La prisacă

Dis-de-dimineață, de cum mă trezesc, cu gesturi precise, aproape mecanic, îmi sorb grăbit cafeaua și fără să stau prea mult pe gânduri, apuc spre birou. Pe drum, mă pierd ascultând muzică, rătăcind în lumi subțiri și transparente, care se suprapun realului, fără să mai bag de seamă că pașii mă conduc drept, neabătut, către o altă lume: cea a cifrelor.

Odată intrat în această lume îngustă, realitatea înconjurătoare pălește și se destramă în unghiurile ascuțite ale cifrelor, pe care le cercetez și le analizez, urmând curbele sinuoase ale graficelor, când sublim de sus, când periculos de jos, stabilind verdicte...

Urmează discuții în contradictoriu, argumente și lamentări purtate într-o lume artificială în care aerul respirat duhnește de putregaiul banilor, căci totul se învârte în jurul lor și a modalităților de a-i înmulți cât mai repede și cât mai mult, vânzând, investind și capitalizând... bani. Bani fără culoare, doar numere, doar miros...

Gândurile îmi sunt fărâmițate fără milă de acest imperiu rece și steril, fiind supus legilor nemiloase, ce nu admit abateri. Totul trebuie urmat cu precizie chirurgicală, alminteri, lumea aceasta se poate prăbuși într-o clipă, întocmai ca un castel fragil din cărți de joc...

Dar, odată sfârșit jocul zilei, evadez ca un prizonier. Alerg către lumină, către culoare, către spații largi... urmând ecoul cailor care aleargă sălbateci, cu coamele arzând în apusul de soare... uitând de lumea încâlcită și complicată a cifrelor, strigându-mi din toți rărunchii libertatea, fiind conștient că mă voi pierde din nou, ziua următoare...

Și între timp, se întâmplă viața...

Nici nu mai știu de câte ori am trecut, de-a lungul timpului, prin fața acelui magazinaș. Dar, de fiecare dată, vitrina lui îmi făcea cu ochiul, pândindu-mă și fermecându-mă, cumva, reușind să-mi capteze de fiecare dată atenția, deși era neschimbată, mărturie fiind obiectele prăfoșate, mereu aceleași...

Magazinul era de fapt o ceasornicărie mică, înghesuită în semiobscuritatea ei, nici nu aveai suficient loc să te învârți, cu greu încăpeau două persoane, dar destul de frecventată ținând seama că în tot târg'șorul nostru, nu mai găseai una la fel. Țin minte, că pe pereți stăteau, atârnate la vorbă lentă, o sumedenie de pendule de diferite dimensiuni, iar pe rafturi erau împrăștiate o grămadă de ceasornice, care mai de care mai... deșteptătoare! 

Iar în mijlocul lor, maestrul ceasornicar, cu mânecuțe, șorț și lunete la ochelari, trosnea la blesteme, întorcându-le sau trăgându-le de contragreutăți după caz, în tot acest haos plăcut ochilor mei, iată, se apropie ora exactă, moment în care toată suflarea ceasornicească, avea să-și facă auzit glasul! Pendulele hodorogeau grav ca niște baritoni, bang-bang!, deșteptătoarele țârâiau ascuțit și strident, în timp ce tic-tac-ul, omniprezent precum un maestru dirijor, se afla deasupra tuturor și a toate...

Însă, mie, vitrina îmi plăcea cel mai mult, sau mai bine zis ce se afla pe rafturile ei: erau acolo, afișate, câteva lucruri, care deși nu aveau legătură directă cu breasla, completau de minune reclama pe care ceasornicarul, cu dibăcie, o etala pentru magazinul său. 

Închid ochii și văd și acum cu ochii minții, cele trei cămile sculptate în lemn de santal, mici cât pumnul meu de copil, așezate în șir indian, una după alta, fiecare având pe cocoașe câte o șa miniaturală din piele garnisită cu ciucurași de mătase, galbenă, albastră și verde. Fiecare cămilă avea atârnat de căpăstru câte un lănțișor subțire de argint și păreau încremenite în călătoria lor, căutându-și etern beduinul care și-a abandonat caravana...

