Pește preistoric în franceză

Din dragoste pentru tine

Mi-am tatuat

Pe inima

Al tau nume

Ce ma face

Sa-mi ies

Din minti

Cand il rostesc

...in soapta.

Mi-ai amprentat

Pe buze

Al tau sarut

Ce astazi

...e doar

O amintire.

Mi-ai imprimat

Chiar si atingerile

Pe fiecare particica

A trupului meu

Ce astazi le duc dorul.

Privind

Apusul soarelui

Te caut

Si nu...

„Tată, ce sunt aceștia?”
— Oameni, fiule, dar nu toți sunt ceea ce par. De aceștia trebuie să te ferești.

„Dar de ce, care-i explicația?”
— Vezi tu, fiule, nu toți șerpii sunt veninoși, dar toți mușcă…

„Și nu știu ce e iubirea?”
— Știu, fiule, dar o folosesc acolo unde nu trebuie: în averi, în păcate, în cele lumești.

„Dar unde le este speranța?”
— În ziua de azi, fiule, speranța este pâinea omului sărac. Cei care o au, o țin strâns; cei care nu, doar o visează.

„Dar ei nu sunt oameni liberi?”
— Se declară liberi, fiule, dar libertatea lor e doar o iluzie. „Mai-marii lumii” le lungesc lanțurile, iar ei cred că au drepturi, dar ,,mâncarea,, le este trasă tot mai departe ca tot să nu ajungă la ea.

„Și nu știu că într-o zi vor muri?”
— Știu, fiule, dar uită că nu avuția va plânge după ei când vor părăsi această lume. Nu lucrurile nesufletești vor fi cele dăruite pentru iertarea sufletelor lor.

„Și unde este adevărul?”
— În fața lor, fiule, dar adevărul doare prea mult ca să-l accepte.

„Tată, dar eu cum trebuie să plec?”
— Când vii pe lume, fiule, vii plângând, iar cei din jur se bucură de venirea ta. Pleacă astfel încât toți să-ți simtă lipsa, iar tu să pleci zâmbind.

„Dar, tată, de ce sunt așa răi?”
— Fiule, Eu sunt Bunătatea Lumii. Ei nu sunt răi, ei sunt fiii Mei.

După ce s-a mutat în apartamentul cel nou, mai exact și-a luat toate catrafusele cu ea, Cecilia a început să descopere tot mai multe lucruri nefirești. Spre exemplu, muta corpuri de mobilier și la un moment dat a auzit un scârțâit în perete. Intrigată, Cecilia a dat puțin cu unghia în perete, tencuiala s-a desprins în secunda doi, dezvăluind o frumoasă gaură în perete. Deci constructorii noștri harnici și dedicați acoperă găurile cu bandă adezivă transparentă peste care dau cu var lavabil. Ciudat ar fi puțin spus, mai ar trebui să spunem că este treabă făcută doar de ochii lumii. În caz de cutremure sau ceva, ce ne facem cu asemenea pereți? Cad peste locatari înainte ca ei să reușească să se sustragă din apartament. 

Mai apoi, a vrut să ducă cârpele la baie, în baie ce să mai găsească, un sandwich dublu Cheeseburger, uitat acolo de o lună, dar in stare aproape perfectă. Comestibil nu mai are cum să mai fie, dar arată uimitor de bine. Mai sunt și ambalaje de la cordon bleu, plăcintă cu mere de la Hornbach, șuncă austriacă (cea mai gustoasă șuncă pentru constructori), crenvurști Martinel, se pare că lumea preferă calitatea germană la alimentele consumate, e doar o constatare.  

Dar cam adormiți inginerii ăștia de șantier, că și-au uitat prin casă și creionul mecanic, agende, nu știu câte pixuri. Ceciliei îi convine, îi vor servi foarte bine să pună note de patru și de doi, că doar atât o lasă inima să dea. Cine reușește să ia nota șapte la testele ei, acela chiar știe ceva engleză. Dar nu le pune că ar fi dificilă, consideră că efortul trebuie să vină din ambele direcții, nu doar unul să ofere, altul să primească. În plus, ea consideră că facilitează învățarea foarte bine, dar e puțin nesigură pe această abilitate a ei, vrea să se convingă citind testele copiilor. Pare rece, dar la interior se ascunde o inimă caldă, sensibilă, copilăroasă chiar. Din prea multă dorință de a fi copil, nu se supără, chiar râde când vede masa din sufragerie, aceeași masă, cea veche, din apartamentul bunicilor ei. Cât de scrijelită, desenată cu carioci, creioane colorate, acuarele a rămas ea de pe vremea când fiul ei avea vreo 2-3 ani. Când despachetează vede cărțile lui de colorat din anii anteriori, vede cât de stângaci, și totuși adorabil, colora el fiecare personaj, fiecare casă, fiecare detaliu din imagini, cât de bine a ajuns să coloreze pe parcurs. Nu omite nici cărțile cu mesaje, pe care le-a primit când era mai măricel, cam de vreo 5 ani. Acolo erau propoziții pe care el ar fi trebuit să le completeze, de genul: ,, Dacă aș avea o floare, i-aș da-o...", Dacă i-aș mulțumi mamei, aș face-o pentru că..." scurte texte ale recunoștinței, cadou primit de Crăciun de la o mătușă. 

Frumoase amintiri, dar surprizele din apartament nu se opresc, ci continuă. Parchetul scârțâie, de fiecare dată când Cecilia pășește pe el. În note muzicale similare, scârțâie și ușile când le deschizi. Sertarele cad din noptieră, unica noptieră din dormitorul lor. De camera copilului ce să mai comentăm? Toate lăzile în care își depozitează jucăriile sunt trântite una peste alta, mai este și un frig de nedescris. În toate camerele, temperatura este medie, numai în camera fiului e insuportabil de frig. Geamul era dublu, dar nu a fost fixat bine, mai lipsește și un strat de termopane. 

Cecilia alertată, ce o să facă ea cu băiatul ei care oricum tot face infecții la sinusuri și are treabă destul de des cu nasul, pentru că îi seamănă ei? A dat comandă de un halat de baie cu glugă pe care să îl poarte tot timpul, inclusiv când doarme. 

Becul din tavan oferă și el o lumină ca la discotecă, că pâlpâie mereu, e un pic enervant pentru scris, citit sau tăiat unghiile de la picioare, dar așa ca lumină în cameră, e bună așa cum este, deocamdată. În viitor, îi va achiziționa o lustră cu lumină mai rece, pentru că are uniformă vișinie și nu îi place cum se vede vișiniul în lumină galbenă. Îi place movul, în schimb, iar dacă lumina va fi bleu, uniforma va părea mov, lucru care i s-ar părea fascinant, că ar fi o uniformă mult mai interesantă, mai plăcută vizual, decât cea cu care se obișnuise el de atâția ani.

