Reprimandă populistă
Fir-ai tu fățărnicie!
Iei locul la omenie...
Unde-ai prins că ar fi bine
Să fuduli o nătângie
Aşa, într-o veselie.
Cum te-ai educat în fine
Cu atâta nesimțire...
Să faci ditai sindrofie
Prin cultură parvenită
Străveziu din şmecherie.
Prost care şcoală mai face
Să mănâncă doar potroace?
Uite, bre! Statut la mine
Cumpăr o mie ca tine
Să lucreze pentru mine.
Dar prostia-n inepție,
Se propagă clar al fine,
Crasă în grandomanie
Ca un nor de amnezie
În stupoare şi beție.
Social le merge bine
Cu valute aruncă în tine
Îți dau note, şi bancnote
Ia-le altul pentru mine.
Eu tot mă întreb în sine:
Dragoste seacă, cui oare să placă?
Poems in the same category
De ce, analfabeților
De ce, analfabeților,
distrugătorilor, paraziților?
Distrugeți pura noastră
limbă română măiastră.
În meleagurile noastre nu există
Scrierea voastră materialistă
Voi mâncați literele
Până explodează Soarele!
Nu există verbul a vroi
Cu fonetica sunteți tâlhăroi,
Ce splendidă e gramatica,
VOI, o batjocoriti în ea!
Sânge alb
În trecutul meu albastru, plin de clipe minunate,
Dansuri, chefuri, câteodată și petreceri până-n zori,
Stând la masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,
Apăru ca o mireasă într-o rochie lungă, fără urmă de culori,
O femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte.
Aşezându-se la masă, nepoftită, nechemată spuse printre şoapte:
- Vai ce viață fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,
Zilnic bei și cânţi, și aduci mereu ocară tuturor din preajma ta,
Sufletul cu neştiinţă ţi-l dai astăzi de pomană la femei şi la satană,
Şi-apoi schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.
Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană,
C-ai mai bea înc-o stacană, și-apoi înc-o sută ai vrea.
Dans și cântec, și dezmăț, în urechi vioara plânge dureros și blând,
Porţi cadânele pe umeri aruncându-te în vals, şi cu mintea tulburată
Arzi precum o lumânare aflată, chiar la căpătâiul unui muribund.
Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,
Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,
Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.
Ca lovit c-o piatră în frunte, mintea mi se limpezi deodată,
Şi-am putut vedea în jur, cum femeia albă, se așternu ca o zăpadă,
Pe podea și peste mese, pe tavan și pe pereți, și pe faţa mea uscată,
Şi-am crezut că-s dus cu capul, ori că-i farsă, vreo șaradă,
Ori că am murit gândit-am, că sunt dus spre cer la judecată...
Am zâmbit...dar nu eram: nici mort și nici în vis. Eram o pradă!
Frica îmi intrase-n suflet, dărâmat de oboseală și de albul necuprins,
Am voit s-o iau la goană ca să scap de nepoftită, însă ușa-i încuiată iar fereastra e zidită...
Cum să scap de spaima albă, de femeia nechemată ce neliniști mi-a aprins?
O fi poate vreo nebună ce-a scăpat din vreun ospiciu, ori a iadului ispită?
-Dă zăpada la o parte, pune muzica să cânte și adu-mi un vin distins,
Că nu-mi pasă de nebuna ce-a venit la a mea masă ca la casa părăsită.
Ea, stătea de-o bună vreme, ca un abur împietrit, tot la masa mea murdară,
Şi privea în ochii mei, ca-ntr-o mare abisală dintr-o lume întunecată,
Şi-mi părea că-i ca o ziuă, o lumină nesfârșită care bezna o doboară,
O nălucă înaripată, cu ochi albi, cu faţa albă şi cu părul ca de vată.
Scoase încet ca dintr-un nor, un pocal strălucitor, şi cu-o șoaptă de fecioară,
Spuse: -Bea-l pe tot și dintr-o dată!
Tâmplele-mi zvâcneau în creştet ca un tunet surd pocnind tăcerea,
Mâna-mi tremura săraca precum stuful biciuit de vântul rece,
Mă învălui lumina, și simţeam că-mi pierd spontan vederea,
Că tot vinul ce-l băusem, revenea ca să mă înece.
Ca o pradă, m-am întins pe masă pentru a-mi opri căderea,
Şi-am rostit c-o voce rece:
- Cine eşti, tu, spaimă albă, înger mort căzut din lumi rebele,
De-ai venit precum o hoaţă și te-ai pus la masa mea,
Şi-ai oprit și dans, și cântec înălbind întreaga sală din tavan până-n podele,
Spune, spune, de ce vii pe nepoftite când se cântă și se bea?
