dass Sie das fortsetzen wollen, was Sie begonnen haben. Manchmal wissen wir, dass ein neuer Lebensabschnitt beginnt, nach dem wir selbst oder die Menschen um uns herum suchen.

Wie dem auch sei, der Anfang zählt. Stellen Sie sich einen guten Sportler vor, der an verschiedenen Wettkämpfen teilgenommen hätte und ich weiß nicht an welchen, würde er es trotzdem schaffen, wenn er keine Unterstützung hätte, wenn er die nicht hätte Glück, den Trainer zu finden, der seinem Lernstil und seinen Bedürfnissen entspricht? Nein auf keinen Fall.

Auf die gleiche Weise stellen wir uns vielleicht einen Markennamen vor. Wäre er erfolgreich gewesen, hätten so viele Menschen dort gekauft, wenn es keinen Support, keine Werbung und keine Promotionen auf – ich weiß nicht wie vielen – Social-Media-Kanälen gäbe? Nein, natürlich nicht, die Welt würde nicht einmal wissen, dass diese Marke existiert.

Der Anfang bedeutet die Loslösung vom Vorhergehenden. Es kann im Voraus geplant oder ungeplant sein, es hängt davon ab, womit wir beginnen wollen. Wenn wir uns zum Beispiel für einen Ballettunterricht anmelden wollen, können wir den Beginn ja planen, auch wenn es dann nicht wirklich planbar ist, wenn die Ausbilderin nicht bis zum festgelegten Termin aus dem Mutterschutz zurückkommt. Wenn wir im Mutterschaftsurlaub sind, kann die Geburt nicht geplant werden, wir können den Monat, in dem wir entbinden, nicht wählen, geschweige denn den Tag, die Uhrzeit. Es passiert momentan. Dann haben wir und das Kind einen Anfang, einen neuen Weg, den wir gemeinsam gehen werden. Es ist wichtig, wie wir wollen, dass das Kind sein Leben beginnt. Als Eltern können wir entscheiden, was wir unserem Kind wünschen. Wir drücken unsere Liebe nur aus, indem wir ihm Geld und Pakete mit Spielzeug aus dem Land, in dem wir arbeiten, schicken, aber währenddessen kümmert sich ein Fremder um unser Kind? Lassen Sie uns später nicht überrascht sein, dass es Barrieren und Einschränkungen zwischen uns und dem Kind geben wird. Die fehlende Nähe zum Kind und die fehlende Kommunikation mit ihm wirken sich negativ auf seine Entwicklung aus, denn es hätte sich nie gewollt gefühlt. Er wird sich nur an seine leiblichen Eltern erinnern, diese aber nicht als Eltern im eigentlichen Sinne erkennen.

Auf der anderen Seite stehen die Eltern, die sich dafür entscheiden, im Land zu bleiben. Der Morgen bringt Unsicherheiten hervor, dieser Stress, der durch die Unsicherheiten entsteht, die wir uns vorstellen, überträgt sich auf das Kind, wenn wir nicht wissen, wie wir uns beherrschen und es tun lassen können, was es will. Dann werden die Eltern jähzornig und erzählen dem Kind aus heiterem Himmel Unsinn, faktisch Unsinn. Wir widmen dem Kind im ersten Teil der Kindheit große Aufmerksamkeit, denn sein Geist ist wie ein Schwamm. Nehmen Sie alles auf, jedes Wort, jede Geste, jeden Tonfall. Widerwillig wird er sich diesen Anfang aneignen. Es wird Stimmungen, Gedanken, Eindrücke, Einstellungen übernehmen. Es wäre eine Schande, wenn das passieren würde. Er muss in jeder Hinsicht wunderbar aufwachsen, denn seine Eltern hätten ihn auf die besten Schulen, auf die besten Gymnasien, auf das sehnlichst erträumte College und ich weiß nicht wohin gebracht, das wäre umsonst gewesen Er würde eine Körpergröße von 1,90 erreichen, gut entwickelt, athletisch und ich weiß nicht wie, wenn wir in unserem Inneren eine Mischung aus Traumata finden würden, die wir in uns behalten, nicht rechtzeitig erkennen, nicht zum Ausdruck bringen, nicht geheilt. Äußerlich würde es gut aussehen, aber im Inneren würde man sehen, dass keine Seele in sein Wachstum gesteckt wurde, denn es würde definitiv an dem Wertvollsten fehlen: Mitgefühl und Menschlichkeit. Welche Familie wird er wiederum gründen? Welche Generationen werden aus dieser Familie hervorgehen und so weiter?

Er braucht die Wärme der Seele, genau wie der Baum, wenn wir ihn pflanzen, achten wir neben dem Gießen darauf, dass er gerade und dick wächst, er braucht auch die Wärme der Sonne, um sich in jeder Hinsicht gut zu entwickeln.