Pe raftul din mijloc, printre ceasuri stricate, și rotițe aurii de toate felurile și mărimile, trona un elefanțel din onix verde care avea capul și trompa înclinate pe spate, ca și cum voia să spună lumii întregi că nu se afla în lanul potrivit cu trestie de zahar, ci într-un lan cu flori ciudate din bronz care nu sunt prea bune de mâncat, mai ales că unele pot rămâne înțepenite de colțișorii lui de fildeș!

Și, în fine, pe ultimul raft, cel de jos, se afla o clepsidră miniaturală cu nisip de cuarț roz și stâlpi de bachelită albastră sculptată într-un model încâlcit de arabescuri... Deasupra clepsidrei, un vultur de bronz, nu mai mare decât vârful degetului meu, stătea cu aripile desfăcute, gata-gata să-și ia cine știe unde, zborul...

Astăzi, ceasornicăria despre care vă povestesc, nu mai există. Locul i-a fost luat de un magazin unde se repară celulare... Dar eu, de fiecare dată când trec prin fața magazinului, nu văd smartphone-urile din vitrină, ci văd cele trei cămile rătăcite de caravana lor, elefanțelul de onix verde și clepsidra cu aer napoleonian și toate acele ceasuri mecanice, care în cinstea mea, și-au oprit din mers tic-tac-ul și mi-au oferit o frântură de timp care, astăzi, există numai pentru mine...

Vezi tu, dorința noastră de aventură ne-a purtat chiar și până la cel mai îndepărtat țărm vestic al Europei... fiind mânați de visul de a ne îmbata privirile cu imensitatea albastră a Atlanticului, sub un cer la fel de albastru și nepăsător: cui îi pasă de niște biete furnici care trebăluiesc neobosite fără nicio noimă în jurul farului roșu, căutând ce?

O mulțime de turiști de toate națiile, mânați de aceeași dorință comună, se tot plimbau de colo-colo, făcând poze și bucurându-se de peisajele superbe pe care le-am aflat și noi la Cabo da Roca, atât de departe cât am putut ajunge pe continentul european. 

Oceanul. Imens. Albastru. Definit de un țărm stâncos, bucuros că poate să-l zdrențuiască în valuri înspumate care se tot împletesc etern într-o superbă perdea de mătase, sau poate că oceanul zdrențuiește linia țărmului, cine știe? Am găsit farul cel roșu "de la capătul lumii" și am cugetat un moment, cu ochii pierduți, la linia orizontului ce desparte oceanul de cer.

Apoi, am coborât câțiva zeci de metri până la crucea care marchează "sfârșitul lumii", gândindu-ne la temerarii care au plecat să descopere "lumea nouă", căutând o altă cale, mai scurtă, către indiile vestice. N-au aflat indiile, în schimb au găsit Americile și cu toate bogățiile cu care s-au întors, au ridicat din piatră, mândre și înalte catedrale, cu altare bătute-n pietre scumpe, aur și argint, pe care le-am văzut și admirat la rândul nostru...

Lisabona, este într-adevăr de departe, cel mai boem loc pe care l-am vizitat vreodată, respirând un vibe aparte, cu o arhitectură unică ce împletește în mod minunat "art nouveau-ul" cu clădiri moderne înălțate din oțel și sticlă albastră. Însă cel mai mult mi-au plăcut clădirile vechi îmbrăcate în haine de faianță meșteșugit colorată. În fapt, modul unic prin care portughezii au ales, - și zic eu au și reușit -, să-și exprime cultura, fiind elementul esențial care, alături de "graffiti-ul" modern, dau aerul "boho", orașului în sine.

Însă, din păcate, orașul atrage și oameni, care, înfrânți de viață, rătăcesc străzile populate cerșind, sau recitându-și cu mințile rătăcite, mantre doar de ei știute... Am văzut la sosire în metrou, un cerșetor orb, cu pleoapele lipite peste găvanele goale, care a refuzat o banană primită de pomană de la un alt cerșetor zdrențuit: orbul își zornăia mărunțișul într-o cutie ruginită de tinichea, ce să facă el cu o banană?

Cu toate acestea, n-am dezarmat de la frumusețea orașului, de la toate obiectivele turistice pe care le-am vizitat: Turnul Belem, centrul MAAT, Mănăstirea San Jeronimos, Piața Comerțului cu Arcul Augustei, castelul San Jorge, Liftul Santa Justa, un frumos monument art-nouveau, sau toate "miradour-ile", de unde am privit orașul de sus, ba scăldat de culorile dulci ale apusului, ba strălucind ca o perlă în soarele blând al după-amiezii. 

