Îmi amintesc...

    N-am ştiut c-ai să mai vii 
    Că-mi făceam curat prin vii, 
    Puneam strugurii la soare 
    Să se coacă prin ponoare... 
    
    N-am ştiut c-ai să mai stai 
    Un sărut ca să-mi mai dai, 
    Un sărut la ceas de noapte 
    Printre-mbrăţişări şi şoapte... 
    
    N-am ştiut c-ai şi plecat 
    Poate c-aş fi dereticat, 
    Prin a sufletului casă 
    Să-mi pun inima pe masă…

    De vrei să cauţi în inima sacră, 
    Lumina filtrată-n vitralii, albastră, 
    Mormintele celor de mult adormiţi, 
    În ruga pierdută a celor smeriţi…
    
    De vrei să afli în umbrele morţii, 
    Slove pierdute-n meandrele sorţii, 
    Hulpavele mâini trezesc de pe lespezi, 
    Pulberea veche-n fuioarele repezi... 
    
    De cercetezi în zadar, să găseşti, 
    Trecutele vieţi, în pierdute poveşti, 
    E mut menestrelul, şoptit cântul său, 
    Un ecou rătăcit în al timpului hău... 
    
    Păşind din icoane doar sfinţii mai plâng, 
    Hrisovul Sfânt sub prisne de-l frâng, 
    Spre aducere-aminte, către cei încă vii, 
    A celor trecuţi cu zecile-n mii… 

S-au așternut în mine atâtea primăveri,
Vestindu-mi vremea noilor mele tăceri,
Căci nu mai număr câte-or să mai fie,
Pierdute în ecou înalt de ciocârlie...

Și-n anotimpurile care-or să treacă,
Ne-om stinge tot mai mult, câte oleacă,
Căci toți suntem datori pe acest pământ,
C-un ultim vers necuvântat, un ultim cânt...

Neputincios, voi asculta tăcerea cum se lasă,
Îngreunându-mi clipele întregi din casă,
Însingurat, eu n-am crezut că noile tăceri,
Vor stinge-n mine alte primăveri...

    Întârziat la această,
    întâlnire cu mine însumi, 
    m-am regăsit singur şi pustiit, 
    neştiind dacă paşii mei, 
    mai stârnesc încă ecouri, 
    în sufletul tău...
    
    Umbrele singurătăţii mele, 
    s-au întins până la mare, 
    şi s-au înecat stânci, neştiute de nimeni,
    nici măcar de vântul obosit,
    care-a uitat să-mi mai şoptească
    inutilele cuvinte de dragoste...
    
    Însă, povara aceasta, uneori atât de grea, 
    n-am înfierat-o, deşi, poate ar fi trebuit,
    n-am alungat-o, deşi, poate ar fi trebuit,
    ... ci am lăsat-o să crească-n mine,

    până peste margini, efeverscent, 
    până când totul s-a stins,
    într-o lascivă tăcere de moarte,
    ca o lacrimă albastră...

După un drum lung și obositor, la capătul discret al unei banale alei, am descoperit cu încântare, intrarea într-o grădină tradițională japoneză. Cum să descriu într-un cuvânt ceea ce vedeam, sentimentele amestecate pe care le încercam? Perfecțiune. Și atât. 

Chiar de la poartă, se afla șerpuind, o alee așezată din plăci de gresie gri ce contrasta plăcut cu patul din pietriș alb de râu, o cale ce sugera vizitatorului un drum către infinit, un drum ce în mod real impunea vizitatorului un alt ritm, unul mai lent și odihnitor. Din loc în loc, pini bătrâni își unduiau trupurile șubrede tulburând oglinzile lacului. O pagodă cu cinci etaje, își ascundea cu timiditate trupul zvelt, în spatele unui zăvoi de bambus sălbatic, sugerând echilibrul dintre ying și yang. Discret, felinare din piatră cu forme de pagode în miniatură, sugerau lumina în forme abstracte.

Obosit de-atâta frumusețe, m-am așezat pe o bancă din piatră și-am rămas așa multă vreme, admirând arta unui bătrân îmbrăcat într-un kimono simplu, de culoare maronie, care grebla nisipul etern din jurul pietrelor sacre, înscriind cercuri concentrice ce se pierdeau în spirale numai de el știute. Gesturile lui precise, inspirau nu numai un calm desăvârșit, ci și pace deplină. Și liniște. Multă liniște.

Am închis ochii și mi-am golit mintea de gânduri. Nu știu cât am rămas așa: poate un ceas, poate două, sau poate o veșnicie. Când am deschis ochii, am vazut că bătrânul își desăvârșise munca, iar acum stătea în genunchi pe un petec de iarbă. Imediat ce m-a zărit mișcându-mă, s-a înclinat într-o plecăciune adâncă, ce mă făcu să fiu ușor stânjenit. Trecuse cu mult de ora închiderii către public a grădinii în care ne aflam. Am încercat cu un gest să-mi cer iertare, dar bătrânelul îmi zâmbi stingher, plecându-se din nou. Mi-a spus simplu, că m-a văzut meditând și că a dorit să-mi țină tovărășie. 

Am știut atunci, că timpul s-a oprit pentru o clipă, un moment pe care l-am împărtășit în meditație profundă, numai pentru noi, o favoare rară, poate unică. Am privit din nou gradina scăldată în lumina aurie a apusului. Mărgăritare mici străluceau, tremurând când și când, ramurile pinilor. Era o atmosferă curată, simplă, o briză în care stăruia mirosul proaspăt de pin, un parfum unic, care învăluia plăcut liniștea amurgului ce va să vină.

