Reprimandă populistă
Fir-ai tu fățărnicie!
Iei locul la omenie...
Unde-ai prins că ar fi bine
Să fuduli o nătângie
Aşa, într-o veselie.
Cum te-ai educat în fine
Cu atâta nesimțire...
Să faci ditai sindrofie
Prin cultură parvenită
Străveziu din şmecherie.
Prost care şcoală mai face
Să mănâncă doar potroace?
Uite, bre! Statut la mine
Cumpăr o mie ca tine
Să lucreze pentru mine.
Dar prostia-n inepție,
Se propagă clar al fine,
Crasă în grandomanie
Ca un nor de amnezie
În stupoare şi beție.
Social le merge bine
Cu valute aruncă în tine
Îți dau note, şi bancnote
Ia-le altul pentru mine.
Eu tot mă întreb în sine:
Dragoste seacă, cui oare să placă?
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Matei Ciprian
Дата публикации: 10 мая 2024
Просмотры: 441
Стихи из этой категории
E sâmbăta morţilor și se împarte piftie.
Mâine este optspezece februarie se știe,
E sâmbăta morţilor și se împarte piftie.
Fiindcă sunt Moşii de Iarnă o zii mare,
Se împart vin, colivă, colaci și sarmale.
Dar pe data de douăzeci și cinci februarie,
Se împarte plăcinta doar din plăcintărie.
Căci Lazăr de dorul plăcintei el a murit,
Și atunci în această zii plăcinta sa împărțit.
După această zi se va mânca mâncare de post,
Până la ziua de Paşte așa tot timpul a fost.
În această perioadă doar post se va ţine,
Fără carne, nici ouă și nici brânza va fii bine.
Că așa a fost lăsat de Dumnezeu pe pământ,
Că această sărbătoare este ceva doar sfânt.
Căci Isuss Hristos atunci El a înviat cu adevărat,
Și pentru toți oamenii atunci ni sa arătat !
Clipă
De-a lungul străzii ce ca un râu curgea,
Din zecile de case cu ușile închise,
La una mai micuță privirea-mi se oprise,
Căci tocmai dinaintea-mi o tânără ieșea.
Avea-n priviri o teamă de vremuri viitoare,
Și pașii îi sunau ca două clopotele rebele,
Un vis de mare nuntă plutea încet sub stele,
Iar noaptea se retrase în săli de catedralare.
Plecau răzleț spre mine priviri fără scânteie,
De parcă purta-n sine o vină din trecut,
Iar mersul său din coapse, de toți era plăcut,
Căci toată grația căzuse în trupu-i de femeie.
Trecea în mare grabă cu-n aer cenușiu,
Un semn, ca o pecete pe sufletul oricui,
Și-am înțeles atunci: că timpul nu e viu,
Și noi murim încet, privind un chip pustiu.
Și mult după ce pașii te strâng ca-ntr-o cătușă,
Simțit-am cum privirea se-așterne peste ea,
Când inima, nebuna, s-o strig îmi tot cerea,
Ea brusc făcuse dreapta intrând pe-o altă ușă.
Visez…
Îmi este noaptea albă și pustie,
Și-mi cade mâna pe hârtie,
Condeiu-i relaxat pe călimară,
Cuvântul plânge undeva afară.
Mă zgârie baladele pe tâmplă,
Iar inima în alte piepturi cântă,
Îmi smulg privirea-mi hăituită,
Ce-aleargă în a ochilor orbită,
Și o aștern pe coala de hârtie,
Să plângă-ntruna poezie,
Să-nece amarul meu și-al lumii,
În pustietatea rece a lunii,
Să-mi ardă pielea de nesomn,
Sub pijamaua mea de om,
Să-mi plângă noaptea pe obraz,
Că toate zilele-mi sunt azi,
Și tot ce-i azi, va fi să fie,
O lungă zi de poezie,
În noaptea-mi albă și pustie,
Iar visul nedormit să scrie,
Volume întregi, biblioteci,
În lumea lor topit pe veci,
Și-n loc să stau să lecturez,
Cu fața-n sus, doar le visez...
Aripile îngerilor
fragment
....
