Разве плохо быть волком?

Mă duc pașii in trecut 

Pe ulița copilăriei;

Acolo unde am crescut 

Prin basmul jucăriei. 

Timpul parcă s a oprit 

Pe băncuța jerpelită,

Din fața blocului zbărcit, 

Ce găzduia a mea ursită.

Prin culoarul de castane 

Nălucile se tot perinda.

Amintiri de sub obloane 

Se reflectă ca n oglindă 

Nucul din colț se indoise 

Sub povara norilor 

Și n taină îmi șoptise 

Din odiseea anilor.

Prin frunzișul de aramă 

Goneam copil odinioară 

Cu bătături in palmă 

Săream pe asfalt o sfoară. 

Caruselul e n rugină, 

Toboganul ,ros în tălpi. 

Ce scârțâie n surdină 

Sub bătrânii plopi. 

Farmecul s a risipit 

În vizorul meu de adult,

Dar etern va fi iubit 

Cuibul meu cel de demult...

Omul se teme de moartea

Care se plimbă din casă în casă

Și-i peste tot prezentă nebuna!

Unii o cheamă în glumă,

Alții o strigă pe nume sau înjură...

O gonesc,o alungă, o blesteamă să plece,

Dar ea știe să revină-ntotdeauna!

Perversa seceră viețile cu-a sa lungă coasă...

Moartea e hâdă, bătrână, urâtă și rea,

Bea țuică de prună și cafea

Fumează trabuc,obraznic,când vrea,

E arogantă și-are blugi rupți,

Se-mbracă la moda prezentă,

Chiar dacă-i antică,știe ce vrea!

Vorbește urât o limbă știută doar de ea,

Bune maniere nu are!

Răpește bătrâni sau copii sau ce vrea...

İntră-n bordeie prăpădite sau palate aurite,

Să-și ia prada să plece....

Revine iarăși și iarăși de neoprit,

Povestea pare tristă de-ar fi doar atât...

Căci moartea la rându-i a fost omorâtă și ea,

Dumnezeiască minune,chiar așa...

Să creadă fiecare ce vrea!

(2 noiembrie 2022 Horia Stănicel-Irepetabila iubirel

Cartea mănâncă din scris,

Analfabeți să hrănească,

Cititul să fie numai în vis,

Și foile albe să crească.

Lampa se stinge devreme,

Omul își iese din fire,

Mintea urlă și geme,

Ochiul se mută-n orbire.

Poiana e tristă și goală,

Ziarul, cine-l citește...?

Iocan bocește pe nicovală,

Moromete-n Italia trudește.

"Injectăm în a lor vene-un rost, un țel și-un viitor,

De ți-ar trebui dovadă - doar privește-te, Condor:

Te-am recoltat deși erai un boț abandonat, murdar,

Din sărman spre-a-l zămisli pe-al văzduhului Cezar!

Ajută-ne să le trasăm o șansă la grandoare!

Făcând astfél, nu-ți vei plăti și datoria oare?

...Datoria unui fiu al Slăvitei Stăpâniri -

De-a-ndreptăți cu îndesat ale-arípilor foșniri?"

***

Vreo cin' sute de etaje de abis de'subtul său.

El - în vârf, scrutând șoimește, înspre nebulosul hău.

Ochii bulbucați și galbeni cată-n jos, lucind sticloși,

Arípile-i țâșnind obscure dintre umerii osoși:

Argintii odinioară, pe când proaspăt implantate,

Pe-acel puști al nimănui transfigurau în zeitate...

Dar Metropolis e-o mâzgă, deci cu fiecare an,

Mai erupe-un jeg pe creasta înăcritului titan.

***

Într-o neagră distopie, Cei creați de corporații

Împlinesc fără cârtire tot ce-ordonă birocrații:

Niște-actori, fără simțire, fără suflet, reci și duri,

Proiectați să camufleze a guvernului fisuri.

E-adevărat că sunt puternici, arătoși, scânteietori,

C-ai lor mușchi impresionează droaiele de privitori,

Că jonglează din privire fulger, apă, foc și gheață,

Și-i vezi zilnic în reclame la șampon anti-mătreață,

Însă, mută realitate, doar fațada e de ei -

Înăuntrul celor trupuri falnice, de semizei,

Zace-o inimă bolnavă, chiar o inimă de sclav,

Inimă înlănțuită într-un sistem fără morav,

Un sistem ce reciclează bebeluși abandonați,

Culegându-și de pe stradă viitorii săi soldați.