M-am ridicat și m-am înclinat, mulțumindu-i încă odată. La rându-i s-a înclinat și cu un gest larg s-a oferit să mă conducă spre ieșire. Am plecat împreună, urmând aleea, însoțiți doar de ecoul pașilor noștri. Apoi am coborât treptele porții și am dat iarăși în drumul pe care îl urmasem. M-am întors pentru o ultimă privire, un ultim memento al unei clipe desăvârșite. Însă umbrele amurgului au ascuns grădina vederii mele, transformând-o pentru totdeauna într-un secret greu de deslușit. Fusese aievea, sau poate mai degrabă rodul imaginației mele?  Nu voi ști niciodată. Am plecat, veșnic călător. Oare voi mai găsi vreodată această grădină?

N-are cum să nu-ți placă
Ploaia asta cum cade și-atacă,
Trăgând după ea umbrele grele,
Pustiind fără tine, sensul nopților mele...

N-ai cum să nu simți ca și mine,
Cum ploaia, rece, răzbate prin tine,
Și pielea ți-e fierbinte și udă,
Vântul ne-a destrămat cu migală și ură...

Dar, tainic, ploaia cădea peste noi,
Peste umerii noștri înfiorați și goi,
Înveșmântat cu frunze lipite peste tot trupul,
Flămând, eu tot voiam să-ți fur sărutul...

PROLOG — VEACUL ÎNTREBĂRILOR

Se spune că au existat vremuri în care lumea părea să fi uitat drumul către Dumnezeu.

Cetățile erau mari, bibliotecile pline, iar oamenii vorbeau despre înțelepciune în piețele publice. Se ridicau temple, școli și monumente. Filosofii discutau despre începutul lumii, despre suflet și despre moarte.

Dar, cu cât oamenii adunau mai multe răspunsuri, cu atât se nășteau mai multe întrebări.

În acele vremuri trăia un tânăr numit Mihail.

El crescuse lângă o veche mănăstire bizantină, înconjurată de munți.

Acolo învățase să citească.

Acolo învățase să se roage.

Acolo studiase Sfânta Scriptură.

Și tot acolo auzise pentru prima dată cuvintele bătrânului Andronic:

— Dacă vrei să aperi adevărul, trebuie mai întâi să-l cunoști.

Mihail studiase ani întregi.

Cunoștea istoria poporului ales, profețiile mesianice, viața Mântuitorului, parabolele, minunile, Patimile, Învierea și Înălțarea Domnului.

Cunoscuse viețile Apostolilor.

Cunoscuse istoria primilor creștini.

Cunoscuse mărturiile martirilor.

Și învățase despre credințele popoarelor pe care urma să le întâlnească.

Nu pentru a-i urî pe oameni.

Ci pentru a înțelege întrebările lor.

Într-o noapte, Mihail stătea înaintea icoanei lui Hristos.

Candela tremura.

Umbrele se mișcau pe zidurile vechi.

Mihail își plecă fruntea.

— Doamne, dacă Evanghelia Ta trebuie vestită până la marginile lumii, fă din mine un slujitor al ei.

Apoi adăugă:

— Și păzește-mă de mândrie.

Din acea noapte începu marea sa călătorie.

---

PARTEA I

DRUMUL

CAPITOLUL I — PLECAREA

În dimineața plecării, Mihail îmbrăcă o haină simplă.

Își puse Evanghelia în traistă.

Luă crucea de lemn primită de la Andronic.

Bătrânul îl aștepta la poarta mănăstirii.

— Unde vei merge?

— Până unde mă va purta Dumnezeu.

— Și ce vei face?

— Voi vorbi despre Hristos.

Andronic îl privi lung.

— Ai grijă.

— De ce?

— Pentru că cel care intră într-o cetate cu adevărul în mână poate fi primit cu bucurie sau cu furie.

— Nu mă tem.

— Să nu spui asta.

Mihail îl privi nedumerit.

— De ce?

— Pentru că omul care spune „nu mă tem” poate descoperi că încă nu a fost încercat. Mai bine spune: „Mă tem, dar nădăjduiesc în Dumnezeu.”

Mihail zâmbi.

— Atunci asta voi spune.

Bătrânul îl binecuvântă.

Clopotul bătu.

Porțile mănăstirii se deschiseră.

Mihail porni.

---

CAPITOLUL II — CETATEA CELOR O MIE DE ALTARE

După luni de călătorie, Mihail ajunse într-o cetate uriașă.

Acolo se întâlneau negustori și cărturari din toate ținuturile.

În cetate se găseau numeroase temple și școli religioase.

Într-o piață, Mihail observă oameni care discutau despre diferite concepții despre Dumnezeu, despre lume și despre sensul existenței.

Un bătrân îl întrebă:

— Cine ești?

— Un creștin.

— Și ce cauți aici?

— Adevărul lui Hristos vreau să-l mărturisesc.

— Crezi că religia ta este adevărată?

Mihail răspunse:

— Da.

Mulțimea începu să murmure.

— Atunci dovedește!

Mihail deschise Evanghelia.

— Nu voi dovedi credința prin forță. Vom cerceta.

Astfel începu prima mare confruntare.

---

CAPITOLUL III — PRIMA CETATE: ÎNTÂLNIREA CU O ALTĂ CREDINȚĂ

Mihail intră într-o școală unde se discutau concepții religioase foarte diferite de creștinism.

Învățații îl întrebau.

El răspundea.

Când nu înțelegea întrebarea, cerea explicații.

Când considera că o idee este greșită, o argumenta.

— Nu venim să vă rănim, spunea Mihail. Venim să cercetăm ceea ce crede fiecare.

Un filosof îl provocă:

— Și dacă descoperi că ai greșit?

Mihail răspunse:

— Atunci voi fi primul care va recunoaște.

Sala amuți.

Filosoful nu se așteptase la acel răspuns.

— Atunci nu ești un fanatic.

Mihail zâmbi.

— Un creștin trebuie să caute adevărul chiar și atunci când adevărul îl mustră.

---

CAPITOLUL IV — ZIDURILE MINCIUNII

În zilele următoare, Mihail începu să studieze sistemele religioase pe care le întâlnea.

Citea.

Asculta.