Ea, stătea de-o bună vreme, cum stă umbra între perdele,
Şi-apoi spuse: -Ia acest pocal și-l bea!
Am rămas mut de uimire, ochii roșii îmi sparg orbita,
Nu puteam vorbi nici tace, doar un murmur vag scoteam,
Murmur, murmur fără noimă și-ncercam să-mi plâng ursita,
Spaima albă fără nume, ce voia nu înțelegeam...
Aș mai bea un pic de vin, însă acel pocal iar strălucit-a
Și-mi striga încontinuu: Bea, bea! Însă îndărăt fugeam...
Lucru necurat la mijloc, ori e taină ascunsă sau magie,
De prin neant s-apară așa deodată o nălucă albă, indignată,
C-un pocal de argint ascuns sub haină și umplut cu cine știe
Ce licori ori ce otrăvuri... să mă schimbe pe vecie,
O stafie, o nebună nepoftită, nechemată care șade nemișcată,
Și-mi oferă un pocal, ca să-l beau pe tot deodată...
Cred că în împărăția-i albă e vreun jude sau călăul obștii,
Ce-i trimisă ca să cearnă grâul de neghină, floarea de scaiete,
Să oprească din petreceri zurbagii, bețivanii, desfrânatele și proștii,
Sau o fi vreo vrăjitoare ce-i trimisă ca să-nșele cu magie și secrete,
Pe acei ce știu cei viața, și nu stau ascunși sub fusta cloștii,
Sub aripa protectoare, obosiți cu vieți discrete care împrăștie regrete.
-Cine, cine ești tu spaimă albă? Ochi de abur fără iris și pupilă,
Enervantă și stresantă ca un spin înfipt sub piele,
Uită-te în jur la fete sau în ochii lumii, și vei inspira doar milă.
Ești prea albă, fără sânge, fără carne, fără os...fără tot și fără cele
Ce-are omul mai frumos... ești în lumea asta doar o hâdă inutilă!
Ea, tăcea în astă vreme, și-apoi spuse: -Bea-l, mișele!
-Ce tot vrei cu acest pocal și de ce insiști să-l beau deodată?
Cine te-a trimis la mine să mă tulburi, rău și aspru ca să fiu?
Ce-i în el de nu se vede nici măcar un strop sau pată?
Nu-i nimic, e gol...Uite, i se vede fundul plat și sidefiu.
De nu-i vin, și nici nu-i apă, spune-mi, te întreb încă odată
Ce-i în el, că dacă-l beau este musai ca să știu?
Și-am simțit deodată iarăși un vertij în piept și-n frunte,
Amorțisem de picioare, mut eram și doar pierdut priveam,
Cum se scoală de la masă, și-mi părea că-i cât un munte,
Apucă în mâini pocalul și se-ndreaptă ca o ceață înspre geam,
Și pe loc se încropiră din fereastră până-n cer o albă punte,
Și vedeam un tânăr chipeș cum plângea...și-mi părea că eu eram!
Nu puteam să spun nimica doar priveam cu ochiul minții,
Înspre tânărul ce plânge și suspină pe o punte care duce înspre cer,
Însă când privii mai bine, la jumate era ruptă, parcă o rosese dinții,
Și în partea dinspre cer, pe o iarbă albă, m-așteptau plângând părinții.
Maica mea, măicuță albă, părul alb și ochi de lapte și cu mâinile de zer,
Jalnic se uita la mine, și-avea ochii spaimei albe și cu buzele de ger.
Ea se-ntoarse brusc spre mine, geamul, maica, puntea parcă nici n-a fost,
Și începu să ningă iarăși pe tavan, și pe podele, pe perete și pe masă,
Măruntaiele din mine, sufletul bătut de soartă, cătau parcă adăpost,
Iar femeia albă, nepoftita, nechemata se făcu mai luminoasă.
Prinse apoi pocalu-n palme, care strălucea de alb, și rosti ca pe de rost:
-Bea-l pe tot și dintr-o dată!
-Nu pot bea de nu mi-ai spune, ce-i acolo, ce minune?
Căci îmi pare a fi nimica, e ceva ce nu se vede, e ceva de neînțeles,
Vrei să beau precum un câine, haide spune-mi, spune...
Nici nu-i rece, nici nu-i cald, nici nu curge, nici nu-i dres...
Nechemata, nepoftita îmi șopti prin păru-i dalb:
-Este sângele meu alb!
-Eu, să beau un sânge alb, să fiu hâd cu ochi de lapte și cu buzele de ger,
Tu, nu vezi azuru-n ochii-mi și roșeața-mi de pe buze,
Ce-or să zică ai mei tovarăși pentru care am fost odată, marele boier,
Ale mele doamne, când voi fi de-un alb ca varul, vor începe să mă acuze,
Se vor depărta cu toții, de un monstru alb, ce-arată ca un simplu gunoier,
Nu voi bea, și du-te, du-te-n lumea ta albită, și găsește-ți alte muze.
