Cad îngeri

În noapte plânge un poet,

Cu gândul printre stele,

Și murmură ceva încet,

Târând picioare grele.

Agale merge spre pustiu,

Și nimeni nu-l mai știe,

Cu ochiul mic și pământiu,

În toate vede poezie.

Și urlă moartea lângă el,

Iar îngerii îi plâng pe umăr,

Din spate pare-un bătrânel,

Dar trupu-i încă-i tânăr.

Și pasu-i cade neatent,

Iar toamna de sub talpă urlă,

Un gin sosit din transcendent,

Ce lacrimi împrejur azvârlă.

Își cântă versul funerar,

Zdrobit de ploaia  rece,

Și-un bocet se aude clar,

Pe unde trubadurul trece.

Se prind în valsuri hohotind,

Și ploi, și toamne, și-un vânt lent,

Și cântă-ntruna, suferind...

Un biet poet cu pasul neatent.

Bunicului i-a plăcut țuica, dar eu chiar l-am iubit

Şi taică-meu a stins pahare, dar el m-a căpăcit.

Bunic'a fost dintr-o bucată, harnică dar arțăgoasă,

Iar mama m-a-nvățat de mic c-o casă nu-i acasă.

Ce simplu pare-n trei cuvinte ceva ce-i complicat...

O lume atât de evazivă, expusă la păcat,

Oricine poate să te agațe în ştreangul social.

Şi chiar de ai ceva aplomb, în umbră, eşti damnat.

Am petrecut vreo câțiva ani în cvasianonimat,

Cu mulți prieteni vechi şi noi.

Cu toți, pe rând, ne-am transformat,

În tipi de treabă sau smardoi.

Ne-am împărțit de la nevoi,

Ne-am îndoit prin alte zări,

Şi-am căutat perseverent

Un scop mai nobil, mai select.

Dar la origini când te-ntorci,

Eşti consultat de acei proroci,

Care ți-au zis c-aşa va fi,

Degeaba-ncerci altundeva mai bine-a năzui.

E viața un dar sau un calvar,

Ori labirint profesional?

E moartea-un prag sau un popas

Sau e credința în impas?

Motivat de frica mediocrității,
Păcatul te face slab,nu uita.
Ca să câștigi, ai nevoie de Dumnezeu,
Concentrare, fără ea nu poți câștiga, vei fi uitat.

Orice-ar fi, o să câștig.
Tot ceea ce ne îndepărtează de Domn,
Trebuie îndepărtat,
Trebuie să treci peste, chiar dacă e greu.

Îmi doresc așa mult,
Inima să mi-o deschid în fața Sa.
În fața Domnului să mi-o deschid,
Să fiu mai puțin ca mine, mai mult ca El.

Cum aș putea iubi fără a simți iubirea?
Ce faci când viața ramane fara sens?
Unde mergi, ce faci, unde te duci?
Acționează acum sau n-o vei mai face vreodată.

Învață să-ți controlezi mintea,
Astfel vei fi controlat de ea.
Acceptă ceea ce nu poate fi schimbat,
Nu te grăbi, căci vei fi respins, neschimbat.

Uneori simți singurătatea,
Dorindu-ți să n-o fi simțit,
Vina ta că ți-ai dorit ceva diferit,
Planul Său era altul, credeai că ești mai bun.

Domnul îți știe deja viața,
Las-o în ale Sale mâini,
Vei prospera și vei ajunge acolo,
În cel mai înalt loc.

Disciplinează-te, asta e cheia,
Du-te când nu vrei, fă-o când nu vrei.
Fă ce e corect, fie că nu vrei,
Încearcă și vei afla.

Atâtea întrebări fără răspuns,
Nu le-ai găsit căci nu încerci.
Trecutul nu te va ajuta,
Schimbă-ți viitorul.

Singur ești imperfect,
Cu ceilalți ești perfect.
Vă perfecționați, umplându-vă imperfecțiunea,
Aceasta dispărând.

Când nu mai vezi lumina,
Fii tu lumina.
Nu te mai lăsa în mâinile sorții,
Ia-ți viața în pumni și treci peste.

Vorbește sincer, atunci crești, înveți.
Viața n-are sens, e perfect,
Căci tu, chiar de ești imperfect,
Îi poți da un sens perfect.

Mai lasă frunzelor copacii 

Mai lasă mării apa ei

Și cerului albastru norii

...mai lasă!

Mai lasă râurilor pești

Mai lasă păsărilor cuiburi

Ce-a cântecului glas îl ofileşti

...mai lasă!

Mai lasă sufletului taina

Mai dă copiilor răgaz 

Și minții obosite tihna

...mai lasă!

Mai lasă roua ierbii verzi

Și muntelui mai lasă-i stânca

Mai dă pământului livezi

...mai lasă!

Mai lasă limba ce o ai

Mai las-o să grăiască 

Dar nu în negru mucegai

...mai lasă!