De asemenea, am văzut într-o călătorie cu trenul de o zi, palatele regale de poveste de la Sintra, am urcat cu stoicism meterezele maure din apropiere și ne-am rătăcit ore în șir prin grădinile cu vegetație luxuriantă, de unde ne-am bucurat sufletul, inima și mintea în umbra laurilor sălbateci care ne-au ieșit în cale...

De altminteri, toată Lisabona, este un deal și o vale; am convenit că nu e pentru cei nepregătiți fizic să urce și sau să coboare scări și pante. Totuși ca să nu scoți sufletul din tine și să nu faci bătături, te ajută bătrânelele tramvaie galbene, - este celebră linia lui 28 -, iară noi ne-am dat hâța-n sus și hâța-n jos cu 28, admirând de la geamurile lui hoardele de turiști care ne priveau cu invidie... 

Seara, am luat și noi la pas orașul, simțindu-i vibrația, respirându-i din plin pulsul, și uite-așa am descoperit o tavernă numită "Tasco do Chico" unde se cântă muzică fado și unde ne-am aciuat și noi pentru o cină romantică târzie, un pahar cu vin portughez alb, ușor, quintesența boemă portugheză...

"Tasco do Chico" este o tavernă micuță, ascunsă bine de străduțe întortocheate, - n-a fost chiar ușor să dăm de ea -, un local cu doar opt mese unde încap doar câte patru persoane odată la o masă, cu pereții acoperiți în totalitate de tot felul de tablouri de diferite mărimi, cu poze ce înfățișează celebrități locale, care au cântat aici, în lungul anilor, muzică fado.

După ce ne-am așezat la o masă, la un moment dat, patronul tavernei a închis ușile oprind vacarmul de afară, a stins luminile care străluceau în geamurile tablourilor de pe pereți și lăsând numai câteva becuri colorate, a creat atmosfera intimă, mise-en-scene-ul potrivit pentru sufletele noastre obosite și atât de necesară muzicii fado. 

În încăpere, de undeva din semi-întuneric, a apărut o tânără cochetă cu părul brunet, îmbrăcată într-o rochie neagră lungă, simplă, completată de un șal negru cu franjuri de mătase și care după ce ne-a urat o seară bună, a început să cânte...

Muzica fado este despre durere și tristețe, despre dor nestins, dar și despre bucuria iubirii împărtășite, ea coboară în tonuri grave, blânde, ușoare, ca mai apoi să urce în forță cu tărie, chiar cu asprime în glas, atrăgând atenția auditorului asupra dramei, bucuriei sau asupra unei inimi care a cunoscut cumplit durerea... Nu poți cânta muzică fado fără să fi avut vreodată inima frântă din dragoste...

Am ascultat-o fascinat de încărcătura și atmosfera momentului, în timp ce era acompaniată de un chitarist tânăr și un bărbat între două vârste care cânta la mandolină. Am privit durerea de pe chipul ei completând o voce plină, caldă, și am înțeles pe deplin de ce își cânta cu ochii închiși povara inimii. Muzica fado nu se poate cânta decât cu ochii închiși — și nici nu se poate trăi altfel decât cu sufletul larg deschis.

Acolo, în semi-întunericul unei taverne din Lisabona, am simțit pentru o clipă că timpul s-a oprit, că orașul întreg respira prin glasul acelei tinere, și că noi eram martori la o formă rară de adevăr, cântată.

    Un milion de ani lumină
    de-a latul Universului...
    Am rătăcit un milion de ani lumină,
    şi-ntr-un final, cu greu ne-am regăsit,
    aceiaşi ca la-nceput de drum,
    neschimbaţi, înlăuntrul nostru,
    poate puţin pe dinafară,
    Un rid în plus,
    o secundă sau o stea în minus,
    cănd eşti nemuritor,
    nimic, nici viaţa veşnică,
    nu mai contează...
    
    Aşa că, la ce bun, 
    acest milion de ani lumină 
    acest vis, această întâlnire?

    Precum soarele, întocmai 
    Adâncit, se pierde-n mare 
    Poleind în urmă-i 
    Corăbioare mici, solare 
    Doar am să sorb un val sau două 
    Şi-am să casc într-un plictis 
    Peste creştetul de rouă
    Ce topeşte-un paradis... 
    