"cu fiecare pas pe care îl facem prin iubire,
sădim flori pentru eternitate
în grădina lui Dumnezeu."
(autor: Aurel Alexandru Donciu / volum: Cub de gheață - 2020 editura Etnous / ISBN: 978-606-712-760-7 - Toate drepturile rezervate)
Bucluc
Într-o bunã dup-amiazã,
- Lucrãtura lui doi-lei -
Sã vã zic în trei cuvinte
Ce pãţi eu, dragii mei!
Tam-nesam, în faptul serii
Ce îmi vine, mãi nepoate:
Sã pornesc într-o plimbare,
Cãţãrat pe douã roate.
Sfânta Vineri? Nana Veta?
Ce pãrere aveţi voi?
Nu ştiu cine mã împinse
Sã mã duc cu motoreta
Pân-la Recea şi-napoi.
Sã vedeţi voi poznã mare
- Lucrãtura lui doi-bani -
Sã dea drumul pe cãrare,
Om la patruzeci de ani!
Dup-aceea mi-am dat seama,
Când mã întorsei în sat:
De mergeam cu bicicleta,
Eram mult mai câştigat!
Ce sã vã mai zic eu, vouã?...
Pe la pod la Dobârleşti,
Îmi fãcui o pozã, douã:
"Ptii!", zic, "cã bãtrân mai eşti!"
Plec la drum...nevoie mare!
Neoprind, huh, decât, doar
Pentru-o scurtã rãsuflare
Lângã cruce, la Stejar.
De tras, trage. N-am ce zice.
Nici nu cred în ghinion,
Cã-i mergea rablei motorul
De credeai cã-i avion!
Stai aşa...sã dãm o turã
Şi, ca sã mã rãcoresc,
Pânã sus, în fundãturã
Nici gând n-am sã mã opresc!
N-am mers trei sute de metri
Şi, aşa cum intuiţi,
Îmi blocã Ocolul, drumul:
Ãştia-s primii nesimţiţi!
Sã nu lase peregrinul
Sã ia aer de pãdure,
Sã-i opreascã-n drum motorul
Şi plãcerea sã i-o fure!...
Nu-i nimic! Lasã cã mergem
Pân-la Recea, de-astã datã!
Sper sã n-aibã-n gând şi aia
Sã ne-aştepte încuiatã!
Şi, pornirãm împreunã...
Toate bune şi frumoase,
Prin pustia de pãdure,
Fãrã câini şi fãrã case.
Cel puţin cu prima roatã,
Nu ştiu cum am nimerit
Cã m-am pomenit deodatã,
Peste-un şarpe-ncolãcit.
Când vãzui cum scoase limba
Şi striga: "Ia stai, niţel!"
Mã-ntorsei, cu amândouã,
Înc-o datã, peste el.
Şi îl ajutai sã moarã:
De-aia mã-ntorsei grãbit.
Cã voiam, de bunãoarã,
Sã fiu sigur c-a murit.
Mã opri în drum, la Romcea
Şi-i fãcui câteva poze
Mobrei, care, uite, nene,
Merge-un ceas, cu douã doze!
Iacã Recea şi cabana,
Uite capãtul de drum!
Dar, pânã la capãt iacã
Ce noroi!... Acum, e-acum!
Mã îmbãrbãtez în sâne-mi,
Îmi fac vânt...ce credeţi voi?
Ce-i a trece cu motorul
Drept prin groapa cu noroi?
Urc pe şauã, bãrbãteşte,
Îi dau gaz şi mai apoi
Intrai, cât ai zice "peşte",
Pân-la osie-n noroi!
Apoi, ce sã mai vezi, frate?
Un tractor trage acum
Douã trunchiuri, rãsturnate
De o drujbã, peste drum.
Lemnele de-a curmezişul,
Tu, urcat pe douã roţi,
Drumul tãu înspre Fintoaga
Mai continuã-l, de poţi.
Nu ştiu dacã mã veţi crede
Ce vã spun eu vouã-acum:
Mobra ajungea-n Fintoaga,
De nu se strica pe drum.
Înc-un amãnunt uitasem,
Fraţilor, şi voi, surori,
Scumpul lanţ, pânã la Recea
Mi-a sãrit de şapte ori!
