Reprimandă populistă
Fir-ai tu fățărnicie!
Iei locul la omenie...
Unde-ai prins că ar fi bine
Să fuduli o nătângie
Aşa, într-o veselie.
Cum te-ai educat în fine
Cu atâta nesimțire...
Să faci ditai sindrofie
Prin cultură parvenită
Străveziu din şmecherie.
Prost care şcoală mai face
Să mănâncă doar potroace?
Uite, bre! Statut la mine
Cumpăr o mie ca tine
Să lucreze pentru mine.
Dar prostia-n inepție,
Se propagă clar al fine,
Crasă în grandomanie
Ca un nor de amnezie
În stupoare şi beție.
Social le merge bine
Cu valute aruncă în tine
Îți dau note, şi bancnote
Ia-le altul pentru mine.
Eu tot mă întreb în sine:
Dragoste seacă, cui oare să placă?
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Matei Ciprian
Data postării: 10 mai 2024
Vizualizări: 439
Poezii din aceiaşi categorie
Mă chinuie vise...
Mă chinuie-n noapte vise oculte,
Iar somnul îmi este un zbucium,
Stau greieri sub geam să asculte,
Cum pieptul îmi cântă din bucium,
Și totul îmi pare zilnic confuz,
Iar liniștea-mi bate în tâmplă,
Aiurea încep pe îngeri s-acuz,
De tot ce subit mi se întâmplă.
Cu gândurile sap în tainicul vis,
Ascunsu-i mister să-l deslușesc,
Dar zorii zilei apărând au ucis,
Acest îndemn ce nu-i omenesc.
Să fie o veste de la forțe oculte,
Ori semne din iad ori din ceruri,
Ceva venit nefiresc să m-ajute,
Să sorb misticism din eteruri?
Răsună întruna o șoaptă în minte,
Spiritu-mi zboară posac peste aștri,
Văd trupul inert dezgolit de veșminte,
Aruncat într-o grotă printre sihaștri.
Pierdut și bolnav, și plin de angoasă,
Mintea mi-i arsă și ochiul mi-e stins,
Și stau nefiresc prizonier într-o casă,
Cu noaptea pe tâmple resemnat și învins.
Morfeu veni iar să-mi mângâie pleoapa,
În somnu-i de veci ca pe sclav să mă ție,
Și tandru îmi astupă cu vise și groapa,
Iar la cap, adânc îmi înfige, o insomnie.
Toți cred că sunt bine
Toți cred că sunt bine,
Cu zâmbetul pe buze,
Dar în adâncul meu e o mare de umbre,
Pe care nu o vede nimeni.
În fața lumii mă fac puternic,
Dar în interior mă clatin,
Toți cred că sunt bine,
Căci nu arată nimeni ce-i din spate.
Tăcerea mea e vocea care strigă,
Frica mea e mascată de curaj,
Toți cred că sunt bine,
Dar doar eu știu cât de adânc e visul meu fragil.
Toți cred că sunt bine,
În spatele fiecărui pas,
Mă ascund în spatele unui zâmbet,
Fără să-i las să vadă ce mă apasă.
În jurul meu e zgomotul vieții,
Dar în sufletul meu e liniște,
O liniște grea, plină de neînțeles,
Care mă ține în loc, ca o fereastră închisă.
Toți cred că sunt bine,
Căci ochii mei spun altceva,
Dar nu pot să arăt ce e înăuntru,
Fiecare privire mă adâncește mai mult.
Când mă uit în oglindă,
Văd o față străină,
Cine e cu adevărat „eu”?
Un chip sau o mască purtată în fiecare zi?
Seara, când totul se calmează,
Mă simt gol, fără forme,
Toți cred că sunt bine,
Dar nimeni nu știe cât de adânc am ajuns să cad.
În fiecare zi mă joc cu cuvintele,
Le dau forme, le fac să strălucească,
Dar în spatele lor se ascunde o durere,
O durere pe care nimeni nu o poate atinge.
Toți cred că sunt bine,
Pentru că am învățat să ascund,
Dar în spatele fiecărei bătăi de inimă,
Se află un întreg univers de neliniște.
Și mă întreabă lumea ce fac,
Eu doar răspund „bine”,
Dar în liniștea nopții,
Mă pierd într-o mare de gânduri tăcute.