Manchmal kann der Anfang bedeuten, Sport zu treiben, Fahrrad zu fahren, neue Rezepte kochen zu lernen und so weiter. Seien Sie jedoch vorsichtig, wenn Sie sich dafür entscheiden, etwas zu lernen, das nicht einfach durch das Ansehen von YouTube-Videos gelernt werden kann, und das war's, Sie brauchen Ausbilder oder Lehrer für diesen Job. Versuchen Sie, eine Person zu suchen, die zumindest die minimale Bereitschaft dazu hat Verstehe deinen Wunsch, diese Fähigkeit zu erlernen, deine intrinsische Motivation, aus dieser Sicht unabhängiger zu werden, deine Ängste, dich dort zu unterstützen, wo du es nicht ganz schaffst, dieses Hindernis gemeinsam zu überwinden. Sonst wirst du auch leiden, du wirst auch voller Frustration und Nervosität sein, dass du für diesen Kurs bezahlt hast und der Lehrer keine Zeit für dich hat, er hat immer andere, er stellt sie immer vor dich, mit allem, was du auch bezahlt hast den gleichen Geldbetrag wie die Favoriten.

Ebenso wie im Schulunterricht gibt es die Theorie der multiplen Intelligenzen, nach der es 9 Arten von Intelligenz gibt. Ich weiß nicht, warum manche Lehrer immer noch denken, dass ihre Schüler ihr Fach gut beherrschen müssen. Wenn er sich dafür entscheidet, ihn öffentlich vor der Klasse zu demütigen, weil er so wenig Mathe kann, dann wäre es fair, wenn er ihn nach dieser Stunde finanzieren würde, ihm Geld für Therapiesitzungen geben würde, um von seiner Angst zu heilen Versagen, Angstzustände, die zu Nasenbluten, Übelkeit, Schwindel, Schlaf- und Herzrhythmusstörungen führen. Wenn er in Mathe nicht gut ist, ist das absolut kein Problem, vielleicht ist er ausdrucksstärker, besser in Malen, Schlagzeug, Sprachen, Sport und anderen Fächern. Es wäre keineswegs fair, ihm das Etikett zu geben, dass er nichts tun kann, dass er es sowieso nicht weiß und nicht versteht, dass für ihn und mit ihm nichts getan werden kann, dass im Leben nichts von Bedeutung sein wird und alle möglichen Szenarien wie dieses. Jeder Mensch ist einzigartig, er hat seine eigenen Qualitäten, die geübt, bearbeitet und verfeinert werden müssen. Das ist es, was Eltern und Lehrer tun sollten, die die veraltete Meinung vertreten, dass jemand, der nicht Mathe lernen kann, nichts tun kann. Aus Neugier sind die Absolventen der Fakultät für Mathematik nach ihrem Abschluss zufrieden: Wie viele unterrichten tatsächlich Mathematik, wenn der Weg zu dem, was sie wollten, auf Schritt und Tritt mit Hindernissen übersät ist und selbst Verdienste und Wissen keine Rolle mehr spielen? Wenn er von einer Liste mit 10 Kriterien nicht nur eines erfüllte, andernfalls hätte er alle erfüllt und wurde nie angenommen? Welchen Sinn hat es, sie zu einem Weg zu zwingen, den selbst diejenigen, die Mathematik lieben, nicht gehen würden? Lassen Sie Kinder, Lernende, Lernende aller Art ihren eigenen Weg wählen, egal wie viel oder wie wenig ihnen passt! Versetzen Sie sich nicht in die Lage anderer Menschen und denken Sie, dass Sie sie besser kennen, dass Sie intuitiv ahnen, was sie wollen und wonach sie streben. Eigen gemachte Fehler lassen sich viel leichter korrigieren als solche, die gemacht wurden, weil andere einem zu einem Fehler geraten haben.

Es kommt auf den Einzelfall an: Wenn das Kind fügsamer ist, wird es die Situation akzeptieren und versuchen, damit umzugehen, obwohl es deprimiert sein wird, nicht im Reinen mit sich selbst, voller Wut und versteckter Frustration. Aber wenn wir von einer Natur sprechen, die nicht gehorcht, die in ihren eigenen Entscheidungen und Vorlieben unabhängig sein will, dann besteht die Gefahr, dass es zu einer steigenden Rate an Schulabbrechern kommt. Er würde darüber nachdenken, warum er zu diesem Mate-Info-Kurs gehen sollte, wenn er sowieso in nichts gefunden wird, was dort besprochen wird, nichts auf ihn zutrifft und nicht zu ihm passt. Deshalb wird Eltern empfohlen, ihre Kinder zu verstehen und sie in allen wichtigen Lebensabschnitten zu unterstützen.

Auch wenn ich mich auf die weniger angenehmen Aspekte konzentriert habe, gehören sie zur Realität eines jeden Anfangs, schließlich ist der Anfang der komplizierteste. Unterwegs werden die Dinge einfacher, fließender und alles wird zu einer Erfahrung, die es viel wert ist, gelebt, erlebt und gefühlt zu werden. Natürlich haben die Menschen, denen man in jeder Lebensphase eines jungen Menschen begegnet, ihre Vorzüge.