    Şi-n lumina mult prea dulce 
    A bătrânului marfar 
    M-aş topi şi tot m-aş duce 
    Luminând înaltul far 
    Iar în noaptea cea adâncă 
    Aş rosti un viers bizar 
    Rift săpat în dalbă stâncă 
    Spre al vântului habar... 
    
    Şi-nspre delfinii ce înoată 
    Risipind amurg în soare 
    Mi-aş întoarce faţa toată 
    Către-o stea rătăcitoare 
    M-aş opune lui Neptun 
    Risipind furtuni în depărtare 
    Ţinându-i pieptu' de nebun 
    Cerșind apoi, umil, iertare... 
    
    Cu lacrimi de Luceafăr 
    Curgându-mi pe sub gene 
    Cu trupul întregit şi teafăr 
    Şi aripile din pene 
    M-aş ‘cumeta să zbor în treacăt 
    Până la astrul cel plenar 
    Cu inima-ncuiată-n lacăt 
    Şi suflet bezmetic şi hoinar…

    Universale lacrimi... 
    Ploaia-mi cade pe-obraji,
    dar nu-mi mai pasă,
    de tristeţea ce-aşteaptă 
    -ncremenită-n verde - ametist -...
    Şi... nu mă-ntreb niciodată 
    dacă-s fericit,
    deşi încă mai aştept răspunsuri,
    la-ntrebări nerostite,
    încă, mai caut cuvinte,
    încă, mai caut dureri, întocmai,
    ca munţii, ce nu mor niciodată...
    - ei aşteaptă răbdători un secol, 
    sau poate chiar mai mult, 
    o furtună, sau un fulger rănit... 
    
    La fel, voi învăţa s-aştept,
    un secol, sau poate chiar mai mult,
    tăcerea mea va fi,
    uşoară ca un voal,
    căzut peste gânduri,
    şi-ntocmai ca El voi fi şi eu,
    grav şi veşnic, 
    umil şi singur, 
    împovărat de-amintiri...

Ce aș vrea să nu-ți mai scriu, să nu te mai caut, să nu te mai descriu, să nu-ți mai port dorul și să nu mi mai doresc ca alături de tine să reînviu.

Îmi lipsești mai mult decât aș vrea să recunosc , iar fiecare clipă trăită cu lipsa ta de a mea parte e o nouă încercare care uneori mă face să mă simt fără scăpare. Pășesc pe asfaltul încins de soare și nu l văd pe al tau pas lângă al meu, simțindu-mă și mai goală . De ce ai plecat și pe mine singură m-ai lăsat nu pot înțelege. Oare chiar atât de puțin am însemnat pentru tine? Sau poate prea mult aș putea zice , dar cred ca mai de grabă îmi hrănesc o dorință ce ar trebui mai mult oprită decât mărită.

Te-am iubit, te iubesc și mă tem ca o voi face etern. Cel mai confuz lucru este ca tu știi asta și deși aș zice ca cel puțin un sfert din ceea ce simt eu simți și tu, mă lași să mă scufund și mai tare în al tău atu.

Lasă mă să te sărut până când al tău gust este tot ceea ce cunosc, să te strâng în brațe până când al tău miros este tot ceea ce port și să te admir până când al tău chip este tot ceea ce văd.

Nu mai știu de mine, dar aș vrea să mai aud cate ceva de tine. Te iubesc!

        Am deschis ochii spre lume, într-un sat.

Viața, era simplă, dar de ajuns să nu ne plângem 

că nu avem ce pune pe masă, doar în cazul secetei 

din 1947.Erau datini și obiceiuri ce făceau viața frumoasă.

      Sătenii trăiau în respect și întrajutorare. Când tinerii 

însurăței își făceau casă, primeau ajutor de la rude sau 

vecini și-o terminau într-o vară. Cu organizarea clăcilor 

se rezolvau toate trburile grele, sau cereau mai multă durată.

     Și distracțiile erau multe, o ocazie de socializare, de prietenie.

Oamenii erau invitați la botez, la nuntă, la zi onomastică, la tăiatul 

porcului. Cei mai mulți se adunau la muncă, chemați la clăci 

care se termina cu cântece și joc, prilej de cunoaștere între 

tineri, urmau apoi logodnele, nunțile, botezurile.