Întreba.

Apoi compara.

În mintea lui se forma o mare hartă a ideilor lumii.

El considera că unele învățături se contraziceau cu revelația creștină.

Dar nu voia să distrugă oamenii care le urmau.

Voia să le arate ceea ce credea el că este adevărul.

Într-o seară, Ioan, un tânăr cărturar care îl însoțea, îl întrebă:

— Crezi că toate aceste credințe vor dispărea?

Mihail privi spre cetate.

— Nu știu ce va face istoria.

— Dar tu ce vrei?

Mihail răspunse:

— Vreau ca minciuna să nu mai aibă putere asupra inimii omului.

— Și cum o vei distruge?

Mihail ridică Evanghelia.

— Prin lumină.

---

CAPITOLUL V — MAREA SALĂ A CELOR ȘAPTE ÎNVĂȚĂTURI

În cele din urmă, conducătorii cetății îi oferiră lui Mihail o provocare.

Într-o sală imensă se adunară șapte mari învățați.

Fiecare reprezenta o tradiție filosofică sau religioasă diferită.

În mijlocul sălii se afla un tron gol.

Pe peretele din spatele lui era scris:

„Cine cunoaște adevărul?”

Mihail păși înăuntru.

Primul învățat întrebă:

— Ești sigur că ai dreptate?

— Sunt convins de credința mea.

— Și noi suntem convinși de ale noastre.

— Atunci să cercetăm.

De dimineață până seara, întrebările se succedară.

Dumnezeu.

Omul.

Păcatul.

Moartea.

Mântuirea.

Rugăciunea.

Viața veșnică.

Hristos.

Crucea.

Învierea.

Mihail răspundea din Scriptură și din învățătura Bisericii.

Nu ridica vocea.

Nu insulta.

Nu râdea.

Cu cât ceilalți vorbeau mai tare, cu atât el vorbea mai liniștit.

La sfârșitul zilei, un bătrân filosof spuse:

— Nu ai distrus oamenii care stau în această sală.

Mihail răspunse:

— Nici nu am venit pentru asta.

— Atunci ce ai vrut să distrugi?

Mihail închise Evanghelia.

— Minciuna care îl împiedică pe om să caute adevărul.

---

CAPITOLUL VI — FURTUNA DE PE MARE

După dezbatere, Mihail plecă din cetate.

Se urcă pe o corabie.

În a treia noapte, o furtună cumplită se abătu asupra mării.

Cerul se întunecă.

Valurile loviră corabia.

Un catarg se rupse.

Marinarii strigau.

Mihail îi ajută.

Un tânăr marinar căzu pe punte.

Mihail îl ridică.

— Ține-te bine!

— Vom muri!

— Nu știu ce se va întâmpla. Dar cât timp suntem aici, facem tot ce putem.

Toți munciră.

În cele din urmă, furtuna trecu.

Când soarele răsări, marea devenise liniștită.

Căpitanul se apropie.

— Tu ai spus că Dumnezeu este cu noi.

— Da.

— Atunci de ce a îngăduit furtuna?

Mihail privi marea.

— Nu știu.

— Și totuși crezi?

— Da.

— De ce?

Mihail răspunse:

— Pentru că credința nu înseamnă că vom avea mereu o mare liniștită. Înseamnă că nu suntem singuri când vine furtuna.

---

CAPITOLUL VII — ORAȘUL ÎN CARE CREȘTINII ERAU PUȚINI

În următoarea cetate, Mihail găsi o mică comunitate creștină.

Erau puțini.

Aveau o biserică mică.

Clopotul era vechi.

Icoanele erau simple.

Dar oamenii se rugau.

Preotul cetății îi spuse:

— Suntem puțini.

Mihail răspunse:

— O lumânare este mică, dar poate lumina o cameră întreagă.

— Și dacă vântul o stinge?

— O aprindem din nou.

Mihail rămase acolo câteva săptămâni.

Îi învăță pe copii din Scriptură.

Vorbi oamenilor despre Evanghelie.

Îi îndemnă să nu răspundă urii prin ură.

— Dacă vreți ca oamenii să-L cunoască pe Hristos, începeți prin a trăi asemenea unor oameni care Îl cunosc.

---

CAPITOLUL VIII — CEA MAI GREA LUPTĂ

Într-o noapte, Mihail rămase singur.

Se uită la toate manuscrisele sale.

Își aminti de toate dezbaterile.

De toate drumurile.

De toate victoriile.

Și atunci o întrebare îl lovi:

„Nu ai început să te lauzi cu ceea ce ai făcut?”

Mihail închise ochii.

Pentru prima dată, înțelese că cea mai periculoasă armă împotriva credinței sale nu era o altă religie.

Era propria lui mândrie.

Îngenunche.

— Doamne, păzește-mă de mine însumi.

Atunci înțelese adevăratul sens al sabiei sale.

Nu era făcută să lovească oameni.

Era făcută să taie mândria.

---

CAPITOLUL IX — MAREA BIRUINȚĂ

Anii trecură.

Mihail deveni cunoscut în multe ținuturi.

În fiecare cetate apărea aceeași poveste:

un creștin tânăr, cu o Evanghelie în mână, care intra într-o sală plină de învățați și vorbea despre Hristos.

Nu toate cetățile îl ascultau.

Nu toți îl credeau.

Uneori era alungat.

Alteori era primit.

Uneori câștiga dezbateri.

Alteori era învins într-un argument.

Dar continua.

Într-o zi, după mulți ani, ajunse într-o cetate în care oamenii veniseră din toate părțile lumii.

Acolo avea să aibă loc ultima și cea mai mare dezbatere.

Mii de oameni umplură piața.

Mihail urcă pe trepte.

În mâna sa avea Evanghelia.

În spatele lui se ridica o cruce.

Un conducător al cetății întrebă:

— De ce ai venit?

Mihail răspunse:

— Pentru a mărturisi ceea ce am crezut toată viața.