Also lasst uns unseren Eltern danken, die uns unterstützt haben, so gut sie konnten. Bis zu einem bestimmten Alter haben sie uns Möglichkeiten, Kleidung, Accessoires, Gadgets und all das gegeben, sie haben uns gefüttert, sowohl mit Essen als auch mit positiven Gefühlen, die sie uns gegeben haben eine Pille, dass sie unsere Wunden nach jedem Sturz verbanden, dass sie unsere Depression linderten, als wir dachten, es sei nutzlos, dass sie die Geduld hatten, uns zu studieren, uns zu analysieren und uns zu sagen, was uns in den meisten Situationen besser passen würde, dass sie gingen Sie führten uns durch Parks, zu Kunstgalerien, Gelaterias und Konditoreien, sie kultivierten einen gewissen Geschmack für Musik und schöne Künste, sie gaben uns erste Anweisungen, die erste Bedienungsanleitung des Lebens.

Wir danken auch den Pädagogen, Lehrern und Professoren, denn auch sie haben einen guten Teil der Zeit bei uns verbracht, und sie haben möglicherweise das Gleiche erlebt wie wir, die Emotionen der Prüfungen waren nicht nur unsere, sondern auch ihre. Wir freuen uns über jeden guten Gedanken, jedes Mal, wenn sie uns den Unterricht verlassen ließen, wenn es uns nicht gut ging, wenn sie uns korrigierten, wenn sie uns zu einem Wettbewerb zwangen, wenn sie es uns erklärten, wenn wir buchstabierten, lasen mit ihnen, als sie uns neue Dinge beibrachten, als sie das Schicksal veränderten, als sie unserem Leben einen Sinn gaben, als sie uns halfen, unsere Zeit besser zu verwalten und nicht mehr so zerstreut zu sein wie wir.

Wir danken von ganzem Herzen allen, die uns dabei geholfen haben, uns weiterzuentwickeln, positive Veränderungen durchzumachen und uns unter ihre schützenden Fittiche zu nehmen.

Mai mult...

Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 9. Viața ca în vise

 

9. Viața ca în vise

 