Când vãzui eu cum stã treaba,
Zisei: "Hai, cã plec-napoi!
Şi, zicând, trecui cu groazã
Înc-o datã, prin noroi.
Şi, atunci când n-ai ce face
Şi când nu ai ce lucra,
Te mai duci şi pân-la Bulza
Cu motorul... numa-aşa!
Şi aşa cum apucasem
Sã vã povestesc eu vouã,
Pe la panta de la Moarã
Mi se rupse lanţu-n douã.
Uuuiii...ce mai chinezãrie!
S-o-ncãlzit de... sã ia foc!
Şi întins, şi-o zalã ruptã,
Ce sã-l pot pune la loc?!
Şi, cãznindu-mã cu lanţul,
Cum eram murdar pe mâini
Aş fi dat anunţ în presã:
"Dau motorul pe doi câini!"
Întunericul se lasã
Se aud paşi prin frunziş...
Trebuia sã fiu acasã,
Nu cu mobra pe Peştiş!
Scot degrabã telefonul,
Cat un numãr, cat...şi cat...
Vreun viteaz din Cãprioara,
Sã mã tragã pânã-n sat.
De-aş avea eu cum o duce
Pân-la podul de beton...
Ce sã am? Cã n-aveam, tatã,
Nici semnal la telefon!
Scuturai cumplita rablã,
Chit cã nu era a mea,
Şi-i dãdui douã picioare,
Cã nu mã putui rãbda!
Cât clipeşti, veni iar gândul:
"Cine mã pusese, oare,
Ca sã mã complic degeaba,
Sã car rable? N-am picioare?
De am poftã de plimbare?"
Ştiu ce zici: despre Yamaha
Cum poţi sã vorbeşti aşa?
Dar tu o lãsai acolo
De erai în pielea mea!
Mã porni eu la plimbare
Şi, cu gândul la zãvoi,
Nu mi-am luat nici de mâncare,
Cã...vin repede-napoi!
Şi aşa, pe nemâncate,
Motoreta lui Dobrei,
N-a fost ea cãratã-n spate
Niciodatã-n viaţa ei...
Cum vã povesti, Yamaha
Îmi veni mie de hac!
Da-i spusei şi eu, cumetrii:
"Hârburi nu mai vreau în veac!"
Mã trezi cã îmi intrarã
Nişte pietre în papuc;
Şi-n curând se fãcu searã:
L-aşa om, aşa bucluc!
~Peisagistică și grai bănățean ~
Pace
Pace! Cuvânt urmat de un ecou
Zâmbetul copilăriei se răsună
Imaginea de pe tablou
Când toți sunt împreună
Când vezi la Televizor,
Cum țările se împacă
Și copii sunt pe lume în vizor,
Ca fiind o piatră sacră
Când toți zâmbesc și dansează împreună
Cu pielea, albă, neagră sau chiar brună.
Tradițiile vechi, cu toții le serbează
Iată Pacea pe care pe cinste o urează
E sâmbăta morţilor și se împarte piftie.
Mâine este optspezece februarie se știe,
E sâmbăta morţilor și se împarte piftie.
Fiindcă sunt Moşii de Iarnă o zii mare,
Se împart vin, colivă, colaci și sarmale.
Dar pe data de douăzeci și cinci februarie,
Se împarte plăcinta doar din plăcintărie.
Căci Lazăr de dorul plăcintei el a murit,
Și atunci în această zii plăcinta sa împărțit.
După această zi se va mânca mâncare de post,
Până la ziua de Paşte așa tot timpul a fost.
În această perioadă doar post se va ţine,
Fără carne, nici ouă și nici brânza va fii bine.
Că așa a fost lăsat de Dumnezeu pe pământ,
Că această sărbătoare este ceva doar sfânt.
Căci Isuss Hristos atunci El a înviat cu adevărat,
Și pentru toți oamenii atunci ni sa arătat !
Clipă
De-a lungul străzii ce ca un râu curgea,
Din zecile de case cu ușile închise,
La una mai micuță privirea-mi se oprise,
Căci tocmai dinaintea-mi o tânără ieșea.
