În propria mea poveste

Un praf printre atâtea stele,

Sunt coșmarul printre visele mele,

Sunt un semn interzis, printre o libera trecere spre paradis,

Nu pot atinge lumina, e prea departe,

Iar Întunericul e atât de aproape,

mi-e lumina încețoșată la o așa mare distanță,

Iar eu tot cad și nimeni nu mă prinde,

sunt o mică ață printre sfori,

O simplă carte uitată ce nu se vinde,

Întunericul ce-ți dă fiori,

O lacrimă printre zâmbete,

o inimă la dreapta, nu la stânga,

E lungă cursa, nu mai pot da fuga

Mă îndrept spre întunericul gol,

Poate cad spre sol,

în abis, apoi scap de voi, căci printre atâtea furntuni

era 3 dimineață

făceam duș cu apă rece

m-ai privit

ai zis treci peste

sufletul e mort de mult

le joci pe toate

și după le pupi în bot

le arunci peste tot

le sucești mințile 

și după le arunci peste bord

știi să-ți joci prea bine rolul

tot băiatul rău, nu strici decorul

vedeam sentimente

am auzit că toate-s fente

lumea toată nu le vede

le-ai avut, dar sunt absente

era numărul 7

de pe aleea de la munte

când mă așteptam la fapte

am avut gândul la moarte 

trântești ușa

în mine arunci toată cenușa

m-ai ofilit precum o floare

nici măcar nu mă mai doare

la mormânt regreți și-o floare

pe mine nimeni nu mă prețuiește

doar eu sunt lecția vieții

plătesc de una singură prețul 

treci peste

era o fată blondă

o mai iubești?

a fost de probă?

minciunile tale se aprobă

ce păcat că eu nu-s

nici brunetă, nici blondă

sunt o ancoră

port a suferinței robă

era fum de țigară

îl trăgeam în piept în doară

să nu mai simt cât mă omoară

nu simțeam nimic pe seară

erai șoc că nu fumez 

ce să vezi și să nu crezi

țigări privesc cum mi se rulez

cicatrici îmi tot gravez

mă distrug, nu mă opresc

iubirea ta o devorez

Ce-aș da să stau...la pieptul tău,

Să-ți simt mirosul de care mor,

De fiecare dată când îmi ești aproape,

Și când îmi spui cuvinte de dragoste în șoapte.

Prezența ta îmi face viața lină,

Mereu când sunt cu tine e la fel de senină,

Ca în prima seara în care ne-am văzut,

De atunci n-aveam habar că m-ai plăcut.

M-ai lăsat să cred c-aș fi infimă,

Tu, cu atitudinea ta nepăsătoare...

Îmi dădeai semne de întrebare,

Pe când inima ta vedea în mine o salvare.

În cenușă sta ascunsă,

Și.o iubire nepatrunsă , 

Și de patima e arsă ,

Dincolo de ori ce șoaptă ,

În inima mea iubire ,

Loc mereu am sa.ti găsesc ,

Vreau sa dau departe știre ,

Sunt haiduc și te iubesc ,

Astăzi as fi stat acasă ,

Pe fotoliu,iniștit ,

Cu o carte veche.n mana ,

Recitind prin infinit ,

Când îți spun că te iubesc,.

Doar la tine ma gândesc, 

La al tau chip cioplit ,

La a tale buze moi,

Iubirea e din doua cuvinte ,

Se simte și se trăiește cu tine,

Ca doar iubirea e rupta ,

Din cartea fericiri mele .

Și rup foi din calendar

Peste zile iarăși sar

Nici nu știu ce nu mă doare 

Să-ți șoptesc din întâmplare

Beau pahar după pahar

Cu venin să sting, în zadar

Zorii vin, la fel și pleacă

Și simt zilele cum scapă

Printre degete se scurge

Timpul fin, uite-l cum curge

Să mă-ntreb unde-oi ajunge

Poate atunci când n-oi mai plânge. 