Rezumând tot ce au reușit constrictorii să facă până la momentul mutării Ceciliei în apartament, surprizele au fost multe, și noroi pe jos în fiecare cameră, resturi de mâncare, obiecte uitate, dar e un apartament locuibil, este cald cât de cât, în unele camere, merge televizorul, frigiderul, internetul, și sperăm să meargă în continuare, nu gata, cum bate vântul prin noiembrie se strică toate și tot locatarii cărora li s-a stricat sunt vinovați că firele sunt vechi, că sunt termosensibile, că sunt o grămadă de detalii tehnice care ne oripilează, nu își au rostul, ne complică viețile și important ar fi să aibă acces la orice câtă vreme plătesc prețul întreg, nu înjumătățit sau pe sfert. De ce să ia copilul note proaste că nu a terminat eseul pentru bacalaureat până la două noaptea, de ce să aibă mâncare stricată în frigider, că curentul nu este constant, se ia și se împute mâncarea în frigider, copilul o mănâncă și după are nevoie de scutiri de la școală sau de la meditații că nu se poate prezenta în starea în care e? De ce să trebuiască să recupereze orele acelea? Le-a lipsit intenționat? Intenționat nu a făcut ce se așteptau alții de la el să facă sau că nu a avut cum? Da, să ne spună mai bine cine caută să-i judece pe alții care nu au. În ziua de azi, a nu avea este egal cu a nu putea. Puțini sunt cei ce chiar pot să înțeleagă, să stea să analizeze situații. Persoana care nu are trebuie să aibă șanse egale la orice ca și cele ce au. Nu ar trebui să devină asta o piedică. Dacă el vrea să dea admiterea la biologie și îi cade internetul, cum mai consultă el tratate de specialitate? Părinții trebuie să aibă grijă de nevoia de cunoaștere și împlinire a copilului. Părinții au grijă, nu e asta problema. Problema pleacă de la cine a știut atât de bine să monteze totul în primă fază. Cecilia, dacă ții la viitorul copilului tău, privează-l de niște scuze (cine se scuză, se acuză), explicații "prea simple poate" nedigerate de nimeni, pe care va ajunge să le dea peste ani și ani. Fă-i un bine și mută-l într-un oraș cu mai multe posibilități, nu-l lăsa să se agațe de situații pe care va ajunge să le regrete la un moment dat.

Yllätyksiä uudessa asunnossa

Muutettuaan uuteen asuntoon ja otettuaan kaikki omaisuutensa mukaan Cecilia alkoi löytää yhä enemmän luonnottomia asioita. Hän esimerkiksi siirsi huonekaluja ja jossain vaiheessa hän kuuli narinaa seinästä. Kiinnostunut Cecilia taputti hieman seinää kyntellään, kipsi irtosi sekunnissa ja paljasti seinässä kauniin reiän. Joten ahkerat ja omistautuneet rakentajamme peittävät reiät läpinäkyvällä teipillä, jonka päälle he maalaavat. Olisi lievästi sanottuna outoa, meidän pitäisi myös sanoa, että se on työtä, jota vain maailman silmät tekevät. Mitä teemme sellaisille seinille, jos tapahtuu maanjäristys tai jotain? Ne putoavat vuokralaisten päälle ennen kuin he ehtivät paeta asunnosta.

Sitten hän halusi viedä liinat kylpyhuoneeseen, kylpyhuoneesta mitä muuta hän voisi löytää, kaksinkertaisen juustohampurilaisen voileivän, joka oli unohdettu sinne kuukaudeksi, mutta melkein täydellisessä kunnossa. Se ei ole enää mitenkään syötävä, mutta se näyttää hämmästyttävän hyvältä. Löytyy myös pakkauksia cordon bleusta, omenapiirakkaa Hornbachista, itävaltalaista kinkkua (rakentajien maukkainta kinkkua), Martinel-makkaroita, näyttää siltä, että ihmiset suosivat syömässään ruoassa saksalaista laatua, se on vain havainto.

Mutta nämä työmaa-insinöörit ovat vähän unisia, koska he unohtivat mekaaniset lyijykynät, muistikirjat, en tiedä kuinka monta kynää ympäri taloa. Se sopii Cecilialle, hänelle on hyvä antaa arvosanat neljä ja kaksi, koska se on kaikki mitä hänen sydämensä sallii. Se, joka saa kokeistaan seitsemän, osaa todella englantia. Mutta hän ei usko, että se olisi vaikeaa, hän uskoo, että ponnistelun on tultava molemmista suunnista, ei vain yksi antaminen, toinen saaminen. Lisäksi hän uskoo sen helpottavan oppimista erittäin hyvin, mutta hän on hieman epävarma tästä kyvystään, hän haluaa vakuuttaa itsensä lukemalla lasten kokeita. Se näyttää kylmältä, mutta sisällä piilee lämmin, herkkä, jopa lapsellinen sydän. Liiallisesta halusta olla lapsi, hän ei suuttuu, hän jopa nauraa nähdessään olohuoneen pöydän, saman vanhan pöydän isovanhempiensa asunnosta. Kuinka raaputettuna, piirrettynä värikynillä, värikynillä, vesiväreillä hän säilyi siitä ajasta, kun hänen poikansa oli noin 2-3-vuotias. Kun hän purkaa pakkauksestaan, hän näkee aiempien vuosien värityskirjansa, hän näkee kuinka kömpelösti, mutta kuitenkin suloisesti hän väritti kuvien jokaisen hahmon, jokaisen talon, jokaisen yksityiskohdan, kuinka hyvin hän pääsi värittämään matkan varrella. Hän ei myöskään jätä pois viestikortteja, jotka hän sai vanhempana, noin 5 vuotta sitten. Siellä oli lauseita, jotka hänen olisi pitänyt täydentää, kuten: "Jos minulla olisi kukka, antaisin sen hänelle...", Jos haluaisin kiittää äitiäni, tekisin sen, koska... . kiitollisuus, joululahja tädiltä.

Kauniita muistoja, mutta yllätykset asunnossa eivät lopu, vaan jatkuvat. Parkettilattia narisee joka kerta, kun Cecilia astuu sen päälle. Samankaltaisten nuottien ovet myös narisevat, kun ne avataan. Laatikot putoavat ulos yöpöydästä, joka on heidän makuuhuoneensa ainoa yöpöytä. Mitä voimme sanoa lastenhuoneesta? Kaikki laatikot, joissa he säilyttävät lelujaan, istuvat päällekkäin, ja on myös sanoinkuvaamattoman kylmää. Kaikissa huoneissa on keskilämpötila, vain pojan huoneessa on sietämättömän kylmä. Ikkuna oli kaksinkertainen, mutta sitä ei kiinnitetty hyvin, myös lämpöeristyskerros puuttuu.

Cecilia varoitti, mitä hän aikoo tehdä pojalleen, joka joka tapauksessa saa jatkuvasti poskiontelotulehduksia ja joutuu käsittelemään nenänsä melko usein, koska hän näyttää häneltä? Hän määräsi hupullisen kylpytakin käytettäväksi koko ajan, myös nukkumiseen.

Kattovalaisin antaa myös diskovaloa, koska se välkkyy aina, hieman ärsyttää kirjoittaessa, lukemassa tai leikkaamassa varpaankynsiä, mutta huonevalaisimeksi se on hyvä sellaisenaan, toistaiseksi. Jatkossa hän ostaa kattokruunun viileämmällä valolla, koska hänellä on kirsikkapuku eikä hän pidä siitä, miltä kirsikka näyttää keltaisessa valossa. Hän toisaalta pitää violetista, ja jos valo on sininen, univormu näyttää violetilta, mikä hänen mielestään olisi kiehtovaa, että se olisi paljon mielenkiintoisempi, visuaalisesti miellyttävämpi univormu kuin se, johon hän oli tottunut. pitkiä vuosia.