   Două ființe se strecurau în lumea viselor explorând în subconștient un babilon al vieții din care se prăvăleau în ochii minții cuvinte, priviri, imagini, toate scânteieri de trăiri. Două minți sănătoase se aflau undeva pregătite să intre într-o lume în care nu există bariere, în timp ce în salonul-debara lumea unei nebune dispărea înghițită de firescul unei lumi care se creiona singură departe de rigorile impuse de o judecată alterată, restrictivă. Trei ființe virtualizau clipele nopții aruncând pe același fundal ascunzișurile cele mai intime ale propriilor existențe. Visăm ceea ce suntem, ceea ce dorim a fi, visăm lumea așa cum ne lovește, viața așa cum nu o putem simți. Doar într-un singur cuvânt: visăm. Dar oare visele nu pot deveni ele însele un mod de viață în care să existe acea interacțiune fizică și spirituală pe care o simțim în lumea reală? Am putea face parte simultan din două vieți pe care rațiunea, în marea sa capacitate de a discerne, ar putea să le și depoziteze, fără a le amesteca, în același conștient uman. Și așa cum zilele se adună întregind clipă de clipă viața, tot așa visele ar putea fundamenta o altă existență a aceluiași individ. Sigur, spre deosebire de viața reală care este unică, viața zidită din vise ar fi o viață privată, proprie chiar dacă în ea am cuprinde întregul univers. Doar că unii dintre noi nu suntem capabili să ne deschidem ființa spre lumea viselor de teama de a nu lăsa adâncurile tainice ale firii să ne pătrundă conștientul, iar alții, sufocați de apăsarea permanentă a unei trăiri, nu fac decât să reproducă fără oprire același ciclu de viață, vis după vis. Așadar, lumea construită din vise poate fi goală de orice conținut sau doar o proiecție stereotipă a unei secvențe apăsătoare. Astfel, ceea ce uităm cel mai repede în viață sunt visele. Când deschidem ochii spunem că nu am visat nimic, sau, în cel mai bun caz, ne amintim un vis scurt avut în zorii zilei, vis pe care nu ne obosim să-l facem părtaș al vieții noastre. Și totuși există oameni, și nu puțini, pentru care lumea viselor este lumea în care trăiesc sau din care își hrănesc existența. Cele mai frecvente și, în același timp, cele care ne afectează cel mai mult sunt visele în care retrăim suferințele și bucuriile. În visul lor profund, două ființe diferite se contopeau în aceeași femeie ai cărei pași se petrecuseră prin aceste locuri cu sute de ani înainte, nebuna din Lazaret, fiica bătrânei nebune din Lazaret, nepoata bunicii nebune din Lazaret, ființa perpetuu condamnată a fi nebuna din Lazaret. În aceleași clipe, la câteva sute de metri distanță, un tânăr visa și el contopindu-și ființa cu o existență aflată dincolo de înțelegerea sa, presărată în minte de câteva vorbe furate de vânt într-o seară târzie de iarnă. Și visul lui se năștea acum din viața petrecută aici cu sute de ani în urmă.
   Brațul îl ardea puternic și simțea cum sângele rănilor îi învăluie în căldură trupul amorțit, înghețat. O femeie îl trase din încleștarea morții într-o altă viață pe care o absorbea cu toată puterea minții. În jurul lui, era o altă iarnă, iarna baronului Aaron von Pieler. Și toate lucrurile începură să aibă un sens.
   Căzut jos, caietul își lăsa filele legănate de o pală de vânt care răbufnea din când în când întorcând paginile, de parcă o mână nevăzută încerca să țină ritmul luminii ce-și arunca strălucirea cu aviditate pe scrisul mărunt. De acolo, din inima reflexiilor ce se răsfrângeau pe filele scrise, cuvintele luau forma faptelor strecurate în vise. În lumea viselor noaptea se strecura cu nepăsare adăugând timpului acel răgaz necesar trupului ca să-și regăsească vigoarea. Umbre de vise vor miji odată cu zorii în mintea celor trei punând în balanță realul și subconștientul. Iulia se trezi în încăperea cuprinsă de frig și încă slab luminată. Luă caietul de jos și începu să citească de pe pagina lăsată la vedere de vânt.
   Mi-au trebuit patru luni să pot înțelege tot ce vorbeau sătenii și alte patru luni să pot vorbi aproape ca ei. Puteam trece prin sat fără ca lumea să ne urmărească prea mult cu privirea, dar nu reușeam să înțeleg de ce Iulia nu voia să mergem la biserică. Îmi dădeam seama că doar acolo puteam fi privit de întreg satul ca soțul ei, dar ori de câte ori încercam să o conving, Iulia refuza cu îndârjire.
— Nu suntem bineveniți. Eu sunt blestemată.
— Dar a trecut un an și nu ai mai avut crize.
— Înseamnă că Iuda pândește.
— Boala ta nu are legătură cu Dumnezeu. Privește crucea de pe mâna ta. Nu ți-a folosit la nimic, dar iubirea pe care ți-o port te-a ajutat.
— M-am născut blestemată.
— Cine ți-a făcut asta este tot un om. Și oamenii pot greși. Câtă cruzime trebuie să ai pentru a arde mâna unui nou-născut?
— Eu nu trebuia să mă nasc. Necuratul a vrut să încerce credința oamenilor. Ei au făcut ce le-a spus credința. Au încercat să-l alunge cu semnul crucii.
— Și totuși au fost oameni care te-au iubit. Știi că a plecat din sat. M-a implorat să am grijă de tine. A simțit că dragostea mea te ajută și a renunțat la tine.
— Știu. Ion a fost omul meu, dar nu mi-a fost soț. Biserica nu a vrut să ne cunune. Aproape că l-au blestemat când m-a luat.
— De ce?
— Tuturor le este frică să nu fac un copil. Ei vor ca familia mea să se stingă. Ar fi trebuit să trăiesc ca o călugăriță, dar trupul meu nu a înțeles asta.
— Haide să plecăm și noi de aici.
— Peste tot ar fi la fel, doar că eu nu aș mai fi la casa mea.
— Eu am putut să mă desprind nu numai de casa mea, dar și de neamul meu.
— Este suficient un fugar pe lume.
  
