La prisacă
- Bunică! Citește-n gând! Că eu nu pot să mă uit la film!
- Ghini, ghini! Da' mai ghini ti-i culca, câ mâne, dis-di-dimineațâ, ti-i duși cu bunic'tu la prisacâ sâ scoatiți nierea!
- Ei, lasă bunică! Că nu mai durează mult filmu'!
Și așa a și fost: dis-de-dimineață, bunicu' mă trase de mânecă jos din pat și, cu vorbă blândă, mă îmboldi să mă îmbrac mai repede: prisaca nu mai avea răbdare!, iar eu aș mai fi rupt patul cu somnul până la amiezi, că de, era vacanță!
Bătrânu', era un om mic de stat, iute la mers, blând la vorbă și avea cei mai frumoși ochi albaștri și senini din lume, de parcă tot cerul se-oglindea în ei: când era vesel, ochii lui erau jucăuși de un albastru senin, iar când era mai degrabă preocupat — fiindcă nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată supărat — ochii lui se întunecau într-un albastru grav, așa cum se închide brusc seninul cerului când se trece o ploaie rapidă și caldă de vară...
Întotdeauna se îmbrăca simplu, cu o cămeșă albă ca laptele, cu mânecile suflecate deasupra coatelor, vârâtă într-o pereche de nădragi din stofă neagră, prinși la brâu cu o curea uzată din piele maronie și cataramă strălucitoare de alamă. Nu-i lipsea niciodată pălăria uzată din paie, așezată frumos înspre ceafă, și sandalele din piele maro: ce mândru era de ele! Dar pentru prisacă, bunicul devenea, brusc, extraterestru: își punea un combinezon de doc albastru, decolorat ca cerneala, mănuși galbene pe mâini și, pe cap, își punea o pălărie de paie cu boruri largi, peste care așeza întotdeauna o pânză albă, fină de tifon...
Îmbrăcat așa, bunicul mă luă de-o aripă și plecarăm împreună către prisacă. Peste drum de casa bunicilor se găsea școala din sat, o clădire veche și obosită de glasul copiilor și care cădea în adormire-adâncă atunci când intra-n vacanță. După ce treceai drumul pe lângă gardul școlii, dădeai peste o bucată de glie, nu foarte mare, de un verde închis de luțernă, iar dacă urmai cărarea până la capătul ei, ajungeai la o margine de salcâmi care străjuiau intrarea în prisacă.
Prisaca bunicului era compusă din vreo 40 de stupi, niște cutii din lemn vechi, așezate în iarba înaltă, la distanță de vreo doi coți unele de altele, vopsite în diferite culori, decolorate de soare și de trecerea vremii... Pasă-mi-te, stupii erau colorați diferit, astfel încât albinele să-și recunoască mai ușor căsuțele, să nu le-ncurce între ele, știut fiind că albinele nu disting prea bine culorile!
Și-apoi bunicu-mi povesti pe drum, cu blândețe în glas, despre lumea minunată și atât de complexă a albinelor: despre matcă și trântori, despre albinele-străjeri, cele care păzesc stupul de cotropitori, despre albinele-slujitoare, cele care se îngrijesc de nevoile reginei, despre albinele-bone, cele care îngrijesc ouăle și hrănesc pupele, și, nu în cele din urmă, despre albinele-culegătoare, cele care strâng cu atâta trudă, în găletușe mici, minuscule, polenul florilor, ce este mestecat de albinele-gospodine în mierea cea dulce și frumos parfumată...
Era o dimineață senină de vară, cu un cer curat, fără nori, știi, o zi din vacanța de vară, menită să-ți rămână și să-ți lumineze amintirile peste ani, o zi în care un pâlc de salcâmi zburliți în floare, ședeau filozofici, tăcuți, deranjați din când în când, de zumzetul molcom al albinuțelor aflate-n treabă...
Apoi bunicu' se-apucă de urnit stupii, destupându-i pe fiecare-n parte și cercetă în bătaia soarelui ramele cu fagure de ceară galbenă, ce scânteia de aurul mierii... Cu o lingură din lemn, destupa repejor căpăcelele fagurilor, eliberând astfel mierea, pregătind-o pentru centrifugare. Bătrânul avea centrifuga din inox de la tata, iar cel care trebuia să dea la manivelă eram eu; noroc că mergea ușor, iar mierea se adună curând în straturi grele pe pereții centrifugii, ca mai apoi să curgă domol prin robinet către borcane...