     Comuna noastră, era așezată pe coasta unui deal pe malul 

Prutului. De la bun început strămoșii mei au avut avantaj :

apa curată a Prutului, necesară vieții, un lac cu pește, vânat,

papura și stuful din care si-au case,garduri.Tot ce trebuia pentru 

trai, natura a fost bine făcătoarea lor. 

     Lemnul, material folosit cu meșteșug, acoperea aproape toate nevoile.

    Câmpul producea hrana oricât de sofisticată era ea,

   Viile produceau licoarea, ce stârnește veselia și dă putere pentru munca

grea și obositoare.Cu cât ne-am civilizat, traiul a devenit mai complicat,

pretenții mai mari. Traiul acela, aproape primitiv aducea fericirea, omenia, iubirea.

   Omul acela iubea viața, pământul, natura, animalul, soția și copii erau viața și 

averea  lui. Noi, sau unii dintre noi ce iubim azi mai mult?

Eram cu tine. Nu mai știu cum am descoperit, prin preumblările noastre, acel anticariat semiîntunecos, înțesat cu tot felul de lucruri minunate, așezate claie peste grămadă într-un haos perfect pentru orice privire avidă de comorile peșterii lui Ali Baba.

Și se aflau acolo tablouri vechi în culori palide, obosite, tot felul de mobilier mic din lemn sau furnir de mahon, candelabre din bronz, instrumente muzicale, cărți poștale și scrisori vechi, păpuși de porțelan de diferite dimensiuni, monede antice, timbre, tot felul de bijuterii, bronzuri (ce mult ne-a plăcut clopoțelul acela din bronz de forma unei balerine care-și mișca picioruțele delicate în fusta-i sub formă de clopot! ce clinchet delicat scotea atunci când îl scuturai!), icoane din care răsărea chipul grav al vreunui sfânt neștiut, sfeșnice pentru lumânări, bibelouri cu tot felul de dantelării delicate și câte și mai câte! Și peste tot și toate, domnea un praf fin ca un lințoliu de mătase transparentă, dându-i locului un aer boem de cramă nobilă...

Nu era vorba numai despre lucrurile în sine care ne încântau ochii, inima și sufletul, cât mai ales atmosfera timpului încremenit, parcă pășisem într-o altă dimensiune, un alt timp, o senzație aparte, care cu siguranță era întărită și de cel care era stăpân peste toate-acestea: un bătrânel scund, cu barbă albă, rară, îmbrăcat cu o cămașă albă și niște brăcinari de o culoare îndoielnică și care purta pe cap un fes de catifea verde cu nelipsitul canaf de mătase galbenă, un bătrânel aparte, cu ochi vioi și cercetători, cu mâini fine, ridate de timp, care răsăreau din cămașa-i cu mânecile suflecate, mâini ocrotitoare care păstoreau peste toate aceste minunății...

Îmi amintesc și-acum de vocea lui subțire, sacadată, a-tot-știutoare, voce care parcă plutea învăluind întreaga încăpere: noi nu puneam întrebări, doar ce ne stăruiam privirile preț de o clipă asupra vreunui lucrușor care ne stârnise interesul, că vocea bătrânului și grăia despre povestea uluitoare care se ascundea în spatele acelui obiect:

- "... ei, pe asta l-am cumpărat de la 'Stambul, l-am cules din bazar, m-am tocmit o oră cu șarlatanul acela turc fără dinți în gură... Am dat pe el șapte lire, scump... Îl las cu zece lei..."

Apoi am admirat prin geamul gros al vitrinei un pumn de drahme grecești, negre, tocite de timp, punându-ne firesc întrebarea prin câte mâini și buzunare au trecut în lungul secolelor, ca în final să-și găsească o binemeritată odihnă în vitrina unui bătrânel adus de spate și ochi iscoditori...

Mai apoi, privirile ne-au fost atrase de un suport rudimentar din lemn care adăpostea un vraf generos de scrisori și vederi îngălbenite de trecerea timpului, plicuri cu marginile roase și colțuri îndoite, scrise cu o caligrafie cu înflorituri și bucle impecabile. 

Cercetam cu privirea flămândă toate aceste amintiri prețioase și încremenite în timp, crâmpeie ale unor vieți de mult apuse, misive care ne grăiau peste timp despre bucurii și tristeți, împliniri și eșecuri, despre viață și moarte, despre iubire și ură, despre toate câte se-întâmplă în viața unui om...