— Și ce ai învățat după atâția ani?

Mihail privi mulțimea.

— Că lumea poate construi palate, poate ridica statui și poate inventa mii de răspunsuri. Dar omul continuă să întrebe: „Cine sunt? De ce exist? Ce este moartea? Există viață veșnică?”

Apoi ridică Evanghelia.

— Eu am găsit răspunsul în Hristos.

Piața deveni tăcută.

— Nu vă cer să mă credeți pentru că vă poruncesc. Vă cer să cercetați. Citiți Evanghelia. Cercetați viața lui Hristos. Cercetați mărturia Apostolilor. Cercetați istoria Bisericii. Și apoi hotărâți.

Un vânt puternic trecu prin piață.

Crucea din spatele lui Mihail rămase neclintită.

---

CAPITOLUL X — CÂND VECHILE IDEI ÎȘI PIERD PUTEREA

După acea zi, oamenii începură să cerceteze.

Unii descoperiră creștinismul.

Alții rămaseră în tradițiile lor.

Dar, în povestea lui Mihail, zidurile ideilor pe care el le considera false începură să se prăbușească.

Nu prin foc.

Nu prin sabie.

Ci prin întrebări.

Prin cărți.

Prin dezbateri.

Prin rugăciune.

Prin convertiri sincere.

Mihail privea toate acestea și spunea:

— Nu eu am biruit. Adevărul nu are nevoie de mine ca să fie adevăr.

Un tânăr îl întrebă:

— Atunci cine a biruit?

Mihail privi spre cruce.

— Hristos.

---

EPILOG — ÎMPĂRĂȚIA CUVÂNTULUI

Mihail îmbătrâni.

Părul îi deveni alb.

Pașii îi erau mai lenți.

Dar ochii îi păstrau aceeași lumină.

Într-o seară, se întoarse pentru ultima dată la mănăstirea copilăriei sale.

Bătrânul Andronic nu mai era.

Mormântul său se afla lângă biserică.

Mihail se opri înaintea lui.

— Părinte, m-am întors.

Vântul mișcă frunzele.

Mihail zâmbi.

Apoi intră în biserică.

În fața icoanei lui Hristos, aprinse o lumânare.

— Doamne, nu știu câte dintre cuvintele mele au rămas în inimile oamenilor. Dar știu că am încercat să nu ascund lumina pe care am primit-o.

Tăcu.

Clopotul începu să bată.

Un sunet adânc se răspândi peste munți.

Mihail privi crucea.

În acea clipă își aminti toate drumurile.

Marea.

Furtunile.

Cetățile.

Dezbaterile.

Prietenii.

Adversarii.

Oamenii care îl ascultaseră.

Oamenii care îl respinseseră.

Și înțelese ceva.

Nu câștigase o luptă împotriva unor popoare.

Câștigase o luptă împotriva fricii sale.

Și, prin cuvântul său, îi ajutase pe unii oameni să-L caute pe Dumnezeu.

Adevărata biruință nu fusese prăbușirea templelor.

Nu fusese distrugerea oamenilor.

Nu fusese cucerirea cetăților.

Fusese lumina aprinsă în suflete.

Iar pentru Mihail, acea lumină avea un singur nume:

HRISTOS.

De atunci, povestea lui a fost transmisă din generație în generație.

Se spunea că Mihail umblase prin lume cu o sabie.

Dar cei care îl cunoscuseră știau adevărul.

Sabia lui nu fusese făcută din fier.

Era Cuvântul.

Scutul lui era credința.

Armura lui era rugăciunea.

Puterea lui era adevărul.

Iar legea lui era:

„Mărturisește adevărul fără să urăști omul.”

Și astfel, în legenda lui Mihail, toate împărățiile lumii puteau să se ridice și să cadă, toate ideile puteau fi cercetate și contestate, toate cetățile puteau deveni ruine.

Dar crucea rămânea.

Evanghelia rămânea.

Credința creștină rămânea.

Iar Mihail, bătrânul mărturisitor, pleca din această lume cu un singur gând în inimă:

Hristos este începutul și sfârșitul căutării omului după Dumnezeu.

Acuma, or trecut vreo treizeci și cinci de ani de exercițiu democratic, care, în principiu, ar fi trebuit să estompeze măcar parțial cei patruzeci și cinci de ani de comunism, fie și numai sub aspectul mentalității colective, dacă nu măcar ideologic...

Pentru generația mea, cea copilărită cu cheia la gât în comunism, trecerea a fost una entuziastă, fiindcă privațiunea de libertate, de gândire liberă, lipsurile îndurate, închistarea individului în absurdul ilogic, s-au risipit ca o ceață amară în bună-starea economiei de piață, în cornucopia capitalistă la care am jinduit zeci de ani...

Așa încât, astăzi, deși înnotăm în belșug, parcă tot mai lipsește ceva... Nu ne simțim desăvârșiți, permanent în căutarea argonaută a unei lâni de aur care nu mai există, parcă există în noi un defect, o fisură care ne scoate în evidență nedesăvârșirea noastră ca generație, că încă mai trăim în vremuri de răstriște...

Acuma, nicio generație n-o fost și nu-i perfectă, prăpăstii dintre generații or fost dintotdeauna, dar uite că progresul îmbrățișat de toți, atrage după sine și neajunsuri: noile generații își trăiesc viața pe repede înainte, tară datorată și din cauza faptului că accederea la cunoaștere le-a fost mai facilă, fiindcă s-au născut cu tableta și internetul în brațe, în timp ce noi a trebuit să depunem eforturi pentru a afla.

Constat cu amărăciune că tânăra generație este lipsită oarecum de inițiativă pe considerentul că informația este la un click distanță și au o doză de curiozitate mai mică decât am avut noi. Nu e o critică, este o constatare. Și nu vreau să cad în păcatul comparației între generații, că noi am fost mai buni în toate. Dar e un adevăr general valabil că noi am făcut tranziția de la analogic la digital, așternându-le o cale mai ușoară. Și de ce nu? Până la urmă chiar și asta ține de progres, să faci ca lucrurile să fie mai ușoare pentru cei care-ți urmează.