Iulia închise caietul și adăugă în mintea ei, alături de visul ce încă îi stăruia în minte, aceste ultime cuvinte. Se sculase copleșită de acel vis din care persista mereu ideea de a o părăsi pe bolnavă lăsând-o în grija lui Gabriel. Poate dacă ea nu mai era aici, doctorul va simți nevoia să o ocrotească, să o iubească și lucrurile se vor repeta ca acum câteva sute de ani. Dar atunci ar fi o fugară.
   Pătruns de gândurile sale, Gabriel intră în cabinetul asistentei șefe fără a bate la ușă. Se pierdu în momentul în care constată că de fapt acesta era gol. Rămase nehotărât în mijlocul biroului neștiind ce să facă. Dacă pleca, risca să dea nas în nas cu Doamna și să pară ca un hoț, iar dacă rămânea se punea în postura unui intrus prins asupra faptului. Rămase în așteptare și inspectă cabinetul în care se afla pentru prima dată. Încerca să găsească un cât de mic indiciu privind viața acestei femei atât de respectată de întreg personalul medical, dar nimic nu părea să trădeze că dincolo de a fi un lăcaș al spitalului, acest loc împrumuta ceva și din viața ei de dincolo de zidurile ospiciului. Își aduse aminte de plimbările pe care Doamna le făcea prin pădurea din jurul văii Lotrioarei. Era aici cu un scop anume și avea nevoie de înțelegerea femeii, nu a asistentei șefe. Într-un final se hotărî și părăsi cabinetul la fel de vijelios cum intrase. Spre norocul lui, nimeni nu părea a fi prin preajmă. Cum de nu se gândise? Înainte de orice va trebui să o vadă totuși pe Iulia în salonul ei, din postura de medic. Aproape că cealaltă Iulie, asistenta, dispăruse din gândurile sale. Așa cum îi spusese visul, asistenta luase o hotărâre și sigur va pleca din Lazaret. Mai mult ca oricând, visul din acea noapte era puternic ancorat în realitate și acum nu făcea decât să-l dezvolte. Era convins că Iulia era în salonul-debara în fața acelui caiet misterios şi că ochii ei erau plânşi. Știa deja ce o va întreba și ce o să i se răspundă. Un singur lucru nu putea să vizualizeze. Acea clipă când buzele lor se vor uni consfințind un sentiment care nu putuse fi pecetluit în acea noapte în care făcuse dragoste cu asistenta. Atunci buzele ei l-au respins vrând parcă să pună stavilă oricărei licăriri a inimii în fața unei posibile iubiri. Să fi știut ea că sentimentele lui vor fi medicamentul miraculos prin care o nebună îşi va recăpăta luciditatea și speranța? Și de ce o făcea? Era convinsă că nu ar putea să-l iubească? Într-un fel se simțea rănit în orgoliul propriu, dar pe de altă parte îşi dădea seama că ființa lui este dedublată în entități cu personalități și funcționalități distincte. Gabrielul-mental este rupt de lume, nu are sentimente, deci nu poate fi rănit și, dincolo de orice dubiu, este stăpânul necondițional al celeilalte entități, Gabrielul-om, personaj ascultător, chiar apatic, gata să se sacrifice fără niciun regret. Gabrielul-om era pregătit de multă vreme să iubească la comandă, să sufere sau să se bucure, să jignească sau chiar să laude, într-un cuvânt să viețuiască, pe un făgaș trasat cu grijă de acele urme pe care mentalul le întrezărea din când în când în oglinda vieții. Între urme, puteau exista pentru Gabrielul-om clipe de libertate în care strecura întâmplări născute dintr-o altă voință aflată în așteptare. Bătu de câteva ori în ușa salonului-debara. Nu auzi nicio voce răspunzând în vreun fel. Deschise ușa și intră. La masa din colț, Iulia părea cufundată în a descifra misterul caietului pe care singură îl construise. Când ridică privirea spre Gabriel, puteai vedea că pe fața ei străluceau urmele lacrimilor ce păreau a nu se mai opri. Privirile lor se întâlniră pentru prima oară de când se afla aici. Erau amândoi conștienți de dialogurile avute sub perdeaua ocrotitoare a întunericului. Acum îi vedea îndeaproape trăsăturile feței, dungile adânci ale suferinței care te împiedicau să descoperi adevăratul chip al femeii. Se apropie adăugând privirii ocrotitoare și un zâmbet încurajator.
— Te voi ajuta, Iulia.
— Pleacă, Gabriel! Pleacă! Nu vreau ajutorul tău.
— De ce, Iulia?
— Dacă nu pleci tu, pleacă ea.
— De unde știi? Ți-a spus ea că pleacă?
   Iulia își scutură puternic umerii vrând parcă să se elibereze de o greutate enormă care ar fi împiedicat-o să vorbească. De fapt vorbele sale erau guturale, scuipate cu multă caznă, dând impresia că acestea sunt făcute să trăiască doar în mintea ei.
— Am visat.
— Și eu am visat. Asistenta va pleca. Este decizia ei și va pleca spre binele tău. Ea știe că pot să te ajut.
— Cum poți fi așa de sigur că o poți ajuta?
   O altă voce, de această dată sigură pe ea și tăioasă, se auzise dintr-un colț aflat încă în umbră. Gabriel se întoarse.
— V-am căutat în biroul dumneavoastră.
— Știu, Gabriel. Și eu am visat. Am visat că mă vei căuta, am visat că vei veni aici și că aici trebuie să te aștept.