Și printre ele am găsit o vedere ușor îngălbenită de timp, tipărită pe la 1900, o litografie care înfățișa un colț de grotă albastră ce se oglindea într-o mare de azur. În colțul din dreapta era tipărită cu inscripția "Capri - La Grotta Azzurra". Pe verso nu scria nimic, doar firma din Napoli care tipărise în serie limitată această cartolină italiană. Știam despre Grotta Azzurra, o aflasem din "Cartea de la San Michele" scrisă de Axel Munthe, carte pe care o citisem în adolescență, dar n-o văzusem niciodată: pe atunci, internetul era abia la începuturi, iar albumele erau rare în biblioteci...

Am cumparat-o fără să mă tocmesc, iar tu mi-ai spus cu ochi senini: "Poate o să ajungem s-o vedem și noi în realitate!". Ce mult mi-a plăcut de tine atunci! Vorbele tale au sunat plăcut, ca o promisiune, ca un legământ, care avea să se împlinească cândva în viitor, un viitor care nu mai era "al meu" sau "al tău", ci devenise dintr-o dată "al nostru"...

Și promisiunea pe care ne-am făcut-o, aceea de a vedea cândva insula Capri cu Grotta ei Azzurra, s-a transformat brusc într-un vis, care, peste ani avea să se-mplinească: chiar așa-i și spuneam "vis de împlinit". Numai că atunci când ne-am împlinit visul, nu mai eram singuri, ci purtam de mânuțe, între noi, un pui mic de om cu par bălai și ochi curioși asupra unei lumi paradisiace despre care nu ne venea să ne credem ochilor că există...

Capri: un strop de rai căzut pe pământ, o insulă unică în Mediterana, cu adevărat locul unde cerul se sărută cu marea... Iar Grotta Azzurra chiar nu ne-a dezamăgit privirile, am încercat toți trei un amalgam încâlcit de sentimente înălțătoare atunci când am vizitat-o și trecând peste clișeele turistice, am încercat să-i deslușim adevăratele taine, să-i înțelegem ecourile, să-i auzim glasul dincolo de veacuri, să-i cunoaștem povestea...

Într-o singură zi, am vizitat pe rând, portul Marina Grande ce pulsa de localnici și turiști deopotrivă, Grotta Azzurra cu cel mai frumos albastru eclectic de pe pământ, am urcat cu telescaunul pe Monte Solaro unde am admirat de la înălțime întreaga insulă, dar am văzut și statuia romană a împăratului Augustus, apoi am vizitat Villa San Michele pe care am găsit-o așa după cum a descris-o doctorul Axel Munthe (de care privilegiu extraordinar am avut parte să văd așezat într-o vitrină manuscrisul cărții!), am atins cu mâna sfinxul din porfir roz pe care l-am aflat la capătul celei mai frumoase logii din lume... Sfinxul care privește etern către albastrul mării.

Am coborât cele 921 de trepte ale scării feniciene înapoi la Marina Grande, ca mai apoi să luăm funicularul pentru a urca în Anacapri, orășel unde am vizitat grădinile împăratului Augustus, am admirat stâncile La Faraglioni și nu mai puțin celebra Via Krupp care-și răsucea trupul întortocheat înspre mare...

Și totuși cuvintele sunt sărace în a descrie ceea ce am văzut, ceea ce am simțit, sentimentele de nedescris încercate la văzul cerului albastru, sublim, zgomotul sacadat și moale dat de valurile mării pe țărm, briza mării care se împletea potrivit cu parfumul tufelor de flori care se găsesc pretutindeni pe întreaga insulă, încercările parfumierilor carthusieni de a aduna miresmele insulei, deși notabile, pălind vădit în comparație... tot acest complex înălțător de senzații fiind unul unic care trebuie încercat măcar odată-n viață...

"Locul unde cerul se sărută cu marea", va rămâne pentru totdeauna viu în amintirile noastre, așa după cum bine stă scris cu litere de aur săpate-n marmura ce întrupează zidurile grădinii împăratului Augustus: "Tu Luna, Luna tu, Luna Caprese, ca faie sunna, l'amore a' e'nnammurate, adduorme a' nenna mia ca sta scetata e fall'annammura cu 'na buscia..." („Tu, Lună, tu, Lună capreză, care faci să viseze iubirea îndrăgostiților, adoarme-o pe draga mea care stă trează și fă-o să se îndrăgostească de o minciună...”)