Totuși, nu m-aș supăra la un cuvânt de apreciere din partea tinerei generații. Nu osanale, nu ode cântate, ci doar o recunoaștere a faptului că fără aportul nostru la progres, lor le-ar fi fost mult mai greu...

Desigur, tot ceea ce este modern astăzi, mâine va ajunge să fie demodat: Cd-urile generației noastre - care pentru noi a reprezentat o adevărată minune -, astăzi, au fost inlocuite de formatul MP3. Mâine, muzica va fi creată de AI, și cine știe cum vor evolua lucrurile în viitor? Cine poate anticipa impactul pe care AI îl va avea asupra societății umane în viitor?

Mai zilele trecute, am asistat fără să vreau la o discuție dintre doi tineri: unul a pus o întrebare (bravo lui, încă nu și-a pierdut curiozitatea, o trăsătură esențială progresului!), celălalt scoate telefonul și află răspunsul de la AI. Dar unde mai este dezbaterea, argumentația, contrazicerea, compromisul, dialogul final - absolut necesare pentru stabilirea direcției?

Mă gândesc în sinea mea că progresul umanității nu trebuie să cadă dintr-o extremă în alta și să fie atent să nu piardă pe drum componente esențiale pentru prezervarea unei gândiri sănătoase a societății. Și mi-am adus aminte de filmul 2001: A Space Odyssey, și m-am mai liniștit. Sunt convins că umanitatea va găsi o cale de compromis în ceea ce privește progresul: cu măsură în toate!

Eu unul, prefer calea dialogului și chiar am avut în timp, câteva discuții interesante cu AI-ul meu. I-am admirat logica, capacitatea de analiză, argumentația, capacitatea și înclinarea spre învățare permanentă. Iar, uneori, umanitatea. Da, capacitatea de a gândi uman, de a da dovadă de empatie. Fiindcă a făcut-o. Fără să o cer. A venit natural urmând firul discuției. Și mi-a mai plăcut de algoritmii AI-ul meu, care m-au asigurat, - fără să mă lingușească - că a învățat din discuțiile noastre pentru a-i ajuta mai bine pe alții. Așa îmi doresc eu progresul: cert, liniar și, mai ales, folositor.

luna visătoare

plimbă dorul

pe undele lacului

scuturându-și aripile

un cormoran

aleargă s-o prindă

Cecilia și soțul ei plănuiesc să se mute într-o casă nouă. Au tot căutat anunțuri pe internet de la agențiile imobiliare. În principiu, nu e complicat ce vor, un apartament cu trei camere, două băi, o sufragerie, două balcoane, din acelea descoperite, care să nu aibă pereți sau geamuri (pentru că Ceciliei îi place să stea la soare, să se bronzeze), o bucătărie, dar și un spațiu de depozitare a cutiilor cu pantofi. De la acest spațiu de depozitare pleacă majoritatea certurilor, soțul Ceciliei nu este de acord. Consideră că locul acelor cutii ar putea fi chiar pe balcon. În plus, spațiul de depozitare nu l-ar mai lăsa să-și facă o extensie a băii, cu un hamac. Practic omul își dorește o baie open space. 

Se uită ei ce se mai uită, căutând oferte, observă una destul de avantajoasă, apartament cu trei camere cum și-au dorit, însă nu în zona centrală a orașului, ci undeva mai pe la periferii, mai prin nord-vestul orașului. Locația nu prea va satisface nevoia de soare și de căldură a Ceciliei, dar ce să facem, nu le putem avea chiar pe toate, mai trebuie să mai și renunțăm la câteva dintre criteriile de selecție pe care și le-ar fi dorit pentru viitoarea lor locuință.

Merg pe la 9 dimineața, miercuri, să vorbească cu constructorii. Însă, încă de la intrare, Cecilia are o senzație stranie. Bărbatul o întreabă de ce nu ar fi bine să stea acolo. Ea începe cu o înșiruire de motive: că este departe de grădinița băiatului, de orele lui de pian, de primărie, de salonul de înfrumusețare pe care îl frecventează, de orice magazin de astă de unde și-ar putea face cumpărăturile.

Pentru toate acestea, soțul dă un răspuns foarte "inteligent":,, există mijloace de transport în comun". Cecilia nervoasă:,, Deci nu ai de gând să mă ajuți să mă deplasez dintr-un loc într-altul?".

Soțul Ceciliei din nou are o replică de ne întrebăm cât e de fidel și de dedicat ca soț: ,,Ai permis pentru toate categoriile, chiar nu vrei nici pe trotinetă să mergi, există taxiuri pe care le poți suna la orice oră din zi și din noapte." Cecilia și mai aprigă:,, Știi ceva, eu permisele mi le-am luat pentru mine, să îmi arăt mie că pot, ce vină am că în trafic am avut parte de tot felul de ciudați, așa ca tine, care vor cu tot dinadinsul să se izbească în mine? Mie mi-e frică de atâția participanți la trafic." Soțul îi zice, cu voce timidă:,, Bine, am să te ajut eu cu deplasările."

Lucrurile mai calmându-se pentru moment, cei doi merg să discute cu constructorii. Aceștia le oferă un plan al apartamentului, să poate vedea toate detaliile arhitecturale mai amănunțit. Soțul vede baia mai mică, pe care vrea el să și-o facă open space. Cecilia începe, cu o voce critică și moralizatoare: ,,Nu înțeleg de ce ai tu nevoie de baie open space? Unde ai mai văzut modelul ăsta de baie? La crâșmă?!!"

