În propria mea poveste

În soare ești soare
În vânt al meu dor muțit
În ferestre și oglinzi a mea umilă încercare
Un ecou vechi dar tânăr și aprins
Într-o grădină o înâlțată floare.
În vânt ești vânt
Vii și alini,rascoli și pleci
Lăsând în urma mirări și așteptări amare.
De ce-i sinele în lume,de cum,de ce și pe cine învinovățești.
Fii vânt și soare în amintirea mea
Fii tot ce e mai departe de mare
Ochi albaștri verzi vezi
Nu pot sa ma înec
Nu doare dorul ce durere nu are.
Fii vânt,fii soare și n-o sa uit
De scântei stinse
De neîmpărtite ramuri
Fii vânt și soare să mă îndrept
Spre zări croite, spre a mele mări departate valuri.

Plăng pe aceste pagini,

Ca să nu plâng în fața lor.

De frică să nu îmi pese,

Cât timp îmi este dor.

Dor de casă, dor de pace,

Dor de tot ce este bun.

Dorul meu, de chin distrus,

Iar ultima speranță, așa s-a dus.

Ultimă speranță, unde ai plecat?

Am nevoie de tine, în momente de uitat.

Momente ce ucig sufletu, 

Fără pic de milă,

Ce-l străpung repetat fără a se opri.

Vreau acasă, unde e liniște, 

Unde durerea dispare,

Dar n-am casă adevărată,

Doar o mică tulburare.

Vreau un loc doar al meu,

Unde nimeni nu poate intra,

Unde pot fi eu, fără grija altuia.

Idei bune nu am, 

Dar am un suflet care

Crește neîncetat, în durere mare.

Durere ce nu pot explica

Prin cuvinte, 

Rău mi-se face la gândul răului ce mă poate face să nu mai fiu eu.

Crescănd și dăndu-ți seamă, 

Uimești făcând minuni,

Visând și învingând teamă,

Trec nenumărate luni.

Când în sfârșit ai  învins teamă,

Te apucă o forță nemărginită,

Urlând dobori ce se destramă,

Te simți având putere infinită.

Învins-ai teamă nespus de ușor,

Și parcă te-ai îmbrăcat într-o putere,

Spre sfârșitul vieții tale î-ți iei zborul, 

Și simți o mare durere.

Luna soare stele cer

Toate m au innecat in ger

Si cand incep sa ma plang

Nimeni nu ma asculta,

Toti imi spun ca din nimic ma frang.

Cu gandul ca ii deranjez am ramas

In camera mea m am retras

Gerul inca ma bantuie

Parca ar incerca sa ma gatuie

Nu stiu ce sa fac

Vreau doar sa va fac pe plac

Voi incerca de acum

Sa ma impac cu gerul..oarecum

Într-o lume mare, goală, fără de‑nțeles,

Inima ta o umple, iubirea o găsesc,

Și când printre străini și răutate mă rătăcesc,

Ochii tăi drumuri line îmi croiesc.

Cum de tine inima mi-e legată,

Am devenit parteneri de soartă,

Suflete împletite pe bolta destinului,

Ce le leagă nu se rupe, nu se-nnoadă.

Ce-i menit să dăinuie o veșnicie

Nu se stinge, nu se îneacă.

Totdeauna dragostea a șoptit

Cum e să fii auzit

Și să fii văzut în întuneric

Când te stingi în flăcări.

Și în universul fără de sfârșit,

Fără tine n-am nimic.

Printre atâta răutate,

Vocea ta îmi e scăpare.

Când iubirea este mare,

Ce să ne facă oare?

Când legați de mâini și de picioare,

Tot unul la altul am ajunge cu ardoare.

În această viață noi suntem captivi,

Dar ale noastre suflete libere,

Fiindcă ele împreună dăinuiesc

Iar pe noi ne-nsuflețesc.

Mi-am ridicat încet a mi-a privire

Și mi-am gasit puterea să zâmbesc

M-am înecat în lacrimi dar ti-am purtat iubire

Și brusc mi-ai spus direct să mă opresc.

Chiar de e zbucium între noi

Și pare ca n-a fost nimic.

M-am regasit de mii de ori.

Și risc de nu mai pierd nimic.

Eu n-am putut să mă desprind de tine.

Chiar de era atata de firesc

Plecând am rupt tot ceam  iubit în tine.

Acum sunt fericită,multumesc.