— Nu puteați visa. În visul meu eram doar eu și cele două Iulii. Dumneavoastră nu ați fost în visul meu.
   Se lăsă un moment de tăcere, după care Doamna îl întrebă oarecum zeflemitor.
— Tu chiar crezi în vise, Gabriel?
   Gabriel așteptă și el câteva secunde. Se întoarse spre Iulia, dar privirea acesteia era adânc pironită pe filele caietului, iar din bărbie continuau să cadă lacrimi ce se contopeau cu scrisul mărunt.
— Las-o să plângă, acolo în lumea ei lacrimile pot fi și durere și fericire. Vrei să o vindeci și ai început prin a-i aduce suferință.
— Vreau să o iubesc!
— Așa ți-a spus ție visul?
— Cine suntem noi să hotărâm dacă visele fac sau nu parte din viața noastră?
— Cine suntem noi să ne lăsăm conduși de vise? adăugă asistenta șefă zeflemitor.
— Chiar nu ați avut niciodată senzația că visele pot să-ți hotărască viața?
   Doamna se ridică brusc și părăsi salonul-debara. În clipa când fața ei ieși din umbră, sub lucirea puternică a razelor dimineții, Gabriel putu să fotografieze pe chipul ei o stare de adâncă emoție însoțită de cutele suferinței ce reușise să răzbească din adâncul sufletului. Părea chiar că, în colțul ochilor, două lacrimi se legănau gata să cadă. Privi în urma ei. Doamna se îndreptase spre poarta spitalului. Probabil în dorința de a-și regăsi echilibrul, se va lăsa pradă rătăcirilor prin albul nămeților din pădure. Gabriel se întoarse din nou spre Iulia și îi cuprinse fața în mâini obligând-o să-l privească în ochi.
— Voi vorbi cu asistenta să nu plece, așa că nu mai plânge.
— Nu o să te asculte.
   Gabriel nu luă în seamă remarca Iuliei și mâinile sale începură să-i șteargă urmele de lacrimi de pe obraji, apoi palmele se transformară în senzori de iubire ce treceau cu răbdare peste fiecare cută a obrazului, peste asprimea înghețată a gurii în încercarea de a scoate din încremenirea desenată de boală o altă ființă, femeia luminată de zâmbet și fericire. Exact ca în visul lui.
   Câteva bătăi ferme în ușă rupseră insula de liniște din biroul asistentei șefe. Doamna era așezată pe scaunul înalt postat în fața ferestrei ce dădea spre apele Oltului. Dincolo de fereastra închisă jucau razele unui soare palid printre crengile îmbrăcate într-o dantelărie albă, țesută din milioane de stropi de apă împietriți în matrițele frigului din noapte. Din când în când, câte o picătură se desprindea din vârfurile aplecate ale crengilor, alunecând pe alte ramuri și redevenind parte a sculpturii. O formă renăscută noapte de noapte pentru a se pierde departe de orice simțire artistică în albul zăpezii, din ce în ce mai mult scrijelită de văi înguste, urme ale curgerilor din copaci. Pe măsură ce soarele creștea în putere, auzul putea distinge zgomotul apei ce se aduna în streșinile vechi, iar mai apoi clipocitul șiragului de apă ce se strecura prin găurile dăinuite de rugină în tabla subțire. De afară, spre ființa așezată parcă de o veșnicie în fața unui tablou ce nu-și găsea echilibrul static, stropii de apă băteau cu insistență la o poartă nevăzută implorând găzduirea unui suflet prea mult surghiunit din propria ființă. Un suflet alungat care îmbătrânise așteptând să-și reia locul în ființa ce Domnul i-o hărăzise ca lăcaș. În urmă cu mulți ani această ființă ce părea atât de răbdătoare și primitoare cu alte suflete își golise existența de propriul eu dumnezeiesc alungându-l pe un tărâm în care nu exista iertare, ci doar remușcare. O remușcare perpetuă care pârjolea țărmurile credinței alungând speranța că oamenii ar putea totuși avea parte de iertare, mai ales de iertarea de sine. Privirile ei treceau prin pâcla de copaci sfredelind depărtarea în căutarea izbăvirii. Dar gândurile se încăpățânau să rămână prizoniere în carapacea ființei incapabile să întrebe și să răspundă. Printre ele, acea întrebare a lui Gabriel, concentra în ea esența unui răspuns mereu întârziat, mereu refuzat: „Chiar nu ați avut niciodată senzația că visele pot să-ți hotărască viața?”.
   Trupul ei se scutură sub impulsul unei tremurături ce părea a se fi instalat într-un corp lipsit de dorința de a se apăra, un corp care începea să-și reconstituie viața din amintiri depozitate cu grijă la periferia memoriei. În mâinile împreunate, ce până nu de mult atârnau desincronizate, se găsea o fotografie prinsă într-o ramă îngustă care tremura gata să alunece pe podea. Apoi mâinile se încleștară și fotografia se poziționă în lumina venind dinspre geam, iar privirea ei reveni din orizontul nedefinit învelind gingășia chipului unui copil ce strângea în brațe un clovn de lemn purtând o bluză albastră prinsă cu nasturi mari albi, iar pe cap un con roșu terminat în vârf cu o sferă de aceeași culoare ca bluza. Doamna fixă fotografia cu privirea și lăsă gândurile să alunece undeva într-un trecut pe care se străduise atâta timp să-l izoleze de viața ei.