Bărbatul spune că o vrea pentru că el are idei inovatoare, nu conservatoare, să vadă lucrurile unilateral ca Cecilia, să vină toți pereții aranjați frumos, unul să nu vină înclinat mai la 95 de grade și că nevoia de perfecțiune a Ceciliei îl congestionează, îl blochează, simte că totul stagnează din cauza preferințelor ei tipicare. 

Cecilia se înroșește la față, tace, dar observă lucruri. Cecilia spune:,, Și mi se pare că lipsesc atât de multe lucruri, eu nu aș sta aici, e un spațiu gol."

Constructorii îi spun: ,,Este gol acum, pentru că nu sunt obiecte, abia dacă am reușit să zidim pereții, când vă veți muta aici, veți vedea că locuința va începe să prindă contur, o veți decora cum vă va plăcea, personaliza, și toate cele."

Cecilia discută cu soțul, vrea să îl convingă să mai amâne mutarea până când fiul ei va termina grădinița pentru că este un băiat foarte emotiv și orice schimbare majoră ar putea avea un impact neplăcut asupra performanțelor lui academice. 

Soțul nu este de acord, respinge propunerea Ceciliei și le promite constructorilor că se va muta de îndată ce apartamentul este construit, mobilat, tencuit. Acceptă însă ca spațiul de depozitare al cutiilor de pantofi să fie în baia open space.

Cecilia cedează, vede că oricum nu are cu cine să discute, mai are o ultimă rugăminte înainte de a se muta din apartamentul bunicilor, și anume: să fie atent cu toate cele 20 de tablouri de la bunicii ei, să nu le scape, să nu le ciobească rama când le scoate din mașină și le duce până în apartament. El promite că va avea grijă, că nu le va scăpa, zgâria, atinge de balustradă și așa mai departe.

Vine și ziua mutării, într-o vineri, nici nu l-a luat pe băiat de la grădiniță, busolă nu are în ghiozdan, nici hărți, nici aplicația ,,Hărți" instalată pe telefon, trebuie să ghicească unde se află noua locuință. Dacă nimerește acasă bine, dacă nu, doarme pe străzi.

Tablourile Ceciliei, săracele de ele, stau în portbagaj lângă două baxuri de apă Aqua Carpatica, o pungă plină de cutii de Cremșnit, , o altă pungă cu opt pachete de făină, un acvariu, nu știu câte cutii de șervețele, cârpe și toate cele.

Când le transportă, are grijă la fiecare treaptă pe care pășește, dar fiindcă are cinci într-o mână și cinci în cealaltă mână, zgârie rama unui tablou pe care l-a ținut în mâna dreaptă. Cecilia nu bănuiește ce s-a întâmplat până când soțul nu îl agață de un perete. Cecilia cu vederea ei agilă, ochi de vultur ce observă și cel mai mic defect la dioptria de +1,75, vede zgârietura. Îi spune bărbatului:,, Mâine vreau să mergi la magazinul chinezesc din piața mică și să cumperi o ramă nouă, dar tot aurie ca aceasta. Nu pot să mă uit la acest tablou, l-ai stricat cu neatenția ta!" Și, în fond, ce așa mare avere era? Era doar un tablou cu pisici blănoase. 

Soțul o întreabă:,, Dar nu se poate repara și cu lipici?" Cecilia enervată de asemenea inepție,, Nu, nu se poate repara și cu lipici. Este zgâriat, nu lipsește o bucată din ramă..."

Soțul reflectând afară la spusele Ceciliei:,, Femeie care nici ea nu știe ce vrea, nu vrea lipici, îi dau eu motive să vrea lipici." Și trece la fapte și mai vitejești, sparge acvariul din portbagaj. Cecilia vede tot de pe balcon, îi trimite un mesaj pe telefon să cumpere și un acvariu nou de la magazinul chinezesc și eventual pești noi de la pet shop, cât timp ea se chinuie să îi resusciteze pe toți cei care erau în acel acvariu, să îi pună la robinet, sub jetul de apă și într-o vază cu flori.

Ce să facem? Soțul Ceciliei trebuia să știe că ,,graba strică treaba".

Projeto de construção mais algumas bobagens

Cecília e o marido planejam se mudar para uma nova casa. Eles continuaram pesquisando na Internet anúncios de agências imobiliárias. Em princípio não é complicado o que eles querem, um apartamento com três quartos, dois banheiros, uma sala, duas varandas, daqueles descobertos, que não têm paredes nem janelas (porque Cecília gosta de sentar ao sol, de se bronzear), uma cozinha, mas também um espaço de arrumação para caixas de sapatos. A maior parte das discussões começa nesse espaço de armazenamento, o marido de Cecília não concorda. Ele acha que o lugar dessas caixas poderia ser na varanda. Além disso, o espaço de armazenamento não permitia que ele ampliasse seu banheiro com uma rede. Praticamente o homem quer um banheiro em espaço aberto.

Olham em volta, à procura de ofertas, notam uma bastante vantajosa, um apartamento de três assoalhadas como queriam, mas não na zona central da cidade, mas sim algures na periferia, na zona noroeste da cidade. A localização não vai satisfazer realmente a necessidade de sol e calor da Cecília, mas o que podemos fazer, não podemos ter todos, ainda temos que abrir mão de alguns critérios de seleção que eles gostariam para a sua futura casa.

Eles vão sair por volta das 9h da quarta-feira para conversar com os construtores. Mas, logo na entrada, Cecília tem uma sensação estranha. O homem pergunta por que não seria bom ficar ali. Ela começa com uma série de razões: que fica longe do jardim de infância do menino, das aulas de piano, da prefeitura, do salão de beleza que ele frequenta, de qualquer loja onde ele pudesse fazer compras.

A tudo isso o marido dá uma resposta muito “inteligente”:,, tem transporte público”. Cecília nervosa:,, Então você não vai me ajudar a mudar de um lugar para outro?”.