...Într-o neagră distopie, dragostea-i de mult uitată:

Un sugar din trei născuți își vede mama doar odată.

Iată-i, deci, scâncind în noapte, într-un hol încremenit:

Un ecou prelung de plânset în azilul adormit

Se înalță și izbește disperat pereții suri,

Ce înăbușă inerți suspinul zecilor de guri.

Înșirate-n două rânduri, paturi: niște tăvi de fier,

Căptușite înăuntru cu vechi zdrențe de boier -

Actele de caritate ale mândrelor elite,

Veșnici binefăcători ai plebei ăstea parazite.

E aproape miezul nopții... Plânsul brusc s-a domolit,

Căci prin zidul imbatabil... o figură s-a ivit...

Pălpâirea muribundă a luminii din salon

Își aruncă pala dâră... pe-un costum alb de nailon,

Un costum ce-adăpostește palpitațiile nervoase

Încercate de-o ființă în posturi primejdioase,

O ființă mult râvnită de-ai guvernului savanți,

Căci puterea ce-o posedă nu-i produs de laboranți.

Umbra lunecă prin sală, printre prunci, cu ochii uzi,

Glasu-i unduind în cântec ar topi și-un stol de juzi.

Dezvelindu-și pieptul dulce, cald, rotund, ocrotitor,

Doi orfani cuprinde-n brațe, alăptându-i iubitor.

Șapte ani în urmă Hades nou-născutul i-a luat,

Iar de-atunci și pân' acuma... sânii nu i-au mai secat.

Tot pe-atuncea, într-o seară, lăcrimând la un perete,

S-a trezit trecând printr-însul, de parc-ar fi fost burete.

A crezut că-i dereglată: sâni ce-ntruna i se-umpleau

Și pereți ce dintr-o dată trupul nu-i mai sprijineau?!

Toate după ce-ngropase pruncul visurilor ei,

Cel menit să-i lumineze sărăcia din bordei?

Porni pe uliți, în neștire, hoinărind cu capul gol,

Ploaia răvășindu-i părul, potopind-o cu nămol.

Ca o salcie-n furtună arăta pășind spre pod,

Udă și descumpănită ca sirena în năvod...

Cum pășește ea mecanic, iată, își înalță capul -

Năpustindu-se-nainte, în șuvoi își lasă șlapul:

Chiar acolo, drept în față, suspinând sfâșietor,

Un copil, jertfit șoselei, de vreun mârșav trecător.

Însă-a noastră eroină nici n-apucă să-l privească:

Din văzduh o arătare cu alură păsărească

În picaj aterizează și-nhățându-l piere-n zbor -

"Purificatorul" străzii, cel supranumit "Condor".

Nici n-ar fi ghicit titanul, dar ivirea-i vulturească,

Țel trezise într-un suflet gata să se prăbușească,

Și de-ar fi scrutat din aer labirintul de sub el,

Nu-i scăpa acea femeie, ce-l urma pe jos fidel.

Călăuză fără știre a iscoadei spre ospiciu,

Și-a lăsat acolo prada asistentei de serviciu,

Iar a noastră eroină, strecurată prin pereți,

Număra, stupefiată, vreo cin'zeci de plângăreți.

Șapte ani de-atunci trecut-au, iat-o astăzi tot aici,

Potolind cu al ei lapte tânguirea altor pici.

Îi adorm cei doi din brațe - ea îi culcă grijuliu

Și oferă altor doi câte-un sân liliachiu:

Deși cu timpul constatase că al ei lăptos nectar

Sătura dintr-o sorbire cel mai nesătul sugar,

Și-ar dori-n mai multe piepturi să se poată diviza,

Așteptarea celorlalți izbutind a micșora.

"Ce se-nalță, ce dospește din acei orfani pe care

Îi hrăneam pân' la venirea seminției următoare?" 

E-ntrebarea ce-o frământă, după ani de alăptat,

Pe măicuța clandestină dintr-un cosmos depravat...

("Injectăm în a lor vene-un rost, un țel și-un viitor,

De ți-ar trebui dovadă - doar privește-l pe Condor:

L-am recoltat pe când era un boț abandonat, murdar,

Din sărman spre-a-l zămisli pe-al văzduhului Cezar!")

Taina crudului sistem de mult putea s-o deslușească

Din moment ce niciun zid nu-i prea gros s-o stăvilească.

Numeroasa compensare a copilului pierdut

Îi ocupă, însă, noaptea, pân' la ultimul minut...