Cel mai greu vrăjmaș al meu, Doamne,

nu e lumea,

nici diavolul,

ci inima mea neîmblânzită.

M-am luptat cu alții,

dar de mine am fugit.

M-am ascuns în vorbe sfinte

ca să nu-mi aud glasul stricat.

Mi-am zidit cetăți din justificări,

am înălțat turnuri din dorințe

și-am numit păcatul — slăbiciune,

ca să nu doară mustrarea.

Dar Tu, Doamne,

Tu ai venit cu blândețe,

și cuvântul Tău — sabie —

mi-a despărțit carnea de minciună.

Cucerirea de sine nu e glorie,

e jertfă.

Nu sunt aplauze,

e tăcerea care strigă: „Doamne, ajută-mă!”

E renunțare la mine

ca Tu să fii în locul meu.

Doamne, ia-mi tronul inimii!

Dă-mi lanțuri sfinte,

ca să nu mai fiu robul meu.

Fă-mă să mă birui în Tine,

nu prin voință,

ci prin har!

Iar dacă vreodată mă înalț în mine,

doboară-mă cu milă.

Să fiu zdrobit, dar viu.

Înfrânt, dar salvat.

Trasuri negre-n noapte

Abur

Pe trap auster

Scirtiie frina

Arsa

Pe roata din fier

Tremura luna

Albastra

Ca-n visul stingher

Ridic doar privirea

Aprinsa

Cad cioburi din cer

Moșule,ce faci , ești bine,?

Mă opresc iar pe la tine 

Să -mpart plictisu -n jumate,

Să te slujesc ca și la carte.

Ce poftești la prânz, bătrâne,

Oare cum e vremea mâine..

Apoi privim tăcuți pereții,

Numărăm tic tac -ul vieții..

Radioul sună în surdină,

Sorbi din Cana ta plină 

Ceaiul negru cu lămâie,

Ce povestea ta o știe..

Stai gârbovit la masă,

Pufăi din țigară arsă 

Cu ochii țintiți la ecran;

Tastezi cu patos, dar în van..

Nici de cină nu te -atingi,

Doar la gândul să învingi;

Ăsta -i scopul tău, sărmane,

Nu să te vaiti la icoane..

C-ai fost bătut de soartă;

Să te usuci ca și o plantă,

Șezând în scaun , osândit,

Fără puteri, înțepenit..

Mă rogi cu voce stinsă 

Lampa să ți -o las aprinsă,

Că iar somnul nu te fură,

Te răsucește și te-njurä...

Nu-mi place ce este rău,

Nu e de la Dumnezeu.

De domnul ne-am depărtat ,

Când de el noi am uitat...

Ne amintim de Dumnezeu,

La boală și când e greu..

Iar din bunătatea lui,

Fiindcă suntem fii lui ..

Ne iartă neîncetat,

E un tată adevărat.

Iar prin rugăciunea mea,

Domnul îmi poartă grija.

Darul lui nencetat,

Sfințește cu adevărat .

Ne scapă mereu de rău..

Bun e bunul Dumnezeu.

Uneori simt că trăiesc
ca într-un cronometru stricat,
merge, dar nu spre nimic.
Numără pașii mei prin casă,
cuvintele nespuse,
și momentele în care n-am putut plânge
că era cineva de față.
La final,
când se oprește,
nu țipă.
Doar tace.

Stea mică, arsă dintr-o clipă,
Ce-ai rupt tăcerea cerului adânc,
De ce-ai căzut? De ce, grăbită,
Ai luminat și-ai dispărut atât de stins?

Te-am văzut tremurând în noapte,
Ca un gând vechi ce nu mai vrea să fie,
Și-n urma ta, pe cerul rece,
A rămas o rană, nu o bucurie.

Spune-mi: ai fost vreun dor al lumii
Ce n-a mai încăput în veșnicii?
Ori visul unui om ce moare
Când nu mai crede-n ce-ar fi vrut să fie?

Tu ai căzut din prea mult foc,
Eu din prea multă așteptare,
Și-amândoi știm: nu-i moartea grea,
Ci clipa-n care totul dispare.

Dacă mai cazi, stea rătăcită,
Să știi că-n pieptul meu încapi;
Căci tot ce moare luminând
Nu piere, se preface-n pași.

Și poate-ntr-o altă viață,
Sub alt tărâm, sub alt destin,
Vom fi doi pași pe-același cer:
Tu stea… eu dor… tăcuți, senini.