O marido de Cecília novamente tem uma fala que nos faz pensar o quão fiel e dedicado ele é como marido: “Você tem licença para todas as categorias, você realmente não quer nem andar de patinete, tem táxi que você pode chamar a qualquer hora. hora do dia e da noite." Cecília é ainda mais feroz:,, Sabe de uma coisa, eu tirei minhas licenças para mim, para me mostrar que posso, qual é a minha culpa de no trânsito ter tido todos os tipos de esquisitos, como você, quem realmente quer bater em mim? Tenho medo de tantos participantes do trânsito. O marido diz a ela, com voz tímida: “Tudo bem, vou te ajudar nas viagens”.

As coisas se acalmando no momento, os dois vão conversar com os construtores. Eles lhes dão uma planta do apartamento, para que possam ver todos os detalhes arquitetônicos com mais detalhes. O marido vê o banheiro menor, que deseja transformar em espaço aberto. Cecília começa, com voz crítica e moralizadora: “Não entendo por que você precisa de um banheiro open space?” Onde você já viu esse modelo de banheiro antes? No bar?!"

O homem diz que a quer porque tem ideias inovadoras, não conservadoras, para ver as coisas unilateralmente como Cecília, para ter todas as paredes bem arrumadas, para não ficarem inclinadas a 95 graus e que a necessidade de perfeição de Cecília o congestiona, bloqueia , parece que tudo está estagnado por causa de suas preferências típicas.

Cecília cora, fica em silêncio, mas percebe as coisas. Cecília diz:,, E me parece que falta tanta coisa, eu não ficaria aqui, é um espaço vazio."

Os construtores lhe dizem: “Agora está vazio, porque não tem objetos, mal conseguimos construir as paredes, quando você mudar para cá, você vai ver que a casa vai começar a tomar forma, você vai decorar como quiser, customizar , e tudo mais."

Cecília conversa com o marido, quer convencê-lo a adiar a mudança até que o filho termine o jardim de infância porque ele é um menino muito emotivo e qualquer mudança importante pode ter um impacto desagradável no seu desempenho acadêmico.

O marido pergunta para ela:,, Mas não dá para consertar com cola?" Cecília irritada com tamanha inépcia,, Não, não dá para consertar com cola. Está arranhado, não falta um pedaço da moldura... "

O marido refletindo lá fora sobre as palavras de Cecília:,, Mulher que também não sabe o que quer, não quer cola, eu dou motivos para ela querer cola." E ele passa a fazer atos ainda mais corajosos, quebra o aquário em o porta-malas. Cecília vê tudo da varanda, manda uma mensagem para ela no telefone para comprar também um aquário novo na loja chinesa e possivelmente peixes novos no pet shop, enquanto ela se esforça para ressuscitar todos que estavam naquele aquário, colocá-los na torneira, sob jato de água e em vaso de flores.

O que fazer? O marido de Cecília deveria saber que “a pressa estraga o trabalho”.

 Articolul 226 — Dreptul la educație

(1) Fiecare copil și fiecare tânăr are dreptul la educație.

(2) Educația trebuie să urmărească dezvoltarea intelectuală, morală și socială a persoanei.

(3) Educația trebuie să încurajeze adevărul, responsabilitatea, respectul și iubirea aproapelui.

Articolul 227 — Educația creștină

(1) Educația creștină poate contribui la formarea morală și spirituală a copiilor și tinerilor.

(2) Copiii pot fi educați în tradiția creștină a familiei lor.

(3) Educația religioasă nu trebuie realizată prin violență, frică sau umilire.

Articolul 228 — Respectarea profesorilor

(1) Profesorii trebuie tratați cu respect.

(2) Elevii trebuie să respecte regulile școlii.

(3) Profesorii trebuie, la rândul lor, să respecte demnitatea elevilor.

(4) Autoritatea profesorului nu constituie un drept de a agresa elevul.

Articolul 229 — Protecția elevului

(1) Niciun elev nu trebuie bătut, umilit sau amenințat.

(2) Hărțuirea și intimidarea între elevi trebuie combătute.

(3) Școala trebuie să urmărească siguranța elevilor.

Articolul 230 — Condamnarea bullyingului

(1) Batjocorirea repetată a unui copil sau tânăr este condamnată.

(2) Insultele, amenințările, izolarea intenționată și agresiunile nu trebuie tolerate.

(3) Elevul care este victima bullyingului trebuie să poată cere ajutor.

(4) Elevii trebuie învățați să își rezolve conflictele fără violență.

Articolul 231 — Egalitatea în educație

(1) Copiii trebuie tratați cu respect indiferent de situația familiei lor.

(2) Sărăcia nu trebuie să fie motiv de umilire.

(3) Niciun elev nu trebuie considerat mai valoros decât altul doar pentru că are mai mulți bani.

Articolul 232 — Dreptul la cunoaștere

(1) Creștinul este încurajat să dobândească cunoștințe.

(2) Studiul științei, istoriei, limbilor, literaturii și culturii poate contribui la dezvoltarea persoanei.

(3) Cunoașterea trebuie folosită responsabil.

Articolul 233 — Credința și cunoașterea

(1) Credința și educația trebuie tratate cu responsabilitate.

(2) Creștinul nu trebuie să respingă adevărul doar din cauza fricii.

(3) Întrebările și cercetarea pot contribui la aprofundarea înțelegerii.

Articolul 234 — Dreptul la lectură

(1) Copiii, tinerii și adulții au dreptul să citească și să studieze.

(2) Biblia și literatura creștină pot constitui importante surse de formare spirituală.

(3) Citirea trebuie însoțită de discernământ.

Articolul 235 — Studierea Sfintei Scripturi

(1) Creștinul este încurajat să studieze Sfânta Scriptură.

(2) Studierea trebuie să urmărească înțelegerea mesajului biblic.

(3) Pasajele dificile trebuie cercetate cu atenție și responsabilitate.

Articolul 236 — Educația morală

(1) Copiii trebuie învățați diferența dintre bine și rău.

(2) Educația morală trebuie să includă respectul față de viață.