Nu pot să înțeleg de ce

La toți ne este foarte greu,

În țara-n care ne-am născut

De unde vreau să plec și eu

Nu înțeleg de ce ne păcălesc

Când noi prin vot i-am ales,

Și am crezut în tot ce au promis

Pâna-am văzut că au doar interes

Vorbim cu ei când ne-ntâlnim

Și nu le cerem vreo pomană,

Decât să-și țină al lor cuvânt

Și să-și păstreze fața lor umană

Pe zi ce trece tot mai mulți plecăm

Peste hotare în țari ce ne doresc,

Fiindcă aici vedem că-i nedreptate

Iar dincolo corect ei ne plătesc

Și tot mai des rămâne locul gol

Că cei ce pleacă nu se mai întorc,

Chiar dacă-aici trăiesc părinții lor

Cu griji, nevoi ce de puteri îi storc

Nu știm cum să mai punem votul

Că toți ne spun ce mult le pasă,

Dar când ajung acolo sus ne uită

Iar frații noștri nu-s aduși..acasă!

Iarna a plecat în grabă,

Strănutând cu furie,

A vărsat o lacrimă,

Vrând chiar să ne sperie!

Noi știam că joacă teatru,

Mincinoase-s babele,

Am suit-o pe lopată,

Și am risipit-o toată,

S-o înghită soarele!

(13 Martie 2021- Horia Stănicel-Irepetabila iubire)

Я долго шёл к себе пустому, 
Я долго думал о судьбе.
Я знал не будет по простому,
и путь свой продолжал во тьме.

Я танцевал в кругу равнин,
Под мне противный звук гитары. 
и мне не быть в кругу своим, 
и мне не выйти из Сансары.

Я слишком сильно быть хотел, 
Освобождённым от проклятья, 
Но ведь проклятие – мой удел
и я уйду в круга обьятие

E negru, e negru totul împrejur,

Mă laşi să mor iubito?

Ce mult am vrut să strig, să’njur,

Însă nu m-ai auzit. Tu, nesimtito…

E negru, e negru totul împrejur,

Şi simt miros de plop…

Ce mult am vrut să strig, săn’jur…

Să tai, să rup, să’ngrop…

E negru, e negru totul imprejur,

E frig, e foarte frig iubito,

Ce mult am vrut să strig săn’jur…

Însă tu vorba-mi, nu ai auzito.

E negru e iaraşi negru totul împrejur,

Din ce in ce mai tare,

Eu iaraşi vreau să strig săn’jur

Cu ultima suflare. 

Mai fac, mai scriu, mai spun prostii,
nu sunt de plopi, sau de campii.
Nu am în sînge fir de scriitor,
nu pot să scriu de frumuseţe şi amor.
De moarte ştiu să scriu mai bine,
şi numai moartea’n cap îmi vine.
Doar negru văd ce voi vedeţi  frumos,
si unde voi zburaţi, eu merg pe jos.
Sunt trist mereu şi’mi pare bine,
că bucuria, doar din bucurie’mi vine.

Un infinit de gînduri moarte,

Trei zile fără zi, văd numai noapte.

O melodie răsuna de departe,

O inima în doua părţi, în două părţi aparte.

Un infinit de glasuri, şoapte,

Trei zile sunt numai eu, departe.

Un sentiment mai mare, forte,

O inima ce nu mai bate, morte. 

Смотри на небо, звёзды!

Они мечтают о тебе.

Я знаю зайка, поздно...

Не бойся, ты не одна во тьме.

Слышишь? Одинокий вой,

Это мой друг, он нас хранит.

Ты не молчи, мне тихо пой,

Твой голос для меня магнит.

Твои глаза мои ловушки,

Я в них попал ешё тогда.

Когда искали мы ракушки,

Когда не спали до утра.

Смотри на небо, звёзды!

Они уже бледны.

Я знаю зайка, поздно,

Смотри цвентые сны.

Орфей всегда любил мелодией, 

Что с каждым днём все лучше пел,

Я оказался лишь пародией, 

Лишь тенью быть, вот мой удел.

Я тень, и тенью быть моё проклятие, 

Я не могу выйти на всет, 

Я крепче жму в руке распятие,

и проклянаю, молчаливый свой обет.

Лишь пара слов бумажная окова,

Лишь пара слов оставлю о себе,

Лишь пара слов, и вот, поэзия готова.

Лишь пара слов, и я готов к мольбе.