   Încă nu împlinise șase ani, trăia alături de mama ei într-un apartament din Râmnicu Vâlcea aflat la parterul unui bloc cenușiu, un copil cu nimic diferit de sutele de copii răspândiți prin cartierele orașului. Un oraș la fel ca oricare oraș dintr-o țară care își punea amprenta pe viața oamenilor mult prea dureros dirijându-le traiul de zi cu zi. Ca în fiecare dimineață, oamenii plecau grăbiți spre clădiri în care ar fi trebuit să-și găsească rostul existenței, unii îndeplinind o profesie ca pe o corvoadă necesară traiului nu spiritului, alții, dimpotrivă, cuprinși de noblețea unei îndatoriri asumate prin conștiința formării. În drum, copiii erau abandonați în școlile de cartier pentru cel puțin o jumătate de zi, problema recuperării fiind adesea lăsată în voia sorții. Majoritatea se întorceau singuri acasă printre cozile de pensionari aflați în așteptarea alimentelor. Nu intrase bine pe ușă și copilul îi sări în brațe.
— Mamă, sâmbătă mergem în excursie pe valea Lotrioarei. Mă lași? Ne duce tovarășa.
— Mai vedem. Sâmbătă mi-am luat liber ca să stau cu tine.
— Dar, mamă, este prima mea excursie. Of, de-aș avea și eu un tată. El sigur m-ar lăsa.
— Dar ai un tată. Știi bine. Ți-am mai spus.
— Un tată de care trebuie să ne ascundem ca să nu mă fure. Ce fel de tată este acesta?
— Tatăl tău te iubește, dar te vrea doar pentru el.
— Nu puteai să te îndrăgostești de un român?
    Era o întrebare la care nu putea răspunde fetiței sale. De multe ori, privind înapoi, se întrebase și ea același lucru. Cum de a fost să fie? Dar, ori de câte ori se imagina cu un alt bărbat simțea că-și trădează propria fiică. Fiica pe care o are cu acel om există și nu și-ar putea imagina că în fața ei ar putea sta acum un alt copil. Cât de nedreaptă poate fi viața. Te îndrăgostești, iubești copilul născut din dragoste, dar nu mai iubești omul care ți-a dat această nouă iubire. Poți urî faptul că l-ai iubit? Că ți-a dăruit o minune în viață? Atunci a visat. A visat că fetița ei se pierdea printre copaci înghițită într-o prăpastie peste care vântul așternea mormane de nisip. Iar deasupra, se încăpățâna să plutească conul roșu al clovnului. Se sculă și se îndreptă spre bucătărie. Îi pregăti o prăjitură și hainele pentru excursie. Dacă nu ar lăsa-o, ar fi de acum înainte o prizonieră în propria ei viață. Și ce ar fi mai grav, fetița ei ar ajunge să identifice propria copilărie cu o traumă greu de acceptat la acea vârstă. Dar visul? Oare visul nu înseamnă nimic? Cu un gest aproape involuntar îndepărtă cu mâna din fața ei acea urmă de îndoială strecurată în suflet.
— Asta mai îmi lipsește, să cred în vise.
A doua zi, fetița se întoarse de la ușă și se repezi la clovnul ei.
— Mamă, îl iau cu mine să mă păzească de tata.
    Pe biroul asistentei, alături de fotografia ce își găsise în sfârșit un loc în acest lăcaș al uitărilor, un con roșu terminat în vârf cu o sferă albastră părea un obiect straniu ce aștepta să fie pus pe capul unui clovn, așa cum arăta fotografia. Era tot ce-i mai rămăsese de la fetița ei, când o căutaseră pe valea Lotrioarei în urmă cu 20 de ani. Avea din nou nevoie să privească acea fotografie din care doi ochi nevinovați puteau să o ajute să-și ofere iertarea de sine.
   În liniștea aparentă generată de simțurile Doamnei ce treceau din spațiul biroului în inima pădurii, lăsând să pătrundă în mintea ei doar plânsetul naturii sub razele din ce în ce mai puternice ale soarelui, bătăile din ușă se făcură în sfârșit auzite. Doamna așeză pe noptieră poza și alături conul roșu terminat în vârf cu o sferă albastră.
— Intră!
Gabriel deschise ușa doar atât cât să se poată strecura ca un hoț ce se ferea de privirile indiscrete ale personalului. Era pentru a doua oară în această încăpere și avea vagul sentiment că biroul nu mai era același. O privi pe asistenta șefă și primul impuls care îl cuprinse era să-și ceară scuze că a greșit camera. În fața lui era o altă femeie, parcă cu zece ani mai tânără și cu mii de apăsări lipsă, apăsări ce-și luaseră zborul lăsând lumina să dezvăluie o privire prietenoasă, umană. Apoi îi atrase atenția poza rezemată pe birou, poză din care oricui trecea pragul biroului îi zâmbea o fetiță care îi semăna leit Doamnei. Doamna își apropie mâna de fotografie părând să mângâie chipul ce transformase această încăpere dintr-un loc rece, singuratic, într-un birou primitor în care simțeai că ai în față nu doar respirația apăsătoare a spitalului ci și sufletul unui om.
— Este fiica mea. Ar trebui să aibă 25 de ani. Cred că ați fi de aceeași vârstă.