Avea-n priviri o teamă de vremuri viitoare,
Și pașii îi sunau ca două clopotele rebele,
Un vis de mare nuntă plutea încet sub stele,
Iar noaptea se retrase în săli de catedralare.
Plecau răzleț spre mine priviri fără scânteie,
De parcă purta-n sine o vină din trecut,
Iar mersul său din coapse, de toți era plăcut,
Căci toată grația căzuse în trupu-i de femeie.
Trecea în mare grabă cu-n aer cenușiu,
Un semn, ca o pecete pe sufletul oricui,
Și-am înțeles atunci: că timpul nu e viu,
Și noi murim încet, privind un chip pustiu.
Și mult după ce pașii te strâng ca-ntr-o cătușă,
Simțit-am cum privirea se-așterne peste ea,
Când inima, nebuna, s-o strig îmi tot cerea,
Ea brusc făcuse dreapta intrând pe-o altă ușă.
Visez…
Îmi este noaptea albă și pustie,
Și-mi cade mâna pe hârtie,
Condeiu-i relaxat pe călimară,
Cuvântul plânge undeva afară.
Mă zgârie baladele pe tâmplă,
Iar inima în alte piepturi cântă,
Îmi smulg privirea-mi hăituită,
Ce-aleargă în a ochilor orbită,
Și o aștern pe coala de hârtie,
Să plângă-ntruna poezie,
Să-nece amarul meu și-al lumii,
În pustietatea rece a lunii,
Să-mi ardă pielea de nesomn,
Sub pijamaua mea de om,
Să-mi plângă noaptea pe obraz,
Că toate zilele-mi sunt azi,
Și tot ce-i azi, va fi să fie,
O lungă zi de poezie,
În noaptea-mi albă și pustie,
Iar visul nedormit să scrie,
Volume întregi, biblioteci,
În lumea lor topit pe veci,
Și-n loc să stau să lecturez,
Cu fața-n sus, doar le visez...
Aripile îngerilor
fragment
....
"cu fiecare pas pe care îl facem prin iubire,
sădim flori pentru eternitate
în grădina lui Dumnezeu."
(autor: Aurel Alexandru Donciu / volum: Cub de gheață - 2020 editura Etnous / ISBN: 978-606-712-760-7 - Toate drepturile rezervate)
Bucluc
Într-o bunã dup-amiazã,
- Lucrãtura lui doi-lei -
Sã vã zic în trei cuvinte
Ce pãţi eu, dragii mei!
Tam-nesam, în faptul serii
Ce îmi vine, mãi nepoate:
Sã pornesc într-o plimbare,
Cãţãrat pe douã roate.
Sfânta Vineri? Nana Veta?
Ce pãrere aveţi voi?
Nu ştiu cine mã împinse
Sã mã duc cu motoreta
Pân-la Recea şi-napoi.
Sã vedeţi voi poznã mare
- Lucrãtura lui doi-bani -
Sã dea drumul pe cãrare,
Om la patruzeci de ani!
Dup-aceea mi-am dat seama,
Când mã întorsei în sat:
De mergeam cu bicicleta,
Eram mult mai câştigat!
Ce sã vã mai zic eu, vouã?...
Pe la pod la Dobârleşti,
Îmi fãcui o pozã, douã:
"Ptii!", zic, "cã bãtrân mai eşti!"
Plec la drum...nevoie mare!
Neoprind, huh, decât, doar
Pentru-o scurtã rãsuflare
Lângã cruce, la Stejar.
De tras, trage. N-am ce zice.
Nici nu cred în ghinion,
Cã-i mergea rablei motorul
De credeai cã-i avion!
Stai aşa...sã dãm o turã
Şi, ca sã mã rãcoresc,
Pânã sus, în fundãturã
Nici gând n-am sã mã opresc!
N-am mers trei sute de metri
Şi, aşa cum intuiţi,
Îmi blocã Ocolul, drumul:
Ãştia-s primii nesimţiţi!
Sã nu lase peregrinul
Sã ia aer de pãdure,
Sã-i opreascã-n drum motorul
Şi plãcerea sã i-o fure!...