Natura s-a trezit la viață. râde și râde frumos să se

bucure tot omul. tot e verde și înflorit și omul e fericit.

Doar ea ne mai ajută să mai zâmbim și copilașii dragi 

pe care-i iubim.

      Dar societatea în care trăim, statul, conducătorii

noștri, care ar putea face ceva să ne fie bine tuturor

au uitat de ce i-am ales. Noi respectăm legea, dar ei 

ne umilesc, ne bagă în ruină, sunt fără milă. Doar 

sunt oameni, au aceleași nevoi, cu ceva timp în urmă 

erau modești și le era bine.Nu aveau castele, palate și 

bani mulți, dar aveau mulțumire omenie, și nu stârnea 

ura nimănui.

     Astăzi doar natura ne este prieten; soarele ne 

luminează și ne încălzește, ne dă apa gratis, holda 

ne hrănește.

      Statul ne ia dări din toate și tot nu-i mai ajunge ,

vrea și pielea de pe noi, de la cei ce sunt săraci și goi ! 

Zilele trecute am mâncat primele caise ale lui Cireșar, iar gustul lor mi-a trezit amintirea vie a caiselor zemoase din copilărie:

- Bre Gheorghe, da' unde să hie băietanul aista? Că nu l-am mai văzut di pi la prânz!
- Ei, unde să hie? Las' că știu io!

Iar eu mă aflam în podul casei bunicilor, citind una dintre cărțile care mi-au întregit copilăria: "Cei șapte frați", de Aleksis Kivi. Pe-atunci aveam obiceiul să-mi petrec o bună parte din vacanța de vară la bunici, la țară. În mai toate zilele, după ce mă trezeam, mă cățăram în caisul din spatele casei și strângeam câte-o strachină de caise coapte, zemoase, blonde și pistruiate, după care mă cățărăm pe scara care ducea în pod, și că să nu fiu dibuit, trăgeam scara după mine. Apoi, așezam un țol peste bucile de lână și la lumina îngustă a ferăstruicilor taiate în acoperișul casei mă abandonam cu totul lecturii.

Ce internet, care tabletă, ce televizor? N-aveam nevoie. Dar uite, că după atâția ani, de fiecare dată când deschid o carte, parfumul caiselor copilăriei mele îmi inundă mintea și-mi trezește la viață oameni și locuri care acum nu mai există. Eu unul, n-aș putea să trăiesc nefiind înconjurat de cărțile mele. Oare pe unde or fi "Cei șapte frați"? Cartea a dispărut de mult, dar întocmai ca în 451° Fahrenheit ai lui Bradbury, pasaje întregi citite iar și iar îmi revin in memorie. Tu când ai citit ultima oară o carte?

CRONICILE DIN TÂRGU JIU

Acțiunea se desfășoară la începutul secolului al XVI-lea, într-un regat fictiv numit Regatul Olteniei de Nord, cu capitala la Târgu Jiu. Regatul este condus de regele Constantin, un conducător drept, curajos și credincios lui Dumnezeu, și de regina Liliana, cunoscută pentru bunătatea și grija ei față de săraci, bolnavi și orfani. În anul 1509 li se naște fiul, Nicolae, moștenitorul tronului.

Nicolae crește într-o familie care îl învață credința, dreptatea și iubirea față de oameni. Tatăl său îi spune că un rege trebuie să fie gata să-și dea viața pentru popor, iar mama îi citește din Sfânta Scriptură și îl învață smerenia, mila și iertarea. În același timp, dregătorul Vlad pregătește în taină o conspirație pentru a răsturna familia regală.

În fața amenințării Imperiului Otoman și a tulburărilor din Europa, regele Constantin întărește alianțele cu statele vecine și pregătește armata pentru apărarea regatului. În anul 1516 conduce personal oastea în Bătălia Jiului și obține o mare victorie. La întoarcere însă este ucis mișelește într-un atac pus la cale de conspiratori.