   Gabriel rămase în continuare cu privirea ațintită asupra fotografiei, doar că pe chipul lui se așternu acea expresie de tăcere interioară care exprima ceea ce cuvintele nu o pot face. Nu îndrăzni să o privească direct pe Doamna, aștepta neclintit ca ea să treacă peste această mărturisire. Câte fațete poate ascunde o propoziție atât de simplă, „ar trebui să aibă 25 de ani”. Eu am 25 de ani, eu sunt aici în fața unei mame și a unei amintiri. O amintire extrem de dureroasă. Dacă eu nu aș fi aici, dacă nu aș fi deschis această ușă. Dar această fotografie nu a fost ieri pe birou, iar Doamna nu pare mai apăsată de viață ci dimpotrivă, parcă este eliberată de orice supărare. Apoi conul roșu de lângă poză cu imensa bilă albastră în vârf, un albastru ce parcă stăruia în mintea lui, dar pe moment nu reușea să înțeleagă prea bine cu ce anume să-l asocieze.
— Sigur, ați venit să vorbim despre Iulia. Și despre vise, dacă nu mă înșel.
Gabriel ridică în sfârșit privirea spre chipul extrem de senin al Doamnei.
— Da, doamnă. Așa este. Dumneavoastră ați întocmit fișa Iuliei și mi se pare extrem de sumară.
— Corect. Eu nu am competențe să scriu mai mult decât am scris. Vedeți, oficial ea este pacienta spitalului, dar mai degrabă o putem considera o tânără adăpostită de noi. O tânără cu probleme psihice ale căror cauze ne sunt necunoscute. Ca atare și tratamentul este limitat. La fel și rezultatele.
— Dar măcar datele personale.
— Nu le știm. Nici nu bănuiți cu câtă ușurință pot dispărea sau apărea oamenii în aceste locuri.
— Poliția?
— Deocamdată, de niciun ajutor.
— Dar și-a spus numele, Iulia. Atât?
— Nici măcar atât. Îi spunem Iulia pentru că așa i-a spus tanti Crina. Orice referire la datele ei de identificare îi provoacă o criză.
— Își refuză originile.
— Așa se pare.
— Dar caietul?
— Am văzut caietul. Este ca un rebus pe care nimeni nu poate să-l descifreze. Doctorii spun că notițele ei nu au legătură cu boala ei, ci mai degrabă reprezintă un mod de a-și ține ocupată mintea cu un nimic care să îndepărteze orice manifestare reală a vieții. Sunt cuvinte fără sens.
— Asistenta pare să știe mai multe despre ea.
— Asistenta are și ea un nume, domnule doctor! spuse Doamna pe un ton dojenitor. Nu este o jucărie pentru doctori, mai adăugă ea la fel de răspicat.
— Nu mă înțelegeți greșit. Vreau doar să-mi limpezesc mintea. Nu pot să spun „Iulia” fără să fiu eu însumi confuz asupra persoanei pe care o vizez. Mai ales că..., se opri brusc și pe față îi apăru o umbră de îndoială. Iulia, asistenta, își ascundea semnul de pe braț, iar el l-a văzut într-un moment de intimitate. Are oare dreptul să divulge ceea ce doar el și ea știa? Ceea ce lui îi spunea că cele două ființe au ceva în comun, ar putea să însemne o pistă pentru aflarea adevărului, dar numai asistenta știa adevărul și doar ea ar putea măsura consecințele unei dezvăluiri. Va trebui să cerceteze lucrurile cu discreție, fără a răni pe nimeni.
— Mai ales că? reluă Doamna privindu-l țintă.
— Mai ales că cele două seamănă atât de bine. Par a fi gemene.
— A, da, așa este.
   În gândul ei, asistenta șefă încerca să afle dacă acest om, acest tânăr mai bine zis, are maturitatea de a se sacrifica pentru o cauză nobilă. Iubirea poate fi un tratament, dar poate fi și moartea definitivă a unui suflet. Gabriel părea gata să-și ofere trupul și inima unei ființe pierdute de lume. Din ce rațiuni? Din milă? Din orgoliul de a-și demonstra capabilitățile de medic? Din ascunzișul propriei nebunii? Dar dragostea? Ea unde este, dragostea? Ascunsă în cuvinte pe care el o să i le servească ca pe niște pastile de trei ori pe zi, înainte sau după masă. Dizolvată într-un ser al pasiunii prefăcute revărsată peste trupul unei femei fără apărare? Gabriel percepu acest moment de tăcere ca pe un semn de neîncredere. Ar fi vrut să-i vorbească despre visul lui, dar bănuia că va fi luat din nou în derâdere. Doamna nu credea în vise, doamna era o ființă normală, judecata ei nu putea trece dincolo de limitele raționalului, Doamna nu părea a purta în suflet sămânța fecundă a nebuniei care ne transformă uneori din oameni în zei. Dar el, Gabriel, simțea cu toată ființa sa că este supus unei alte gândiri, o gândire a unei existențe paralele căreia trebuia să i se supună. Acea gândire putea doar să știe de ce el, Gabriel-omul, trebuia să o smulgă pe Iulia din tenebrele unei lumi nepătrunse de om. Sau poate dimpotrivă, dorește ca el, mintea lui, să pătrundă în lumea Iuliei pentru a cunoaște viața pe care sufletul lui a avut-o de la începutul dumnezeiesc al încarnării sale. Oricare ar fi adevăratul motiv, știa că este gata să-și sacrifice sufletul oferindu-și în avans iertarea de sine.
Doamna luă un plic de pe masă.
— Am vorbit cu doamna directoare. Iulia este de astăzi pacientul dumneavoastră.
— Ați avut și dumneavoastră un vis?
— Nu, domnule doctor. Am avut un vis acum 20 de ani. Atunci poate ar fi trebuit să cred în el.

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