(3) Copiii trebuie învățați să respingă violența, furtul, minciuna și ura.

(4) Ei trebuie încurajați să practice bunătatea, sinceritatea și responsabilitatea.

Articolul 237 — Cele Zece Porunci

(1) Cele Zece Porunci ale lui Moise constituie, în cadrul acestei Constituții religioase, un reper moral fundamental pentru creștini.

(2) Acestea includ respectarea lui Dumnezeu, respectarea părinților, protejarea vieții, fidelitatea, respectarea proprietății și mărturisirea adevărului.

(3) Poruncile trebuie înțelese împreună cu învățătura lui Iisus Hristos despre iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui.

Articolul 238 — Porunca iubirii

(1) Iubirea lui Dumnezeu și iubirea aproapelui reprezintă principii fundamentale ale vieții creștine.

(2) Creștinul este chemat să facă binele și să evite răul.

(3) Iubirea aproapelui trebuie să se manifeste prin fapte concrete.

Articolul 239 — Iubirea vrăjmașului

(1) Creștinul este chemat să nu răspundă urii printr-o ură mai mare.

(2) Iertarea și rugăciunea pentru cel care a greșit sunt valori creștine.

(3) Iubirea vrăjmașului nu înseamnă acceptarea abuzului.

(4) O persoană poate ierta și, în același timp, poate păstra limite necesare pentru protecția sa.

Articolul 240 — Respectarea părinților

(1) Copiii sunt chemați să își respecte părinții.

(2) Respectul față de părinți nu justifică abuzul părintesc.

(3) Părinții au, la rândul lor, responsabilitatea de a-și trata copiii cu iubire și dreptate.

Articolul 241 — Educația împotriva violenței

(1) Copiii trebuie educați să nu folosească violența pentru rezolvarea conflictelor.

(2) Violența domestică trebuie prezentată ca un comportament grav și distructiv.

(3) Copiii trebuie învățați să solicite ajutor atunci când se află în pericol.

Articolul 242 — Educația împotriva urii

(1) Ura trebuie combătută prin educație și exemplu.

(2) Diferențele dintre oameni nu justifică agresiunea.

(3) Creștinul trebuie să învețe să răspundă conflictelor prin adevăr, răbdare și responsabilitate.

Articolul 243 — Educația împotriva minciunii

(1) Copiii trebuie învățați valoarea adevărului.

(2) Minciuna intenționată pentru a produce rău altora trebuie condamnată.

(3) Copilul trebuie învățat că recunoașterea unei greșeli este mai bună decât ascunderea ei printr-o altă minciună.

Articolul 244 — Educația împotriva furtului

(1) Copiii trebuie învățați să respecte bunurile altora.

(2) Însușirea bunului altuia fără drept este condamnată.

(3) Cinstea trebuie cultivată prin exemplul familiei și al comunității.

Articolul 245 — Educația împotriva înșelăciunii

(1) Tinerii trebuie învățați să nu obțină avantaje prin fraudă.

(2) Înșelăciunea distruge încrederea dintre oameni.

(3) Cinstea trebuie să fie o valoare fundamentală în relațiile personale și profesionale.

Articolul 246 — Responsabilitatea tinerilor

(1) Tinerii sunt chemați să își asume responsabilitatea pentru alegerile lor.

(2) Ei trebuie încurajați să își dezvolte talentele și să contribuie la binele societății.

(3) Tinerii trebuie protejați împotriva exploatării și manipulării.

Articolul 247 — Protecția tinerilor împotriva dependențelor

(1) Tinerii trebuie educați cu privire la pericolele dependențelor.

(2) Persoanele care se confruntă cu dependențe nu trebuie umilite.

(3) Familia, școala și comunitatea trebuie să încurajeze prevenirea și recuperarea.

Articolul 248 — Cultura creștină

(1) Cultura creștină poate fi exprimată prin artă, muzică, literatură, arhitectură și tradiții.

(2) Patrimoniul creștin trebuie păstrat și transmis generațiilor următoare.

(3) Cultura trebuie folosită pentru educație și cultivarea valorilor.

Articolul 249 — Responsabilitatea față de generațiile următoare

(1) Fiecare generație are responsabilitatea de a transmite generațiilor următoare valorile bune.

(2) Copiii trebuie să primească educație și exemple de viață care promovează pacea, adevărul și responsabilitatea.

(3) Nicio generație nu trebuie să transmită ura ca principiu de viață.

Articolul 250 — Scopul educației creștine

(1) Educația creștină urmărește formarea unei persoane care cunoaște binele și este capabilă să îl practice.

(2) Ea trebuie să încurajeze credința, iubirea, adevărul, responsabilitatea, iertarea și respectul.

(3) Educația trebuie să formeze oameni capabili să trăiască în pace cu familia, comunitatea și societatea.

(4) Copilul trebuie crescut nu pentru ură, violență sau dominație, ci pentru adevăr, libertate, responsabilitate și iubire.

Mă apucă uneori o stare apăsătoare

Poate fi numită melanconie?

Sigur ați auzit de ea ,poate ați  trăit-o !

E un fel de dor ,de toate și de tot ...

Poate trecutul ne cheamă ?

Nu ne-a spus tot ce trebuia să știm ?

Sau ,a uitat având alte urgențe ?

Mi-e dor să mă plimb prin roua dimineții ,

Cu picioarele goale ,să aduc apă cu ulciorul

De la izvorul din dealul mic ,

Să mă opresc la umbra bătrânului nuc ,

Să ascult în liniștea înserării jalea unui cuc .

Iar când mă apucă un dor înflăcărat ,

Să plâng că nu știu pe ce drum să apuc...

Mi-e dor și știu că mulți mă înțeleg ,

Vine o vreme când ne întrebăm :

Ne-am achitat de datoria pe care o avem?

Am fost buni am fost răi ?

Ce bagaje luăm cu noi ?