Yhteenvetona kaiken, mitä kurolaiset onnistuivat Cecilian asuntoon muuttamisen hetkeen asti, yllätyksiä oli paljon, ja joka huoneessa oli muta lattialla, ruokajätteet, unohdetut esineet, mutta se on asuttava asunto, se on tarpeeksi lämmin, joissakin huoneissa televisio, jääkaappi, netti toimivat, ja toivomme, että ne jatkavat toimintaansa, se ei ole ohi, koska tuuli puhaltaa marraskuussa, kaikki hajoaa, ja vuokralaiset, jotka ovat rikkoneet sen, ovat syyllisiä, koska johdot ovat vanhoja, että ne ovat lämpöherkkiä, että ne ovat joukko teknisiä yksityiskohtia, jotka saavat meidät säikähtämään, eivät ole järkeviä, vaikeuttavat elämäämme, ja olisi tärkeää päästä käsiksi kaikkeen niin kauan kuin he maksavat täyden hinta, ei puoli tai neljäsosa. Miksi lapsen pitäisi saada huonoja arvosanoja, koska hän sai ylioppilastutkintonsa valmiiksi vasta kahdelta yöllä, miksi hänen olisi pitänyt pilata ruoka jääkaapissa, koska sähkö ei ole vakio, jääkaapissa oleva ruoka on otettu ja haisee, lapsi syö sitä ja tarvitsee sitten vapautusta koulusta tai meditaatiosta, jotta hän ei voi esiintyä siinä tilassa, jossa hän on? Miksi hänen pitäisi tehdä ne tunnit? Jäivätkö he sen huomaamatta? Eikö hän tahallaan tehnyt sitä, mitä muut odottivat hänen tekevän, vai eikö hänellä ollut keinoa? Kyllä, parempi kertoa meille, kuka yrittää tuomita muita, jotka eivät ole sitä tehneet. Nykyään ei ole vertaisia ei pysty.

Harva osaa todella ymmärtää, istua ja analysoida tilanteita. Ei-omaisilla on oltava samat mahdollisuudet kaikkeen kuin omaisilla. Tämän ei pitäisi olla este. Jos hän haluaa päästä opiskelemaan biologiaa ja hänen internettinsä epäonnistuu, kuinka hän voi tutustua erikoistuneisiin tutkielmiin? Vanhempien on huolehdittava lapsen tiedon ja toteuttamisen tarpeesta. Vanhemmat pitävät huolta, se ei ole ongelma. Ongelma alkaa siitä, kuka tiesi niin hyvin, kuinka kaikki alun perin järjestettiin. Cecilia, jos välität lapsesi tulevaisuudesta, jätä häneltä joitakin tekosyitä (joka pyytää anteeksi, syyttää itseään), selitykset "ehkä liian yksinkertaisia", joita kukaan ei sulata ja jotka hän lopulta antaa vuosia ja vuosia myöhemmin. Tee hänelle palvelus ja siirrä hänet kaupunkiin, jossa on enemmän mahdollisuuksia, älä anna hänen juuttua tilanteisiin, joita hän jossain vaiheessa joutuu katumaan.

Sunt un negustor de speranță. Mi-am întins taraba în piața umbrelor, acolo unde luminile se sting prea devreme și visurile se vând pe nimic. Pe tejgheaua mea nu sunt mărfuri obișnuite, doar borcane de sticlă pline cu licăriri de suflete, cuvinte nerostite și promisiuni pe care timpul încă nu le-a strivit.

Vin oamenii, cu ochii obosiți și buzunarele goale, întinzându-mi palmele în schimbul unei raze de posibilitate. Unii plătesc cu ultima lor lacrimă, alții cu amintiri pe care le-ar fi vrut uitate. Le ofer sticluțe sigilate cu vise de împrumut, licăriri de „poate mâine”, parfumul blând al unei dimineți fără teamă.

Dar speranța nu e niciodată gratuită. Cine îmi cumpără lumina trebuie să învețe să o păstreze. Cine îmi risipește marfa, mă va regăsi în colțurile întunecate ale nopții, așteptând, mereu, să fac un alt târg.

Și când noaptea își scutură ultima suflare peste oraș, rămân singur, înconjurat de borcanele mele goale. Oamenii vin, iau, pleacă,dar puțini știu că fiecare speranță vândută mă lasă mai gol.

Îmi privesc palmele: crăpate de timp, obosite de atâtea schimburi. În fiecare linie se ascunde o poveste pe care n-am avut curajul s-o trăiesc. Am vândut atâtea vise, dar n-am păstrat niciunul pentru mine.

Pe tejghea mai am un singur borcan  mic, tremurător, ca o stea prinsă în sticlă. Îl privesc îndelung. Poate că a venit vremea să-l deschid.

Dar tocmai atunci, un om se apropie. Are ochii arși de întuneric, pașii grei, sufletul crăpat de frig. Întinde mâna, fără să spună nimic.

Îi dau borcanul.

Și rămân, din nou, cu nimic.

Vântul îmi răscolește taraba pustie, ridicând praful unor promisiuni uitate. Privirea îmi alunecă spre locul unde fusese ultimul borcan acum doar o urmă caldă în palma străinului. Îl privesc cum pleacă, pășind mai drept, cu lumina aceea firavă tremurându-i în degete. O va păstra? O va risipi? Nu mai contează.

Eu rămân.

În piața umbrelor, nimeni nu se întreabă cine hrănește speranța negustorului. Oamenii vin, iau, pleacă – dar nimeni nu lasă nimic în urmă. Nici măcar o fărâmă de lumină pentru cel care le dăruiește.

Îmi închid ochii. E liniște. Poate prea liniște.

Apoi, în întunericul golit de borcane, se aprinde ceva. O lumină mică, nesigură, undeva în pieptul meu.

Nu am vândut tot. Nu am rămas fără nimic.

Pentru prima oară, îmi simt mâinile goale ca pe un început.

Îmi trec degetele peste piept, acolo unde licărește firava lumină. Nu știu de unde a rămas poate o scânteie rătăcită dintr-un borcan deschis prea devreme, poate un strop de speranță pe care am uitat să-l vând.

Piața e pustie acum. Umbrele s-au împrăștiat, iar aerul poartă doar ecoul pașilor celor care au plecat cu bucăți din mine. Îmi privesc taraba goală – lemnul uzat, urmele palmelor întinse, colțurile roase de atâtea nopți de așteptare.

Mă gândesc să plec.

Dar unde pleacă un negustor când și-a dat toată marfa? Unde merge cineva care a trăit doar din visele altora?

Fac un pas. Lumina din pieptul meu pâlpâie, ca și cum ar prinde curaj. Îmi ating coastele, simțind căldura ei tăcută.

Poate că nu trebuie să plec.

Poate că, pentru prima dată, trebuie să păstrez ceva doar pentru mine.

Îmi strâng haina în jurul meu și privesc spre cerul fără stele. De atâta timp am fost negustorul altora, țesătorul viselor străine, dar niciodată al meu. Am vândut speranțe ca pe mărfuri, fără să-mi dau seama că unele nu trebuiau să fie date, ci trăite.

Taraba mea e goală, dar pieptul mi-e plin. Simt lumina aceea mică, caldă, pulsând sub piele. Nu cere nimic. Nu vrea să fie vândută. Doar să crească.

Fac încă un pas, lăsând în urmă piața umbrelor. Străzile sunt tăcute, clădirile își țin respirația. Orașul nu știe încă cine sunt fără taraba mea, fără borcanele mele de speranță. Nici eu nu știu. Dar pentru prima oară, nu mi-e teamă.

Poate că am fost mereu doar un negustor. Poate că am fost doar un om care a uitat să spere pentru sine.

Dar acum, cu mâinile goale și lumina aceea crescând în mine, știu un singur lucru:

Nu mai vând nimic.

Acum, învăț să păstrez.

Orașul mă privește tăcut în timp ce pășesc pe străzile goale. Lumina din pieptul meu palpită, ca o promisiune pe care n-am îndrăznit niciodată s-o fac. E fragilă, dar e a mea.