Întregul regat cade în doliu. La scurt timp, regina Liliana este otrăvită de oamenii lui Vlad. Înainte de moarte, își binecuvântează fiul și îl îndeamnă să-L iubească pe Dumnezeu, să fie drept, să ierte când este cu putință și să-i apere pe cei nevinovați. Rămas orfan la numai șase ani, Nicolae este scos pe ascuns din cetate de bătrâna slujitoare Maria și de credincioșii soldați Radu și Vladimir.

Ascuns în Munții Parâng, Nicolae își petrece copilăria și adolescența departe de tron. Maria îl învață să citească și să scrie, iar Radu și Vladimir îl pregătesc în arta războiului și în conducerea unui regat. Nicolae citește zilnic din Biblie și își întărește credința. La vârsta de șaptesprezece ani primește sabia tatălui său și jură să-și recâștige regatul nu din dorință de răzbunare, ci pentru a aduce dreptate.

Foștii soldați ai regelui Constantin și numeroși oameni credincioși i se alătură. Cu sprijinul lor pornește spre Târgu Jiu. Mulți dintre apărătorii cetății trec de partea adevăratului moștenitor, iar Vlad este capturat și judecat. Nicolae este încoronat Regele Nicolae I al Regatului Olteniei de Nord. El reduce birurile, reconstruiește cetățile, redeschide școlile și spitalele, îi ajută pe cei nevoiași și conduce cu dreptate, câștigând iubirea poporului.

Urmează cinci ani de pace și prosperitate. Însă succesul regatului trezește invidia dușmanilor. O nouă conspirație izbucnește, iar o lovitură de stat îl obligă pe Nicolae să părăsească tronul. Pentru a evita distrugerea cetății și moartea poporului, el pleacă printr-un pasaj secret împreună cu Radu și Vladimir, promițând că într-o zi se va întoarce.

Cei trei ajung în Marele Cnezat al Moscovei, unde locuiește bunicul lui Nicolae, Ieremia. Bătrânul îl primește cu dragoste și, înainte de moarte, îi lasă o epistolă. În scrisoare îl sfătuiește să plece în îndepărtatul Regat Joseon, unde regele îi fusese un vechi prieten și îl va primi cu bunătate.

După înmormântarea bunicului, Nicolae, Radu și Vladimir pornesc într-o lungă călătorie spre răsărit. După treizeci și una de zile ajung în Joseon. Regele îi primește cu mare cinste, în amintirea prieteniei cu Ieremia, și îl găzduiește în palatul regal.

Nicolae învață limba și obiceiurile locului, fără să renunțe vreodată la credința sa. În fiecare dimineață citește din Sfânta Scriptură și se roagă. Regele Joseonului este impresionat de înțelepciunea, smerenia și caracterul lui Nicolae, iar între cei doi se leagă numeroase discuții despre Dumnezeu, dreptate, conducerea unui popor și iertare. Nicolae arată că adevărata înțelepciune vine de la Dumnezeu și că un conducător trebuie să domnească prin dreptate și iubire, nu prin frică.

În cadrul Marelui Consiliu al Joseonului, Nicolae vorbește cu respect despre credința sa, fără să o impună altora. Miniștrii și cărturarii îi admiră caracterul, iar regele îl numește unul dintre cei mai apropiați sfătuitori ai săi.

Timp de doi ani, Nicolae îl ajută pe regele Joseonului să conducă regatul cu înțelepciune. Mai târziu, la îndemnul regelui, o cunoaște pe nobila Eun-hee, o tânără respectată pentru bunătatea și înțelepciunea ei. Cei doi se căsătoresc, iar Dumnezeu îi binecuvântează cu copii. Nicolae își găsește o nouă familie și un nou cămin, dar nu își uită niciodată patria.

În fiecare zi continuă să se roage pentru Regatul Olteniei de Nord și păstrează vie speranța că într-o zi se va întoarce pentru a-și revedea poporul și pământul natal.

Mesajul central al Cronicilor din Târgu Jiu este că adevărata putere nu se află în coroană, în sabie sau în bogății, ci în credința în Dumnezeu, în dreptate, în iubirea față de oameni, în curajul de a face binele și în speranța care rămâne vie chiar și în cele mai grele încercări. Nicolae este un conducător care pierde tronul și patria, dar nu își pierde niciodată credința, iar aceasta îi călăuzește întreaga viață și îl pregătește pentru încercările care vor urma.[Cristian Diaconița]