- Vai de viața-ți fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,
Vai de cântul și de dansul, de ocara adusă tuturor din preajma ta,
De femei și de dezmăț, sufletul cu neştiinţă azi ți-e-n gheara la satană,
Iar tu, schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.
Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană.
Înțelege, înțelege... Nu mai aparții de lumea ta!
Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,
Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,
Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.
Înțelege, înțelege... sufletul în iad îți este... În străfund!
Și vedeam pocalul, alb, precum luna strălucea, ea șopti c-o voce moartă:
-Bea-l pe tot și dintr-o dată... pân- la fund!
Ochiul minții iar mă-ncearcă și mă poartă îngerește către puntea ruptă, roasă,
Unde maica stă și plânge, albă e ca o mireasă, albă tristă și frumoasă.
Simt cum sar bucăți din mine că plutesc peste trecutul ce amarnic mă îmbie,
Sunt pierdut de tot prieteni, și mă simt ca o stafie...
Iau pocalul de pe masă, și-acum văd un sânge alb, alb nemaivăzut vreodată,
Și-l beau tot și dintr-o dată!
Sângele a-nceput să-mi fiarbă ca o lavă de vulcan, tremur, tremur...
Carnea urlă trist pe oase, până-n măduva spinării urlă,
Ochiu-mi plânge și m-apasă, inima e într-un necontenit cutremur,
Roșul sânge, alb devine și prin trup îmi curge gârlă...
Cad pe masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,
Iar femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte,
Ea, mireasa cea cu rochie lungă, lungă fără urmă de culori,
Nepoftita, nechemata dispăruse de la masă, parcă niciodată fuse,
Iar zăpada de pe mese, din tavan, de pe podele, de pe umerii ușori,
Se topi în ochii mei și mă duse-n tinerețe unde totul începuse.
-Stai așteaptă, așteaptă, așteaptă o strigai de multe ori...
Însă alba, neasemuit de albă, în lumină dispăruse!
Albul sânge ca un șarpe, vreme lungă-mi șerpuise-n vene,
Ani de zile, zi și noapte, am bolit printre morminte,
Toți amicii de-atuncea, de la chefuri și serate, nu voiau să mă mai cheme,
Eram alb, de-un alb aparte, eram tot și dintr-o dată. Eram altfel și cuminte.
Nu eram din lumea lor...
Nu eram din lumea lor!
Nu știu doamne...
Dumnezeu a hotărât
Să trimită fiul sfânt.
Vestea de venirea lui,
Trimisă la maica lui,
Îngerul a înștiințat,
Numele-i prea minunat,
Acesta este ISUS,
Al tatălui cel de sus.
Să credeți în Dumnezeu,
A zis: Ăsta-i fiul meu.
Vi-lam trimis pe pământ,
Să știți cine-i Domnul sfânt.
Pentru a vă mântuii,
De rele a vă feri.
Toate păcatele rele,
Le-a luat asupra sa,
Și răspunde cu iubire,
Pentru a ne apăra.
Pentru dragostea cea mare,
Ce o are pentru noi,
A fost răstignit pe cruce,
Pentru a fi iertați azi noi .
A-nviat este cu noi,
Dar .. ne depărtăm mereu
Ne întrebăm adesea oare..
Unde este Dumnezeu?
Nu mă întreb, avem păcate,
El ne iartă tot mereu,
S-au ne răsplătește oare ?
Cu puteri Dumnezeiești.
Sunt incendii ,sunt dezastre,
Inundații multe rele ..
Or fi de la Dumnezeu ?
Mă întreb și eu întruna ..
Nu știu Doamne, nu știu eu .
Semne...
Și iarăși mi se-arată semne,
În nori și vântul ce adie,
Pădurea umblă după lemne,
Iar înțelepții seamănă prostie.
Orbecăie azi orbii pe frânghie,
Sub bocet lung de cucuvea,
Iar muții vor miraculos să știe,
Să cânte gospel și manea.
Din scârba lumii plouă cu dejecții,
Plămânu-mi șuieră ca vântul,
E toată omenirea sub injecții,
Căci virușii au invadat pământul.
Și iarăși mi se-arată semne,
Mi-e buzunarul plin cu moarte,
Iar cioclii-s duși pe uși să-nsemne,
Pe cei smintiți și cei cu carte.
Puțin mai amabil
„Viața este atât de frumoasă”
Mă gândesc plimbând în parc,
„Însă lumea e prea nervoasă”
A câtă oară eu remarc.
Tot e sur și monoton,
Și în inima se pare:
"Doar tu ești raza de lumină"
În această îngropare.”