Pentru prima oară, nu mai sunt un negustor. Nu mai sunt un om care dăruiește tot și rămâne cu nimic. Pentru prima oară, speranța nu e o marfă, ci un lucru pe care vreau să-l păstrez.

Dar orașul nu iartă pe cei care se schimbă.

Simt privirile celor care mi-au cumpărat lumina, care și-au plătit visele cu bucăți din suflet. 

Oamenii pe care i-am ajutat, cei care au plecat cu borcanele mele de speranță. Ei nu știu să trăiască fără negustorul lor.

Umbrele se adună. Pași răsună în spatele meu. Vocile lor sunt șoapte reci, rugăminți tăioase. Vor mai mult. Vor ce a mai rămas din mine.

Mă opresc. Lumina din pieptul meu tremură. O simt, atât de vie, atât de caldă  și atât de firavă. 

O vor lua și pe ea. Așa cum au luat tot.

Un braț mă apucă. Apoi altul. Mâini reci, lacome, sfâșietoare. Încerc să-mi strâng haina peste piept, să protejez scânteia, dar e prea târziu. Se năpustesc asupra mea ca niște suflete flămânde.

Simt cum lumina îmi scapă. Se destramă sub degete străine, risipindu-se în noapte, ca un vis pe care nu apuci să-l trăiești.

Când mă lasă jos, orașul e din nou întunecat. Străzile sunt reci. Mâinile mele sunt goale.

Sunt din nou nimic. Dar de data asta, nimic e tot ce a rămas din mine.

         - Duceţi-l în biroul meu! ordonă unul dintre civili continuându-şi discuţia cu o femeie tânără, fardată violent. Ştiţi unde, da?

     Poliţiştii îl îmbrânciră în clădire, obligându-l să urce mai multe scări, să coboare altele şi în cele din urmă să intre într-un birou minuscul, cu aspect cazon, mobilat doar cu o masă, un dulap metalic şi două scaune. Individul ciolănos îi desfăcu cătuşa de la mâna dreaptă, destul de brutal de altfel, pe care o prinse apoi de ţeava unui calorifer.

Rămas singur, Dragoş Fluieraş, de profesie medic ginecolog, constatase că poliţistul îl priponise de ţeava de jos a caloriferului, obligându-l să stea răsucit şi cocoşat, într-un echilibru mai mult decât precar. Abia după vreo oră auzise nişte paşi apropiindu-se şi răsuflă uşurat.

         - Procuror Ilie Cucoară! se prezentă civilul pe care-l văzuse mai înainte pe scări, un bărbat între două vârste, durduliu, cu obrajii şi nasul de culoarea vişinei putrede. Ai făcut-o lată, omule!

         - Poate îmi spuneţi şi mie ce am făcut! răspunse el cu o întrebare. Sunt un om paşnic, la locul meu, îmi plătesc taxele către Stat şi respect legile ţării!

         Procurorul rămase o clipă perplex, privindu-l cu ochii holbaţi, dar în clipa următoare sări de pe scaun şi se repezi asupra lui cu pumnii şi cu picioarele. Parcă înebunise. Nici măcar sângele care începuse să ţâşnească din nasul şi din gura victimei nu fusese îndeajuns ca să-i tempereze furia.

         -  Care va să zică, urlă el ştergându-şi sudoarea de pe frunte, îţi plăteşti taxele la Stat, hai, dar de ce paştile mătii violezi femei judecătoare? Ştii cine era judecătoarea pe care ai violată ieri seară? Îţi spun eu, canalie! Era nevastă-mea!!!

          Dragoş Fluieraş, aflat la pământ şi apărându-se cu singura mână liberă, negă cu înverşunare.

         - N-am violat pe nimeni, domnule procuror, sunt medic ginecolog! Toată ziua mă uit doar în ...

         - Eşti şi pervers, pe deasupra! Lasă că-ţi scot eu toate perversiunile din cap! Poţi dovedi unde ai fost aseară?

         - Cum să nu pot? Am martori cel puţin cincizeci de familii?

         - De ce nu cinci sute?

         - Fiindcă atâtea familii au fost la onomastica medicului-şef, Gălbează!

          Procurorul se aşeză pe scaun şi-şi aprinse o ţigară.

         - Mă provoci...mă provoci ca să scapi basma curată, nu-i aşa? Vrei să-mi demonstrezi că ai luat-o razna!

         - Nici gând, domnule procuror. Sunt încă în deplinătatea tuturor facultăţilor mentale!

         - Cum te numeşti?

         - Dragoş Fluieraş.

         - Cu ce te ocupi?

         - Sunt medic ginecolog la Spitalul de Urgenţă Grozăveşti.

         - Probabil că eşti şi căsătorit, ai şi copii şi, de ce nu, mergi duminica la biserică?

         - La biserică nu mă prea duc, recunoscu Fluieraş domol, dar în rest aveţi ...

        Procurorul strivi ţigara în scrumieră cu nervozitate.

         - Cred că până la urmă am să te împuşc!

         - Nu m-aş mira după cele întâmplate!

         - Iată-te şi victimă!!!

     În liniştea care se lăsase peste cuvintele lui Fluiersş se auzi deodată un tropăit de paşi, înjurături şi proteste, urmate de o bătaie energică în uşă. Procurorul Cucoară, obişnuit, se pare, cu asemenea scenete ridică ochii din dosarul aflat pe birou.

         - Intră! zise.

         Cei doi poliţişti care îl ridicaseră de dimineaţă pe Fluieraş îşi făcură apariţia ţinând imobilizat de mâini un bărbat îmbrăcat neglijent şi nebărberit, aflat într-o stare de tensiune explozivă.

         - Permiteţi să raportez, domnule procuror! vorbi ciolănosul. Individul acesta s-a prezentat la noi pretinzând că se numeşte Dragoş Fluieraş şi că, de fapt, el este violatorul...

         - Pretinzând???

         - Ulterior l-am verificat şi...s-a confirmat că...

         - Dar ăsta cine e? întrebă procurorul derutat, arătând către celălalt Fluieraş. De unde l-aţi săltat?

         Poliţistul se scărpină în creştetul capului depăşit de situaţie.

          - Dumnealui locuieşte la nr. 51, iar ăsta, vis-a-vis, la nr. 51 bis!        

         -  În mandat ce scria ?

         -  Păi, nu ştiţi, urma să-l scrieţi?

         -  Şi tu i-ai ridicat, aşa, fără mandat?

         -  Numai pe primul, fiindcă al doilea s-a predat singur!

         - Eşti un dobitoc! zbieră procurorul luându-se cu mâinile de cap. Ce-i spun eu acum omului ăsta ?

         Cei doi poliţişti se priviră o clipă complice, apoi cel mai pirpiriu făcu un pas înainte.

         - Eroare din greşeală, domnule, să trăiți!

Cea mai mare parte a vieții o petrecem la muncă :fie în spitale ,în școli

în fabrici și uzine ,pentrcă toți muncim ,din asta trăim.Cât timp ne rămâne

să-l petrecem în natură? Doar cei ce trăiesc în ea .Ceilalții în concedii ,în

zile libere .Așa mi s-a întâmplat și mie .Abia când am ieșit la pensie  m-am

împrietenit cu natura și am văzut cât de frumoasă și minunată poate fi .