Toți cred că sunt bine,
Dar eu sunt doar o umbră,
O umbră care aleargă după o lumină,
Ce pare mereu prea departe.
Mă tot ascund în spatele unui zâmbet,
Cu gândul că într-o zi voi fi vindecat,
Dar până atunci, toți cred că sunt bine,
Chiar dacă eu mă simt neîntregit și spart.
Toți cred că sunt bine,
Căci nimeni nu vede ploaia,
Care cade peste sufletul meu,
Și mă face să mă pierd tot mai mult.
Printre poeți
Printre poeţi la crâşma fără mese,
Homer ne toarnă-n halbe vise,
Ţinându-ne condeiele în lese,
Plecăm cu el în Odisea lui Ulise.
O muză lângă noi dansa tușind,
Venise din Siberia lui Pușkin,
Şi ne înecam în sânii ei de argint,
Ca într-un purgatoriu fără chin.
Azi crâșma au închis-o analfabeţii,
Şi undeva pe-un raft Homer cerșește,
Poetul plânge în pustiul vieţii,
Doar muza, dansează şi tuşeşte.
Soarta
Auzeam pescărușii la geam,
În timp ce cu soarta vorbeam,
Iar strigătul lor de extaz,
Îmi intră în trup prin obraz,
Cu marea pe aripi se înalță,
Pe mine cu apă mă încalță,
Prin focul din piept să mă plimb,
Şi dorul de moarte să-l sting.
Brațele le simt mai ușoare,
Într-un ochi îmi răsare un soare,
Din umeri oarecum nefiresc,
Două lungi aripi îmi cresc,
Şi zbor peste viață și moarte,
Ciugulind un poem de pe-o carte,
Celălalt ochi în gheare-l împlânt,
Să văd ce mai e pe pământ.
Și plutesc peste chin, nenoroc
Cu mârșava soartă în cioc,
S-o arunc undeva în genune,
Să renasc fără soartă pe lume.
Vino cu lumina ta..
Doamne vrem a ne scăpa...
Întuneric, nu ne da.,
Vino cu lumina ta,.
Cer de la sfinția ta,
Cu puterea ta cea mare,
Dă Doamne la fiecare
Pacea fie între noi,
Scapă Doamne din nevoi..
Cer eu Doamne de la tine,
Totu-i pentru mine bine.
Și le doresc tuturor,
Să îți cerem ajutor.
Psalmi - LXI - Cucerirea de sine
Cel mai greu vrăjmaș al meu, Doamne,
nu e lumea,
nici diavolul,
ci inima mea neîmblânzită.
M-am luptat cu alții,
dar de mine am fugit.
M-am ascuns în vorbe sfinte
ca să nu-mi aud glasul stricat.
Mi-am zidit cetăți din justificări,
am înălțat turnuri din dorințe
și-am numit păcatul — slăbiciune,
ca să nu doară mustrarea.
Dar Tu, Doamne,
Tu ai venit cu blândețe,
și cuvântul Tău — sabie —
mi-a despărțit carnea de minciună.
Cucerirea de sine nu e glorie,
e jertfă.
Nu sunt aplauze,
e tăcerea care strigă: „Doamne, ajută-mă!”
E renunțare la mine
ca Tu să fii în locul meu.
Doamne, ia-mi tronul inimii!
Dă-mi lanțuri sfinte,
ca să nu mai fiu robul meu.
Fă-mă să mă birui în Tine,
nu prin voință,
ci prin har!
Iar dacă vreodată mă înalț în mine,
doboară-mă cu milă.
Să fiu zdrobit, dar viu.
Înfrânt, dar salvat.
Mă chinuie vise...
Mă chinuie-n noapte vise oculte,
Iar somnul îmi este un zbucium,
Stau greieri sub geam să asculte,
Cum pieptul îmi cântă din bucium,
Și totul îmi pare zilnic confuz,
Iar liniștea-mi bate în tâmplă,
Aiurea încep pe îngeri s-acuz,
De tot ce subit mi se întâmplă.
Cu gândurile sap în tainicul vis,
Ascunsu-i mister să-l deslușesc,
Dar zorii zilei apărând au ucis,
Acest îndemn ce nu-i omenesc.