In lumea dulce a dragostei pline,

Iubirea-nfloreste sub ceruri senine

In al inimii grădinar,

Iubirea înfloreste ca un dar.

Pe cărări de vis, doi pasi legati,

Doi oameni ce intr-o zi vor fi uitati

Doua maini ce se cauta in mulțime,

Doua suflete ce se simt in profunzime.

Inima mea bate ca un cântec nerostit,

In rime de tandrețe si pasiune

Melodia noastra, fara de sfarsit

Te cant pana si in rugăciune.

Sub cerul înstelat, jurământul meu răsuna

Te vad lucid chiar si in clar de luna,

Scriu povestea vesniciei intr o scurta clipa

De niciun strop de amor nu fac risipa.

Un fir de nicăieri,
mă ține.

Îl rup
și cad în cer.

Se deschide o ușă,
nimeni nu intră.

Eram deja
acolo.

Fărâme de tăcere
în noaptea ce curge –
ne întâmplăm.

Nu te strădui

Doar încearcă

Apă

Apă-apușoară

Apă

De asta iubim noi ploaia

Pe malul vremii curge încă luna,

Peste păduri și peste vechi izvoare,

Iar dintre stele se ridică una,

Purtând un nume viu și nepieritoare.

Eminescu, suflet prins în vers,

Cu ochii plini de cer și de tăcere,

Ai strâns în inimi universul întreg

Și l-ai lăsat moștenire.

Ai ascultat cum codrul își suspină dorul,

Cum teiul își coboară floarea peste ani,

Cum noaptea își aprinde peste lume zborul

Și cum iubirea plânge în castani.

În pana ta se legănau luceferi,

Și mări adânci, și gânduri fără capăt,

Iar limba română, simplă odinioară,

A devenit prin tine cântec și palat.

N-ai scris doar poezii,

Ci ai zidit catedrale din cuvinte,

Unde și astăzi intră generații

Să-și regăsească visele pierdute.

Au trecut anii ca norii peste munte,

Dar glasul tău răsună mai departe,

Căci timpul poate stinge multe lucruri,

Nu însă stelele născute dintr-o carte.

Și cât va curge Dunărea spre mare,

Cât teiul va înflori în fiecare primăvară,

România își va rosti cu mândrie

Poetul ce-a făcut eternă limba sa.

Dormi liniștit sub cerul veșniciei,

Mare visător cu suflet de lumină,

Căci printre stele, printre cărți și inimi,

Eminescu nu apune — el domină.

Merg fără hartă, debusolat,

ca o umbră desprinsă

din propria-mi ființă,

cu inima deschisă

ca o rană prin care respiră lumina.

Busola gândului se frânge

ca o candelă bătută de vânt,

iar tăcerile cresc

ca niște ziduri nevăzute în suflet.

Mă pierd deliberat,

ca un ecou coborât în adâncimi,

ca să Te aud cum urci

prin golurile mele,

precum seva într-un arbore ars.

Rătăcirea se subțiază

ca ceața în fața dimineții,

iar pașii mei devin

semințe aruncate în veșnicie.

Sunt pelerin fără hartă,

un gând suspendat între două lumi,

dar fiecare cădere se adună

ca lumina într-o lacrimă

în inima Ta.

Acolo pe marginea unui râu,

Unde liniștea este adâncă,

Mi-am ținut cuvintele în frâu

Si am fost ca o stancă.

M-am spălat de durere,

M-am limpezit de păcate,

Plânge liniștea la atingere,

Urlă doruri încătușate.

Păsările cântă,nimeni nu aude,

Gândurile mele ca pietrele crude,

Se rostogolesc,se înmulțesc,le potolesc,

Până sufletul mi-l umilesc.

Acolo pe marginea unui râu,

Lângă o holdă bogată de grâu,

M-am regăsit întâia oară,

Spălată, încolțită, cu suflet de căprioară.