      Am o căsuță la țară unde fug de câte ori am timp .E mult de lucru ,

dar și bucuriile sunt pe măsură .După ce termin treaba ,vorba vine ,treaba

nu se termină niciodată , dar iau un respiro să văd ce mai am de făcut .Așa

mi s-a întâmplat și în dimineața asta .Puțin obosit după șutul de dimineață

mi-am făcut o cafea mare și am ieșit pe balansoarul de pe terasă îmbrăcat

în flori și verdeață și admir ce văd :natura în toată splendoarea ei .Nici nu știu

încotro să-mi arunc ochii .La capătul grădinii mă așteaptă o barcă pregătită să 

ies pe lacul plin de nuferi ,împrejmuit de stuf și papură,în care soarele se oglindește 

păsările se gospodăresc în felul lor și broscuțele dau concerte răsunătoare .

Rămâi fermecat și uiți de tine .De aici de pe terasă ,dacă mă uit dreapta ,văd 

rânduri de vie, tocmai înflorită ,ce se leagănă în vânt .Tot în vale am însămânțat

tot ce-mi trebuie .Au început să răsară ,dornice de viață .În partea stângă e livada

care arată de nota zece .Pomii tualetați ,cu trunchiurle albe ,văruite ,solul răscolit ,

roiuri de albine colindă florile încărcate cu polen .Unde să te uiți ?Cum să nu te bucuri

când vezi în jur atâta viață?

     Totuși se întâmplă ceva ciudat .Un cârd mic de rândunele s-au oprit pe ramurile

smochinilor de lângă mine și-mi vorbesc pe limba lor .Minunea e că rândunelele nu

au mai venit pe aici ,să tot fie cam cinci ani .Le-am simțit lipsa .Cuiburile lor sunt

întregi .De mi-ar putea spune ce s-a întâmplat ?O pereche s-a așezat pe masa mea

ciripind .Cred că ele mă cunosc ,sunt stăpânele cuibului .Au plecat urmărite de mine ,

după ce au inspectat tot Am rămas amărât ,gâdindu-mă ce nu le-a plăcut .

Dar nu după mult timp s-au întors ,au dat câteva rotocoale deasupra mea și s-au

apucat să reparații la cuib ,poate să-și schimbe mobila ...Întâmplarea m-a bucurat

tare mult .Acum am cu cine vorbi...Poate le voi invita la cafea...

Matilda, poveste pentru copii, de a lui Roald Dahl, are și ea un sâmbure de adevăr. Portretul Matildei (cu mici abateri de la Matilda oglindită în scrierile lui) există în viața de zi cu zi. Acea persoana făcea permutări, logaritmi, ecuații de nu știu care grad, calcule la puterea 1000 fără a folosi funcția calculator a telefonului, citea de la vârsta de 4 ani, își vedea de propriile interese și pasiuni în timp ce sora mai mare își dădea unghiile cu ojă, iar fratele ei se uita la meci de fotbal cu nu știu ce echipe argentiniene, dacă tatăl ei a subestimat-o, i-a mânjit bine de tot căptușeala sacoului pe care îl purta cel mai des cu antiperspirant roll-on, știa peste cât timp i se vor termina toate cerealele din castron, știa și cine o va aproviziona iar înainte ca acestea să se termine, își alegea mereu lapte de la aceeași firmă (că doar acela i-a plăcut), din priviri își dădea seama și cât să toarne pentru a nu face inundație pe fața de masă, știa cum să nu se facă de râs la dansuri, călcând partenerul pe picior, știa când va ploua cu o acuratețe mult mai bună decât cea a aplicației AccuWeather, simțea când este respinsă sau acceptată de cei din jur, se simțea adesea neînțeleasă, deși ea îi înțelegea pe toți tot timpul, știa care sunt motivele și temerile fiecăruia, știa să nu se lase mai prejos, știa să lupte pentru drepturile ei, pentru dreptate și adevăr. Pentru ea mereu a contat ce era echitabil. A fost dintotdeauna o persoană calmă, cu picioarele pe pământ, dar și amuzantă în egală măsură. Cântarea eforturile tuturor, nimeni nu rămânea nedreptățit sau ignorat.

Vedea intențiile tuturor, ce îl animă pe fiecare om, ce îl revigorează, ce îl deprimă sau obosește. Știa în cine să aibă încredere și cine ar fi lăsat-o de izbeliște într-o situație mai complexă. Cam își putea închipui la ce să se aștepte din partea fiecăruia, cum ar fi reacționat, ce i-ar fi făcut să coopereze sau să respingă ideea de cooperare, în ce manieră ar fi discutat cu fiecare în parte. Nu o mai putea surprinde nimeni cu nimic, îi erau familiare majoritatea situațiilor care puteau apărea pe parcurs.

Putea să vadă frumusețea naturală a oamenilor, nu cea artificială, că s-ar fi machiat, că s-ar fi rujat, că și-ar fi creat un volum bufant al părului sau că ar fi fost la sală să își lucreze toate grupele de mușchi. Nu, nici pomeneală de așa ceva, ea aprecia oamenii pentru ceea ce erau, nu pentru ce doreau să pară a fi. Ei nu îi trebuiau cosmetizări inutile, naturalețea era cea mai reală, de aceea și era frumoasă. Ce era cel mai special la ea, era faptul că aprecia oamenii pentru felul lor de a fi, nu neapărat pentru ce ar oferi sau dovedi. Toate acestea se întâmplau pentru că ea îi vedea pe oameni din toate perspectivele, îi sorbea din priviri, îi citea ca și când ar fi citit romane. Era dornică să observe detaliile personalității fiecărei persoane, să preia ce era mai bun de la fiecare, la fel cum și albina culege polenul florilor pentru a-l prelucra și pentru a-l transforma în miere. 

Totodată, era o fire modestă, își dădea seama cât poate să facă și cât nu. Nu a crezut nicio clipă că ar putea face totul singură. Își cunoștea limitele. Înțelegea că sunt situații când trebuie să se mai consulte și cu cunoscuții ei pentru a-și da cu părerea și pentru a acționa în cunoștință de cauză.

Avea o apreciere foarte fină și atentă a urmărilor propriilor acțiuni și a felului în care acestea s-ar putea răsfrânge asupra celor din jur.

Personajul din cartea lui Roald Dahl nu și-ar putea găsi echivalentul în zilele noastre în nimeni alta decât Cecilia.

Roald Dahlin fiktiota tosielämässä

Roald Dahlin lastentarina Matilda sisältää myös totuuden siemen. Matildan muotokuva (pieniä poikkeamia Matildasta, joka näkyy hänen kirjoituksissaan) on olemassa jokapäiväisessä elämässä. Tuo henkilö teki permutaatioita, logaritmeja, en tiedä minkä asteen yhtälöitä, laskelmia 1000 potenssiin käyttämättä puhelimen laskintatoimintoa, luki 4-vuotiaasta lähtien, näki omia kiinnostuksen kohteitaan ja intohimojaan vanhemman sisarensa aikana. laittoi kynsiensä kynsilakkaa ja hänen veljensä katsoi jalkapallo-ottelua en tiedä minkä argentiinalaisen joukkueen kanssa, jos hänen isänsä aliarvioi häntä, hän tahrasi useimmiten käyttämänsä takin vuorauksen roll-on antiperspirantilla, hän tiesi kuinka paljon aikaa loppuu kaikista hänen kulhossaan olevista muroista, hän tiesi myös, kuka hänelle toimittaisi, ja ennen kuin ne loppuivat, hän valitsi aina yrityksen maidon (koska hän piti vain siitä), hän saattoi myös kertoa näyttää kuinka paljon kaataa, jotta pöytäliina ei tulviisi, hän tiesi, kuinka olla nauramatta tansseissa astumalla kumppaninsa jalkaan, hän tiesi milloin sataa paljon paremmin kuin AccuWeather-sovellus, hän tunsi kun Hänet hylkäsivät tai hyväksyivät ne, jotka vannon, hän tunsi usein olevansa väärinymmärretty, vaikka hän ymmärsi kaikkia koko ajan, hän tiesi kaikkien syyt ja pelot, hän tiesi, ettei saisi olla huonompi, hän tiesi kuinka taistella oikeuksiensa puolesta , oikeuden ja totuuden puolesta. Hänelle oli aina väliä, mikä oli oikeudenmukaista. Hän on aina ollut rauhallinen, maanläheinen ihminen, mutta yhtä hauska. Kaikkien ponnisteluja laulaen ketään ei jätetty vääryyden kohteeksi tai huomiotta jättämättä.