Să fie o veste de la forțe oculte,
Ori semne din iad ori din ceruri,
Ceva venit nefiresc să m-ajute,
Să sorb misticism din eteruri?
Răsună întruna o șoaptă în minte,
Spiritu-mi zboară posac peste aștri,
Văd trupul inert dezgolit de veșminte,
Aruncat într-o grotă printre sihaștri.
Pierdut și bolnav, și plin de angoasă,
Mintea mi-i arsă și ochiul mi-e stins,
Și stau nefiresc prizonier într-o casă,
Cu noaptea pe tâmple resemnat și învins.
Morfeu veni iar să-mi mângâie pleoapa,
În somnu-i de veci ca pe sclav să mă ție,
Și tandru îmi astupă cu vise și groapa,
Iar la cap, adânc îmi înfige, o insomnie.
Toți cred că sunt bine
Toți cred că sunt bine,
Cu zâmbetul pe buze,
Dar în adâncul meu e o mare de umbre,
Pe care nu o vede nimeni.
În fața lumii mă fac puternic,
Dar în interior mă clatin,
Toți cred că sunt bine,
Căci nu arată nimeni ce-i din spate.
Tăcerea mea e vocea care strigă,
Frica mea e mascată de curaj,
Toți cred că sunt bine,
Dar doar eu știu cât de adânc e visul meu fragil.
Toți cred că sunt bine,
În spatele fiecărui pas,
Mă ascund în spatele unui zâmbet,
Fără să-i las să vadă ce mă apasă.
În jurul meu e zgomotul vieții,
Dar în sufletul meu e liniște,
O liniște grea, plină de neînțeles,
Care mă ține în loc, ca o fereastră închisă.
Toți cred că sunt bine,
Căci ochii mei spun altceva,
Dar nu pot să arăt ce e înăuntru,
Fiecare privire mă adâncește mai mult.
Când mă uit în oglindă,
Văd o față străină,
Cine e cu adevărat „eu”?
Un chip sau o mască purtată în fiecare zi?
Seara, când totul se calmează,
Mă simt gol, fără forme,
Toți cred că sunt bine,
Dar nimeni nu știe cât de adânc am ajuns să cad.
În fiecare zi mă joc cu cuvintele,
Le dau forme, le fac să strălucească,
Dar în spatele lor se ascunde o durere,
O durere pe care nimeni nu o poate atinge.
Toți cred că sunt bine,
Pentru că am învățat să ascund,
Dar în spatele fiecărei bătăi de inimă,
Se află un întreg univers de neliniște.
Și mă întreabă lumea ce fac,
Eu doar răspund „bine”,
Dar în liniștea nopții,
Mă pierd într-o mare de gânduri tăcute.
Toți cred că sunt bine,
Dar eu sunt doar o umbră,
O umbră care aleargă după o lumină,
Ce pare mereu prea departe.
Mă tot ascund în spatele unui zâmbet,
Cu gândul că într-o zi voi fi vindecat,
Dar până atunci, toți cred că sunt bine,
Chiar dacă eu mă simt neîntregit și spart.
Toți cred că sunt bine,
Căci nimeni nu vede ploaia,
Care cade peste sufletul meu,
Și mă face să mă pierd tot mai mult.
Printre poeți
Printre poeţi la crâşma fără mese,
Homer ne toarnă-n halbe vise,
Ţinându-ne condeiele în lese,
Plecăm cu el în Odisea lui Ulise.
O muză lângă noi dansa tușind,
Venise din Siberia lui Pușkin,
Şi ne înecam în sânii ei de argint,
Ca într-un purgatoriu fără chin.
Azi crâșma au închis-o analfabeţii,
Şi undeva pe-un raft Homer cerșește,
Poetul plânge în pustiul vieţii,
Doar muza, dansează şi tuşeşte.
Soarta
Auzeam pescărușii la geam,
În timp ce cu soarta vorbeam,
Iar strigătul lor de extaz,
Îmi intră în trup prin obraz,
Cu marea pe aripi se înalță,
Pe mine cu apă mă încalță,
Prin focul din piept să mă plimb,
Şi dorul de moarte să-l sting.