Mai lasă orei timpul ei

Și zilei toată noaptea 

Mai lasă pupăza în tei

...mai lasă! 

Mai lasă cărții filele

Mai lasă ploii stropi

Mai stai puțin, oprește-te 

...mai lasă!

Mai lasă toate câte-or fi

Și dă-le veșnicie 

Mai lasă-te ca să mai fii

...mai lasă!

Marius Ene, Polonia, 11.12.2024

Ca părinte-i important,

Să ai fiul botezat.

Din râul  Dumnezeiesc,

La botez apă primesc,

Și e sfințită de el,

Duhul de la Dumnezeu.

Îl am în sufletul meu,

Mă veghează e cu mine,

Și îmi face numai bine.

Botezul a fost lăsat,

De măritul împărat...

Și ISUS s-a botezat,

Așa cum a fost lăsat,

Cu iubire către noi,

Să ne ajute la nevoi.

Dezbracă Doamne pielea de pe mine,

Și lasă-mă doar carne vie,

Îmi este greu ca să mai fiu ca Tine,

Spășit, umil și fără de mânie.

Dezînflorește-mi crinii din obraz,

Și lasă-mă în firea mea de om,

Nu pot zâmbi când mi-e necaz,

Și nici să cânt când trebuie să dorm.

Neluminează Doamne, ochii mei,

Că n-am să pot privi doar către cer,

Când peste tot surâd viclean femei,

Iar eu sunt june și mereu stingher.

Dezrădăcinează-mi limba vinovată,

Când scuip venin în loc de miere,

Iar râsul fă-mi-l de primată,

Şi apoi aruncă-mă peste tăcere.

Neînsuflețește-mi lacrima din sânge,

Să-mi bată în tâmple dimineața,

Şi ia-mi odihna care mă deplânge,

Şi rupe Doamne odată-n mine viața.

Fir-ai tu fățărnicie!

Iei locul la omenie...

Unde-ai prins că ar fi bine

Să fuduli o nătângie

Aşa, într-o veselie.

Cum te-ai educat în fine

Cu atâta nesimțire...

Să faci ditai sindrofie

Prin cultură parvenită

Străveziu din şmecherie.

Prost care şcoală mai face

Să mănâncă doar potroace?

Uite, bre! Statut la mine

Cumpăr o mie ca tine

Să lucreze pentru mine.

Dar prostia-n inepție,

Se propagă clar al fine,

Crasă în grandomanie

Ca un nor de amnezie

În stupoare şi beție.

Social le merge bine

Cu valute aruncă în tine

Îți dau note, şi bancnote

Ia-le altul pentru mine.

Eu tot mă întreb în sine:

Dragoste seacă, cui oare să placă?

Se despart lung şi cad,

Închinându-se-n zbor copacului gol.

Se desculță frunzele, uscate de dor,

În pastelat, visător, foşnitorul covor,

Uşor răvăşite de un vânt călător.

Le seduce en passant ca un fin connoisseur,

Apoi pleacă, lăsându-le-n grabă,

Ştrengar, fluierând nepăsător.

...

Şi natura iubeşte, în abstract amețitor.

O bătrânică mi-a păşit în cale

Şi cu regret, în glasu-i moale,

Îşi cere neîncetat iertare.

Mă iartă, tinere, mă mişc greoaie;

Povara vieții mă apasă tare.

Mă iartă, tinere, te țin în loc...

Încerc numaidecât să îți fac loc.

Şi timpul s-a blocat într-un suspin.

Pentru un pumn de avere inutil

Semeni uitați în urmă, părăsiți

Şi poate niciodată regăsiți...

Hai să sorbim din noaptea revederii

Şi vinul dulce-acriṣor al impăcării

Ma bucur să te simt din nou in brațe

Să ne-mpodim intr-o gândire frunțile brăzdate

Şi-n piept ceasornicarul bată ceasul şapte

Nici prea târziu, nici prea devreme frate

Să ne legăm şireturile vieții

În promenadā pe aleea Hohenzollern

Din Bulevardul Revederii...

Departe

Şi singur,

Un gând călător,

Îl tentează abisul amețitor,

Cu aripile frânte

Păşeşte greoi...

Iubise!

Dar visul s-a stins până în zori.

Înalță privirea şi țipă spre nori:

-Nu pot să mai zbor!

Şi ochii mă dor...

Iar visul se stinge...

De aripi... mi-e dor...

Şi sângele picură-n mine sonor...

Dar pare să cadă în gol...

O coajă de banană se usucă contorsionată pe bordură,

Jumătate încă plină, jumate descompusă-n putredă pictură...

Deşi-am trecut de ea, imginea persistă.

Deşi gunoi, natură moartă, tristă...

Mi-a iscodit o poftă-n emisfera stângă

Cu gust de Salvador Dali pe pânză.