Hän näki jokaisen aikomukset, mikä jokaista ihmistä elävöittää, mikä virkistää, mikä masentaa tai väsyttää. Hän tiesi, keneen luottaa ja kuka olisi pettänyt hänet monimutkaisemmassa tilanteessa. Cam saattoi melkein kuvitella, mitä odottaa jokaiselta, miten he reagoisivat, mikä saisi heidät yhteistyöhön tai torjuisi yhteistyön idean, kuinka he keskustelisivat kunkin kanssa erikseen. Kukaan ei voinut yllättää häntä millään, hän tunsi useimmat tilanteet, joita matkan varrella voi syntyä.

Hän näki ihmisten luonnollisen kauneuden, ei keinotekoisen kauneuden, että he meikkaavat, että he laittaisivat huulipunaa, että he tekisivät hiuksiinsa täyteläisen volyymin tai että he olisivat kuntosalilla työstäen kaikkea. lihasryhmiä. Ei, ei mitään sellaista, hän arvosti ihmisiä sellaisena kuin he olivat, ei sitä, miltä he halusivat näyttää. Hän ei tarvinnut turhaa kosmetiikkaa, luonnollisuus oli todellisinta, siksi hän oli kaunis. Erikoisinta hänessä oli se, että hän arvosti ihmisiä sellaisena kuin he olivat, ei välttämättä sitä, mitä he tarjosivat tai todistaisivat. Kaikki tämä tapahtui, koska hän näki ihmisiä kaikista näkökulmista, imeytyi heidän katseensa, luki niitä ikään kuin hän lukisi romaaneja. Hän oli innokas tarkkailemaan jokaisen persoonallisuuden yksityiskohtia, ottamaan jokaisesta parhaan, aivan kuten mehiläinen kerää siitepölyä kukista käsitelläkseen ja muuttaakseen sen hunajaksi.

Oli vaatimaton, hän tajusi, mitä hän voisi tehdä ja mitä ei. Hän ei koskaan ajatellut hetkeäkään, että hän voisi tehdä kaiken yksin. Hän tiesi rajansa. Hän ymmärsi, että on tilanteita, joissa hänen on myös neuvoteltava tuttujensa kanssa voidakseen antaa heidän mielipiteensä ja toimiakseen tapauksen tietäen.

Hän ymmärsi erittäin hienosti ja huolellisesti omien tekojensa seuraukset ja kuinka ne voisivat vaikuttaa hänen ympärillään oleviin.

Roald Dahlin kirjan hahmo voisi löytää nykyajan vastineensa kenestäkään muusta kuin Ceciliasta.

Unforgettable, that's what you are

Unforgettable though near or far

Like a song of love that clings to me

How the thought of you does things to me

Never before has someone been more

Unforgettable in every way

And forever more, that's how you'll stay

That's why, darling, it's incredible

That someone so unforgettable

Thinks that I am unforgettable too

Unforgettable in every way

And forever more, that's how you'll stay

That's why, darling, it's incredible

That someone so unforgettable

Thinks that I am unforgettable too.

Uforglemmelig

Uforglemmelig, det er hvad du er

Uforglemmelig selvom nær eller fjern

Som en kærlighedssang, der klæber sig til mig

Hvordan tanken om dig gør ting ved mig

Aldrig før har nogen været mere

Uforglemmelig på alle måder

Og for evigt mere, sådan bliver du

Det er derfor, skat, det er utroligt

At nogen så uforglemmelig

Synes også, at jeg er uforglemmelig

Uforglemmelig på alle måder

Og for evigt mere, sådan bliver du

Det er derfor, skat, det er utroligt

At nogen så uforglemmelig

Synes også, at jeg er uforglemmelig.

Pardonne-moi ce caprice d'enfant

Pardonne-moi, reviens moi comme avant

Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi

Pardonne-moi ce caprice d'enfant

Pardonne-moi, reviens moi comme avant

Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi

C'était le temps des « je t'aime »

Nous deux on vivait heureux dans nos rêves

C'était le temps des « je t'aime »

Et puis j'ai voulu voler de mes ailes

Je voulais vivre d'autres amours

D'autres « je t'aime », d'autres « toujours »

Mais c'est de toi que je rêvais la nuit mon amour

Pardonne-moi ce caprice d'enfant

Pardonne-moi, reviens moi comme avant

Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi

C'était vouloir et connaître

Tout de la vie, trop vite peut-être

C'était découvrir la vie

Avec ses peines, ses joies, ses folies

Je voulais vivre comme le temps

Suivre mes heures, vivre au présent

Plus je vivais, plus encore je t'aimais tendrement

Pardonne-moi ce caprice d'enfant

Pardonne-moi, reviens moi comme avant

Je t'aime trop et je ne peux pas vivre sans toi.

Iartă-mi acest capriciu copilăresc

Iartă-mi acest capriciu copilăresc

Iartă-mă, vino înapoi la fel ca înainte

Eu, TE IUBESC prea mult, nu pot trăi fără tine!

Iartă-mi acest capriciu copilăresc

Iartă-mă, vino înapoi la fel ca înainte

Eu TE IUBESC prea mult, nu pot trăi fără tine!

A trecut timpul "iubirii" noastre

Amândoi am trăit fericiți în visele noastre

A trecut timpul "iubirii" noastre

Iar apoi mi-am dorit să zbor cu aripile mele.

Am vrut să trăiesc alte iubiri

Pentru alții care mi-a spus:

"Te iubesc" și "pentru totdeauna".

Dar,TU ești acela pe care-l visez noaptea, dragostea mea.

Iartă-mi acest capriciu copilăresc

Iartă-mă, vino înapoi la fel ca înainte

Eu, TE IUBESC prea mult și nu pot trăi fără tine!

A fost dorința de a învăța

Totul despre viata, poate prea repede

Acesta a fost descoperirea mea, descoperirea vieții,

Cu bucuriile și suferințele ei, cu nebuniile sale.

Am vrut să trăiesc ca și întâia oară

Urmărind orele, pentru a trăi numai în prezent,

Dar, cu cât trăiesc mai mult ofer mai mult.

Iartă-mi acest capriciu copilăresc

Iartă-mă, vino înapoi la fel ca înainte

Eu, TE IUBESC prea mult, nu pot trăi fără tine!

Corabie dragă, plutești în oceanul ce pare fără de sfârșit,

Spre ce continente vei mai merge și de această dată,

Ce te mai așteaptă la viitoarea destinație?

Corabie, corabie...

De ce nu mi-ai spus că îți place să navighezi atât de mult?

De ce nu m-ai prevenit?

De ce, doar întorcându-mi spatele la tine, pentru o clipă, ai plecat din port?

Cum am să mă pot obișnui cu golul pe care mi l-ai lăsat?

Cum îl voi umple?

Corabie, corabie...

Erai ușoară ca o vrabie,

Sper să te întorci mai veselă de ori unde te-ai fi dus,

Îmi dau seama că a trebuit să pleci,

Așa ai simțit,

Tot așa ai și socotit.