Brațele le simt mai ușoare,
Într-un ochi îmi răsare un soare,
Din umeri oarecum nefiresc,
Două lungi aripi îmi cresc,
Şi zbor peste viață și moarte,
Ciugulind un poem de pe-o carte,
Celălalt ochi în gheare-l împlânt,
Să văd ce mai e pe pământ.
Și plutesc peste chin, nenoroc
Cu mârșava soartă în cioc,
S-o arunc undeva în genune,
Să renasc fără soartă pe lume.
Vino cu lumina ta..
Doamne vrem a ne scăpa...
Întuneric, nu ne da.,
Vino cu lumina ta,.
Cer de la sfinția ta,
Cu puterea ta cea mare,
Dă Doamne la fiecare
Pacea fie între noi,
Scapă Doamne din nevoi..
Cer eu Doamne de la tine,
Totu-i pentru mine bine.
Și le doresc tuturor,
Să îți cerem ajutor.
Psalmi - LXI - Cucerirea de sine
Cel mai greu vrăjmaș al meu, Doamne,
nu e lumea,
nici diavolul,
ci inima mea neîmblânzită.
M-am luptat cu alții,
dar de mine am fugit.
M-am ascuns în vorbe sfinte
ca să nu-mi aud glasul stricat.
Mi-am zidit cetăți din justificări,
am înălțat turnuri din dorințe
și-am numit păcatul — slăbiciune,
ca să nu doară mustrarea.
Dar Tu, Doamne,
Tu ai venit cu blândețe,
și cuvântul Tău — sabie —
mi-a despărțit carnea de minciună.
Cucerirea de sine nu e glorie,
e jertfă.
Nu sunt aplauze,
e tăcerea care strigă: „Doamne, ajută-mă!”
E renunțare la mine
ca Tu să fii în locul meu.
Doamne, ia-mi tronul inimii!
Dă-mi lanțuri sfinte,
ca să nu mai fiu robul meu.
Fă-mă să mă birui în Tine,
nu prin voință,
ci prin har!
Iar dacă vreodată mă înalț în mine,
doboară-mă cu milă.
Să fiu zdrobit, dar viu.
Înfrânt, dar salvat.
Alte poezii ale autorului
Bulevardul Revederii
Hai să sorbim din noaptea revederii
Şi vinul dulce-acriṣor al impăcării
Ma bucur să te simt din nou in brațe
Să ne-mpodim intr-o gândire frunțile brăzdate
Şi-n piept ceasornicarul bată ceasul şapte
Nici prea târziu, nici prea devreme frate
Să ne legăm şireturile vieții
În promenadā pe aleea Hohenzollern
Din Bulevardul Revederii...
Delirum
Nimic nu-i mai cuprinde deznădejdea,
S-a strepezit în țeastă omenia
Și omul poartă vesta cumpătării
Peste o dermă tatuată cu nefirea.
Pentru o clipă s-au cernut o mie
Și pentru acest moment
S-au pitrocit în minte
O groazā de iluzii și scenarii,
Din lumea unui om ce-a fost să fie.
Punct, virgulă pe amor (In absentia lucis, Tenebrae vincunt)
Când din iubirea unui tânăr se alege praful,
Îşi află sufletul împrăştiat în vânt,
Durerea parcă-i sfâşie tot trupul
Şi doar otravă poartă-n gând.
Nici Dumnezeu nu are, nici speranță,
Oricine pentru el e inutil,
Căci i s-a scurs din sine un potop de viață.
Distorsionat insidios se furişează-n el un gând tiptil.
Caută disperat să-şi schimbe rostul,
Încearcă să-ntrevadă-n plăsmuire adevăr...
Dar cum se simte şi ce speră omul
E relativ un moft, mascat de-un adevăr.
🎤 Prima vioară
Când eşti în brațele mele,
Şi capul tău se odihneşte pe brațu-mi stâng,
Iar mâna dreaptă mi se plimbă prin părul tău plăpând,
Şuvițe castanii in armonii stacate
Se înfiripă clasic pe vârfuri deşirate;
Alunec degetele pe claviculă tactil şi languros pe spate
Sincronic, tu...
Corzile inimii reverberezi in şoapte.
În amfiteatrul nopții, noi doi—o entitate.