Odată strânsă prada, pe la amiază, cu toată oponența vehementă a câtorva albine-oșteni mai destoinice, am luat drumul înapoi către casă dând zor, fiindcă soarele era prea tare, iar foamea răzbătea în noi cu gândul la plăcintele aburinde cu brânză și stafide făcute de bunica...
- Bre! Da' când o sâ disfaci tabla șeia di pi casâ, câ zumzăie pre tari albinile șelea?
- Ei! O sâ disfac mâni, câ acuma-i pre di tăt soarili-aista!
Că, uite, îmi amintesc și astăzi cum bunicu' se aburcă pe streașina de tablă a casei și, înarmat c-un ciocan și-un clește, îi dezveli colțul unde un roi de albine își făcuse culcuș; iată, fagurii de aur străluceau circular în bătaia soarelui, transformând casa bunicilor mei într-o ciudată și fantastică navetă spațială, mânuită cu grijă de un extraterestru mic de stat și blajin la vorbă, cu ochii mari și albaștri ca cerul vacanțelor mele...
Categoria: Proza
Toate poeziile autorului: Shadow Man ![]()
Data postării: 24 iulie 2025
Adăugat la favorite: 1
Timp de citire: ~9 min.
Vizualizări: 598
Alte poezii ale autorului
Poezii de dragoste
Poezii de despărţire
Poezii despre natura
Poezii de primavara
Poezii dedicate Mamei
Poezii pentru copii
Casa Părintească
Poezii pentru tata
Poezii despre animale
Poezii despre moarte
Poezii filozofice
Poezii confesive
Poezii triste
Poezii motivaționale
Proza
Colinde
Poezii comice
Poezii patriotice
Poezii de 8 Martie
Poezii de Paște
Poezii de Anul Nou
Poezii diverse
Gânduri
Dedicaţii
Felicitări
Poezii de prietenie
Îți amintești?
Deea
13 iulie
SUPEEEEEEERB! păcat că nu mai postezi :(((
🎤 𝗣𝗘𝗥𝗘𝗖𝗛𝗘
Deea
13 iulie
frumos!!
VA FI ȘI UN RĂSPUNS?
Silvia Mihalachi
13 iulie
Stimate Florin Petricea ,vă mulțumesc pentru cuvintele deosebit de frumoase ce exprimă aprecierea dumneavoastră față de versurile mele și totodată apr...
Când se-nvăța lumina
anca_nistor
12 iulie
Superb! Mulțumesc pentru emoția transmisă.
Marea de iluzii
Maricel Bouros
12 iulie
Profund ,ușor trist și frumos....
Marea de iluzii
Cosmin Greurus
12 iulie
Waw mai descris in povestea asta perfect tinand cont ca am fost victima unei fraude
AMNISTIA ULTIMULUI STROP
Emanuelle
10 iulie
O metaforă filozofică superbă despre iertare și curgerea timpului. De admirat profunzimea din „Amnistia ultimului strop” și pacea regăsită la finalul...
Manuscrisele durerii
Emanuelle
10 iulie
Uneori, greutatea drumului este cea care ne rescrie povestea. Îți mulțumesc din suflet pentru lectura!
Fără diplomă de poetă
Melania Istrate
10 iulie
Rândurile astea sunt de o sinceritate cuceritoare. Nu e nevoie de o diplomă pentru a scrie. Poezia adevărată se naște exact din locul din care scriem...
Încerc... un rămas bun, mai bun
Melania Istrate
10 iulie
Profunzime și sensibilitate maxime! Imaginea cu indiferența returnată prin curier este memorabilă. M-au cucerit versurile tale și felul în care ai tra...
Poezie din suflet pentru suflete
Deea
10 iulie
MULȚUMESC!
Poezie din suflet pentru suflete
Melania Istrate
10 iulie
Ți-aș da o jumătate din mine...” 💔 Atât de real și relatable. Scrii super bine, vibe-ul de eliberare de la final e tot ce trebuie!
Călătoare în poezie
Deea
10 iulie
ador!!!!
✨ p.o.e.m
Deea
10 iulie
MULȚUMESC!!!!
O zi
Melania Istrate
10 iulie
O felie pură de nostalgie! 💙Textul acesta este un refugiu cald, o întoarcere nostalgică la albastrul cerului din curtea bunicilor💙🩵💙