Te construisem atât de bine, din lemn, cârma, puntea,

Din mai multe cearceafuri velele,

Ți-am atașat chiar și ancoră,

Știu că nu îți va fi ușor,

Oceanul are mofturile lui,

Nu știi la ce să te aștepți,

Când devine agitat și te scutură în toate direcțiile,

Te poartă doar pe rutele care îi sunt lui mai accesibile,

Când îți va fi greu, când vei simți că nu mai ai cum să te mai menții la suprafață,

Te rog, privește în jos, vezi ancora atașată,

Gândește-te că de departe, chiar și de la mii de kilometri,

Eu te veghez, te am în suflet,

Doar că nu mai ești lângă mine să îți arăt,

Cu adevărat, cât de mult legătura dintre noi a însemnat,

(Pe un ton de ceartă)

Simte-te bine, lasă, uită cine te-a creat,

În două săptămâni nici nu ne-am apropiat,

Dacă așa consideri, este alegerea ta...

Să știi doar că eu țin la tine, de aceea te-am și construit atât de bine,

Ca ultimă încurajare îți mai spun:" Nu trebuie să te intimideze furtunile pe care le vei întâmpina cât vei străbate oceanul. Nu uita că după furtună vine vreme bună."

Corabia:,,Ce ai fă? Nu am voie să stau o zi în Rio de Janeiro? Doar o zi, atât vreau, după mă întorc la tine, promit!"

Ne cunoaştem din vedere

câte clipe efemere

niciodată-n drumul lor

nu şi-au oprit

mersul sigur şi grăbit

Ne cunoaştem din vedere

numai ochii în tăcere

au rostit de-atâtea ori

tot ce doreau

când lumina şi-o întâlneau...

Nici măcar din întâmplare

vreun cuvânt nu am rostit

În atâtea întâlniri,

jocul ăsta de priviri

pe-amândoi ne-a amuzat.

Ne cunoaştem din vedere

dar oricând e o plăcere

amintirea s-o păstrezi

şi să revezi

ochii ce îi ştii de-o viaţă

întâlniţi de dimineaţă

şi când ninge, şi când plouă

în maşina 179.

Ne cunoaştem din vedere...

Şi-atât!

Ne cunoaştem din vedere

câte clipe efemere

niciodată-n drumul lor nu ne-am oprit

mersul sigur şi grăbit

Ne cunoaştem din vedere

numai ochii în tăcere

au rostit de-atâtea ori

tot ce doreau

când lumina şi-o întâlneau...

Nici măcar din întâmplare

vreun cuvânt nu am rostit

În atâtea întâlniri,

jocul ăsta de priviri

pe-amândoi ne-a amuzat.

Ne cunoaştem din vedere

dar oricând e o plăcere

amintirea s-o păstrezi

şi să revezi

ochii ce îi ştii de-o viaţă

întâlniţi de dimineaţă

şi când ninge, şi când plouă

în maşina 179.

Ne cunoaştem din vedere...

Şi-atât!

Vi kender hinanden af synet

hvor mange flygtige øjeblikke

aldrig på deres måde

de stoppede ikke

sikker og hurtig gang

Vi kender hinanden af synet

kun øjnene i stilhed

sagde de så mange gange

alt, hvad de ønskede

da de mødte deres lys...

Ikke engang ved et uheld

Jeg sagde ikke et ord

I så mange møder,

dette stirrende spil

det morede os begge.

Vi kender hinanden af synet

men det er altid en fornøjelse

hukommelsen at beholde

og anmeldelse

øjnene du har kendt i en menneskealder

mødes om morgenen

og når det sner, og når det regner

i bil 179.

Vi kender hinanden af synet...

Også!

Vi kender hinanden af synet

hvor mange flygtige øjeblikke

vi stoppede aldrig på deres vej

sikker og hurtig gang

Vi kender hinanden af synet

kun øjnene i stilhed

sagde de så mange gange

alt, hvad de ønskede

da de mødte deres lys...

Ikke engang ved et uheld

Jeg sagde ikke et ord

I så mange møder,

dette stirrende spil

det morede os begge.

Vi kender hinanden af synet

men det er altid en fornøjelse

hukommelsen at beholde

og anmeldelse

øjnene du har kendt i en mennesk

ealder

mødes om morgenen

og når det sner, og når det regner

i bil 179.

Vi kender hinanden af synet...

Også!

Este o dimineață superbă de început de ianuarie, ne aflăm la unul dintre cele mai prestigioase colegii tehnice din județul Suceava, unde distinsa noastră profesoară de engleză, Cecilia (și numele de familie nu îl știm) se află în baie. Mai exact, în baia profesorilor, în partea pentru femei. Este un început de zi destul de anevoios după 4-5 alarme setate pe telefon, una pe la 12:30, alta pe la 2:40, altele două pentru fiul ei și încă una pe la 4:50 dimineața. Primele două au fost pentru a lua antibiotic, după ce a avut ceva infecție cu stafilococ auriu și nu știu câte alte tulpini de nozocomiale și bacterii gram pozitive pe care fii-su i le-a adus de la grădiniță, ultima alarmă a fost pentru a ajunge la timp în stație și a lua autocarul până la liceu, (pentru cine nu știe, Cecilia este navetistă cu 15 ani de experiență în transporturi). În mod normal, Cecilia ar fi putut să ceară concediu până ar fi început să se simtă mai bine, să se recupereze, să devină mai energică, dar o cunoașteți, știți cum e ea. Ea vrea doar olimpici, vrea ca tot ceea ce face să aibă sens, îi place obiectul pe care îl predă și nu doar atât, ea vrea să producă o reformă în predarea acestui obiect, chiar tinde să revoluționeze și să îmbunătățească actul predării până l-ar aduce la rangul de artă. A ales să facă ore suplimentare în starea în care e, pentru că știe că în acest an, olimpiada se va ține la liceul la care predă. În această dimineață însă, Cecilia nu prea a apucat să mai aibă grijă și de ea însăși, fapt pentru care, a trebuit prima dată să meargă la baie. I s-a întins tot rimelul, de la condens, din fericire, își îndepărtează surplusul cu niște șervețele umede. Apoi, cu cele uscate începe să-și sufle nasul, și suflă săraca, că se distrează și profesoarele din cabinele alăturate. Plouă cu comentarii de genul ,, Știi Cecilia, am o mașină de tuns iarba pe care o folosesc să tund junglă din jurul casei și face exact aceleași sunete". Dragi colege profesoare, dați dovadă de empatie și nu mai râdeți de problema Ceciliei, că nu este de glumit cu microbii care circulă, la câți au tot apărut, ca ciupercile după ploaie, am impresia că vine sfârșitul lumii, dar aceasta este realitatea, sunt dezechilibre ecologice, poluare și au apărut bacterii. Și încălzirea globală le ajută să prospere... În fine...Cecilia pune atâta pasiune în suflatul nasul, ca în orice altceva ar face, nu m-a ajutat și pe mine cu niște cărți de care am avut nevoie în urmă cu 10000 de ani? Bineînțeles că da, dar vreau să zic că la ea acasă nici nu se vede culoarea pereților, tencuiala sau dacă are tablouri, că are cărți până la lustră. Și așa arată cam fiecare cameră din apartament. Am înțeles destul de repede că este pasionată de ceea ce face și bravo ei. E greu să mai găsești pasiune în ceva, orice, chiar cred că nimic nu are sens sau poate trebuie să mai caut până să-l găsesc. 