De-am fost nimic ori nimeni... tu m-ai descoperit
Şi m-ai făcut maestrul de tine îndrăgostit.
Hristos a înviat!
Hristos a înviat!
Creştine,
Oriunde-ai fi să-ți fie bine!
Şi de nu ai, ori ai cu cine,
Mereu El te va îndruma de bine.
Trăim, glumim, hulim, păcătuim,
Prin grai şi faptă de-i greşim,
Înalță rugăciune de căință.
În gând, un gând şi o făgăduințā...
Toți mântuiți prin jertfă, de-a Sa îngăduință...
Goana după miez...
Nu caut aur, caut poezie
În galeria timpului ireversibil,
Dar oarecum tangibil conştiinței
Şi spațiului durabil mioritic.
Vreau să descopăr iar setea de arte
S-o plimb prin creierii masivului Carpatic
Cu târnăcopul minții polimate,
În aur verde să meşteşugesc semantic.
În Crezul sfânt agăț o licărire,
Ca o scânteie'n flacăra iubirii.
Şi îmi cobor privirea în cascade
Peste imaşul nesecat de idealuri.
Bulevardul Revederii
Hai să sorbim din noaptea revederii
Şi vinul dulce-acriṣor al impăcării
Ma bucur să te simt din nou in brațe
Să ne-mpodim intr-o gândire frunțile brăzdate
Şi-n piept ceasornicarul bată ceasul şapte
Nici prea târziu, nici prea devreme frate
Să ne legăm şireturile vieții
În promenadā pe aleea Hohenzollern
Din Bulevardul Revederii...
Delirum
Nimic nu-i mai cuprinde deznădejdea,
S-a strepezit în țeastă omenia
Și omul poartă vesta cumpătării
Peste o dermă tatuată cu nefirea.
Pentru o clipă s-au cernut o mie
Și pentru acest moment
S-au pitrocit în minte
O groazā de iluzii și scenarii,
Din lumea unui om ce-a fost să fie.
Punct, virgulă pe amor (In absentia lucis, Tenebrae vincunt)
Când din iubirea unui tânăr se alege praful,
Îşi află sufletul împrăştiat în vânt,
Durerea parcă-i sfâşie tot trupul
Şi doar otravă poartă-n gând.
Nici Dumnezeu nu are, nici speranță,
Oricine pentru el e inutil,
Căci i s-a scurs din sine un potop de viață.
Distorsionat insidios se furişează-n el un gând tiptil.
Caută disperat să-şi schimbe rostul,
Încearcă să-ntrevadă-n plăsmuire adevăr...
Dar cum se simte şi ce speră omul
E relativ un moft, mascat de-un adevăr.
🎤 Prima vioară
Când eşti în brațele mele,
Şi capul tău se odihneşte pe brațu-mi stâng,
Iar mâna dreaptă mi se plimbă prin părul tău plăpând,
Şuvițe castanii in armonii stacate
Se înfiripă clasic pe vârfuri deşirate;
Alunec degetele pe claviculă tactil şi languros pe spate
Sincronic, tu...
Corzile inimii reverberezi in şoapte.
În amfiteatrul nopții, noi doi—o entitate.
De-am fost nimic ori nimeni... tu m-ai descoperit
Şi m-ai făcut maestrul de tine îndrăgostit.
Hristos a înviat!
Hristos a înviat!
Creştine,
Oriunde-ai fi să-ți fie bine!
Şi de nu ai, ori ai cu cine,
Mereu El te va îndruma de bine.
Trăim, glumim, hulim, păcătuim,
Prin grai şi faptă de-i greşim,
Înalță rugăciune de căință.
În gând, un gând şi o făgăduințā...
Toți mântuiți prin jertfă, de-a Sa îngăduință...
Goana după miez...
Nu caut aur, caut poezie
În galeria timpului ireversibil,
Dar oarecum tangibil conştiinței
Şi spațiului durabil mioritic.
Vreau să descopăr iar setea de arte
S-o plimb prin creierii masivului Carpatic
Cu târnăcopul minții polimate,
În aur verde să meşteşugesc semantic.
În Crezul sfânt agăț o licărire,
Ca o scânteie'n flacăra iubirii.
Şi îmi cobor privirea în cascade
Peste imaşul nesecat de idealuri.