Trecând pe lângă oameni,
Aștepți doar bun și iubire,
Dar în schimb primești,
Indiferență și dușmănie.
Moare pacientul...
Sunaţi la ambulanţă oameni buni,
Să vină grabnic şi descarcerarea,
Că ţara noastră-i plină de nebuni,
Ce nu mai vor nicicând schimbarea.
Sunaţi-mi iute doctorul de gardă,
Ba chiar şi SMURDul, de-i posibil,
Că biata ţară astăzi este pradă,
Şi-mi pare c-o salva e imposibil.
Rugaţi-vă mitropoliţi la ceruri,
Că lent ne moare pacientul,
Străinii îi administrează false seruri,
Şi muşamalizează incidentul.
Faceţi rapid dragi doctori un consiliu,
Şi alţi români deştepţi, cu multă carte,
Veniţi cu toţi la ea în domiciliu,
Căci ţara noastră e acum pe moarte.
Sunaţi la ambulanţă dragi români,
Şi fiţi chiar voi brancardieri,
Un cancer nu mai poţi să îl amâni,
Şi trebuie luptat din răsputeri.
Veniţi la terapie intensivă adolescenţi,
Urgent donaţi al vostru sânge de puştani,
Căci taţii voştri sunt inconştienţi,
Şi nu-nţeleg că mâine voi veţi fi orfani.
Other poems by the author
Tendențios
Intre mine si tine e vremea,
Cu ploaie de fluturi grăbiți
Ne zburdă vopseauă din aripi
Și noi o răzbatem cuminți.
Ne pensează și vântul șuvițe,
Pufnind din văzduh plictisit,
Ne incearcă și luna răbdarea
Cu refracții prâsnite-n dichis.
Ne perturbă o gloată distanța
Cand noi mai aproape râvnim,
Te incearcă pe tine cu marea
Mă găsește cu tine-n nisip...
Din clepsidra eternă iubirea
Se scurge in suflet râzând,
Se presară-n suspine amare,
Și se-ntoarce când golul e plin...
Înger căzut
Departe
Şi singur,
Un gând călător,
Îl tentează abisul amețitor,
Cu aripile frânte
Păşeşte greoi...
Iubise!
Dar visul s-a stins până în zori.
Înalță privirea şi țipă spre nori:
-Nu pot să mai zbor!
Şi ochii mă dor...
Iar visul se stinge...
De aripi... mi-e dor...
Şi sângele picură-n mine sonor...
Dar pare să cadă în gol...
Veriguță de nuiele
M-am împiedicat de răsăritul umbrei tale
Şi-am căzut cu palmele împreunate
Şi în genunchi, cu ochi înnourați
Intr-un instant încununați de zare
Şi transportați meandric în liant.
Acum lăstarul zămislirii
În sfânt şi laic joc perpetual
Înmugureşte-n conjugalul consimțirii
Pentru un trai platonic şi poate altu'n Rai.
Hristos a înviat!
Hristos a înviat!
Creştine,
Oriunde-ai fi să-ți fie bine!
Şi de nu ai, ori ai cu cine,
Mereu El te va îndruma de bine.
Trăim, glumim, hulim, păcătuim,
Prin grai şi faptă de-i greşim,
Înalță rugăciune de căință.
În gând, un gând şi o făgăduințā...
Toți mântuiți prin jertfă, de-a Sa îngăduință...
Furtuna mea frumoasă
Eu:
Deşi păream să conversăm,
Ochii tăi nu ascultă,
S-au rătăcit prin gânduri, pe poteci...
Te-au transformat în stâncă.
Sprâncenele s-au scoborât într-un făgaş
Şi pleoapa stângă-ți mişcă zbuciumat,
Iar fruntea-ți un torent precipitat,
Alertă de furtună pe chipul tău gingaş.
Tu:
Sub încordarea de granit,
Un vuiet grav pulsează,
Te-aud, deşi nu te-nțeleg
Şi pieptu-mi explodeazā...
Un oarecare:
Nimic nu este permanent...
Tu: Iubirea-i joc...
Eu: ...un maraton
La unison: Un joc de anduranță.
Şi ne zâmbim şovăitor...
De printre nori şi poezii
Luceafărul dansează.
Imponderabil
Am învățat să mint de mic,
Pentru ceva ce-aş fi greşit,
Şi pentru o lecție de viaţā
Ce, cu bătaie, m-a smerit.
Mi-am asumat un rol secund
Şi să nu mint, am hotărât să fiu un mut.
Ascult de două ori mai mult
Sub înțelesul meu tăcut.
Şi nesimțit, din lume mă ascund.
Pasul mi-l plimb cât mai discret şi surd,
Nu deranjez nici praful de pe drum,
Mai sunt doar un puțin cu suflet mult.