Revenind la povestea noastră, Cecilia își suflă nasul, aruncă șervețelul după ce l-a umplut de secreții și cheaguri de sânge, trage apa. Din păcate, odată cu șervețelul s-a dus în jos, prin conductă și ceasul acela aspectuos și modern pe care l-a primit în septembrie, de ziua ei, de la o prietenă. A alunecat de pe încheietura mâinii, pentru că grăbindu-se inutil (oricum ajungea prima) nu a apăsat destul pe sistemul de prindere. Să ofer un pic de context, ceasul are o brățară termorezistentă, ce rezistă cu succes și la apă, pe cutie cel puțin, scria "rezistență de 500 ATM la apă". Producătorii japonezi n-au mințit privind calitatea produsului pe care Cecilia îl purta, un ceas de la Casio, model G-Shock, cam mare pentru o mână de femeie, de culoare neagră, cadran rotund, care afișa orele cu cifre arabe de culoare albastră. Rezistă, e intact și în ziua de azi, doar că, prin canalizare, a avut alt traseu și s-a revărsat în apa Sucevei, în loc să o însoțească peste tot. Cecilia se panichează, dă anunț la ziar, lipește afișe peste tot prin oraș, cu poze cu ceasul, unde promite recompensă pentru găsirea acestuia.

La o lună, de la începerea căutărilor, este informată că a fost găsit și să vină să și-l revendice. Ajunge la sediul respectiv, vorbește cu doamna de la ghișeu care îi dă ceasul. Cecilia nu prea știe cum să reacționeze, este ceasul ei și totuși parcă nu mai este. De cât timp a stat prin apa unde se revarsă orice, a căpătat o culoare verde militar, va încerca acasă să o înlăture, fie cu penseta, fie cu pila de unghii, fie cu detergent, fie cu ce alte produse de curățare va mai găsi. Serios, parcă nici nu mai seamănă cu ceasul care îi plăcea atât de mult la început...

Vatnshelt úr

Það er fallegur snemma janúarmorgunn, við erum í einum virtasta tækniskóla í Suceava sýslu, þar sem okkar ágæti enskukennari, Cecilia (við vitum ekki eftirnafn hennar) er á baðherberginu. Nánar tiltekið á kennaraklósettinu, í kvennadeildinni. Það er gróf byrjun á deginum eftir að 4-5 vekjarar eru stilltir á símann, einn fyrir 12:30, annar fyrir 2:40, tveir í viðbót fyrir son hennar og einn í viðbót fyrir 4:50 á morgnana. Fyrstu tveir áttu að taka sýklalyf, eftir að hann var með einhverja sýkingu af Staphylococcus aureus og ég veit ekki hversu marga aðra stofna af sjúkra- og gram jákvæðum bakteríum sem sonur hans kom með hann úr leikskólanum, síðasta viðvörunin átti að mæta tímanlega kl. stöð og taka strætó í framhaldsskólann (fyrir þá sem ekki vita þá er Cecilia ferðamaður með 15 ára reynslu í flutningum). Venjulega hefði Cecilia getað beðið um frí þar til henni fór að líða betur, að jafna sig, verða orkumeiri, en þú þekkir hana, þú veist hvernig hún er. Hún vill bara Ólympíufara, hún vill að allt sem hún gerir sé skynsamlegt, henni líkar við fagið sem hún kennir og ekki nóg með það, hún vill endurbæta kennsluna í þessu efni, hún hefur jafnvel tilhneigingu til að umbylta og bæta kennsluna þar til- myndi koma það á listastigið. Hann valdi að vinna yfirvinnu í því ríki sem hann er í, því hann veit að í ár verður Ólympíuleikinn haldin í menntaskólanum þar sem hann kennir. Í morgun hafði Cecilia hins vegar ekki tíma til að sinna sjálfri sér og því þurfti hún að fara á klósettið í fyrsta skipti. Allur maskari hennar hefur dreift sér, úr þéttingunni, sem betur fer þurrkar hún afganginn af með nokkrum blautklútum. Svo byrjar hann með þeim þurru að blása í nefið og greyið blæs, að kennararnir í kofunum við hliðina skemmta sér líka. Það rignir athugasemdum eins og: "Þú veist Cecilia, ég á sláttuvél sem ég nota til að skera frumskóginn í kringum húsið og hún gefur frá sér nákvæmlega sömu hljóðin." Kæru kennarar, sýndu samúð og hættu að hlæja að vandamáli Ceciliu, að það sé ekkert grín með örverurnar sem dreifast, þar sem þær birtast sífellt eins og sveppir eftir rigninguna, ég hef á tilfinningunni að heimsendir sé að koma, en þetta er raunveruleikinn, ég er vistfræðilegt ójafnvægi, mengun og bakteríur birtust. Og hlýnun jarðar hjálpar þeim að dafna... Allavega...Cecilia leggur jafn mikla ástríðu í að blása í nefið og hún gerir allt annað, hún hjálpaði mér ekki með nokkrar bækur sem ég þurfti fyrir 10000 árum síðan? Auðvitað já, en ég vil segja að heima hjá henni sést ekki einu sinni liturinn á veggjunum, gifsinu eða ef hún á málverk, að hún sé með bækur upp að ljósakrónunni. Og svona lítur nánast öll herbergi íbúðarinnar út. Ég skildi frekar fljótt að hún hefur brennandi áhuga á því sem hún gerir og vel gert við hana. Það er erfitt að finna ástríðu í einhverju, neinu, ég held í rauninni að ekkert sé skynsamlegt eða kannski þarf ég að halda áfram að leita þangað til ég finn það.

Aftur að sögunni okkar, Cecilia blæs úr nefinu, hendir vefnum eftir að hafa fyllt hann af seyti og blóðtappa, dregur vatn. Því miður, ásamt vefnum fór í holræsi og þetta flotta, nútímalega úr sem hún hafði fengið frá vinkonu sinni í afmæli í september. Það rann af úlnliðnum á honum því í óþarfa flýti (hann komst samt fyrstur) þrýsti hann ekki nógu fast á gripkerfið. Til að gefa smá samhengi er úrið með hitaþolnu armbandi, sem þolir vel vatn, á kassanum stóð að minnsta kosti "500 ATM vatnsþol". Japönsku framleiðendurnir voru ekki að ljúga um gæði vörunnar sem Cecilia var með, Casio G-Shock úr, aðeins of stórt fyrir kvenhönd, svört, kringlótt skífa sem sýnir klukkustundirnar með bláum arabískum tölum. Það veitir mótspyrnu, það er ósnortið enn í dag, aðeins að í gegnum fráveituna átti það aðra leið og flæddi yfir í Suceva vatnið, í stað þess að fylgja því alls staðar. Cecilia skelfur, setur auglýsingu í blaðið, setur upp veggspjöld um allan bæ með myndum af úrinu og lofar verðlaunum fyrir að finna það.

Mánuði eftir að leit hófst er henni tilkynnt að það hafi fundist og að hún komi til að sækja hana. Hann kemur á skrifstofuna, talar við konuna við afgreiðsluna sem gefur honum úrið. Cecilia veit ekki alveg hvernig hún á að bregðast við, þetta er úrið hennar og samt er eins og það sé horfið. Hversu lengi hefur það verið í vatninu þar sem allt er hellt niður, það hefur fengið hergrænan lit, hann mun reyna að fjarlægja það heima, annaðhvort með pincet, eða með naglaþjöl, eða með þvottaefni, eða með hvaða öðrum hreinsiefnum hann getur fundið. Í alvöru, það lítur ekki einu sinni út fyrir að úrið sem honum líkaði svona vel við í fyrstu...