Nu-i nimic! Lasã cã mergem
Pân-la Recea, de-astã datã!
Sper sã n-aibã-n gând şi aia
Sã ne-aştepte încuiatã!
Şi, pornirãm împreunã...
Toate bune şi frumoase,
Prin pustia de pãdure,
Fãrã câini şi fãrã case.
Cel puţin cu prima roatã,
Nu ştiu cum am nimerit
Cã m-am pomenit deodatã,
Peste-un şarpe-ncolãcit.
Când vãzui cum scoase limba
Şi striga: "Ia stai, niţel!"
Mã-ntorsei, cu amândouã,
Înc-o datã, peste el.
Şi îl ajutai sã moarã:
De-aia mã-ntorsei grãbit.
Cã voiam, de bunãoarã,
Sã fiu sigur c-a murit.
Mã opri în drum, la Romcea
Şi-i fãcui câteva poze
Mobrei, care, uite, nene,
Merge-un ceas, cu douã doze!
Iacã Recea şi cabana,
Uite capãtul de drum!
Dar, pânã la capãt iacã
Ce noroi!... Acum, e-acum!
Mã îmbãrbãtez în sâne-mi,
Îmi fac vânt...ce credeţi voi?
Ce-i a trece cu motorul
Drept prin groapa cu noroi?
Urc pe şauã, bãrbãteşte,
Îi dau gaz şi mai apoi
Intrai, cât ai zice "peşte",
Pân-la osie-n noroi!
Apoi, ce sã mai vezi, frate?
Un tractor trage acum
Douã trunchiuri, rãsturnate
De o drujbã, peste drum.
Lemnele de-a curmezişul,
Tu, urcat pe douã roţi,
Drumul tãu înspre Fintoaga
Mai continuã-l, de poţi.
Nu ştiu dacã mã veţi crede
Ce vã spun eu vouã-acum:
Mobra ajungea-n Fintoaga,
De nu se strica pe drum.
Înc-un amãnunt uitasem,
Fraţilor, şi voi, surori,
Scumpul lanţ, pânã la Recea
Mi-a sãrit de şapte ori!
Când vãzui eu cum stã treaba,
Zisei: "Hai, cã plec-napoi!
Şi, zicând, trecui cu groazã
Înc-o datã, prin noroi.
Şi, atunci când n-ai ce face
Şi când nu ai ce lucra,
Te mai duci şi pân-la Bulza
Cu motorul... numa-aşa!
Şi aşa cum apucasem
Sã vã povestesc eu vouã,
Pe la panta de la Moarã
Mi se rupse lanţu-n douã.
Uuuiii...ce mai chinezãrie!
S-o-ncãlzit de... sã ia foc!
Şi întins, şi-o zalã ruptã,
Ce sã-l pot pune la loc?!
Şi, cãznindu-mã cu lanţul,
Cum eram murdar pe mâini
Aş fi dat anunţ în presã:
"Dau motorul pe doi câini!"
Întunericul se lasã
Se aud paşi prin frunziş...
Trebuia sã fiu acasã,
Nu cu mobra pe Peştiş!
Scot degrabã telefonul,
Cat un numãr, cat...şi cat...
Vreun viteaz din Cãprioara,
Sã mã tragã pânã-n sat.
De-aş avea eu cum o duce
Pân-la podul de beton...
Ce sã am? Cã n-aveam, tatã,
Nici semnal la telefon!
Scuturai cumplita rablã,
Chit cã nu era a mea,
Şi-i dãdui douã picioare,
Cã nu mã putui rãbda!
Cât clipeşti, veni iar gândul:
"Cine mã pusese, oare,
Ca sã mã complic degeaba,
Sã car rable? N-am picioare?
De am poftã de plimbare?"
Ştiu ce zici: despre Yamaha
Cum poţi sã vorbeşti aşa?
Dar tu o lãsai acolo
De erai în pielea mea!
Mã porni eu la plimbare
Şi, cu gândul la zãvoi,
Nu mi-am luat nici de mâncare,
Cã...vin repede-napoi!
Şi aşa, pe nemâncate,
Motoreta lui Dobrei,
N-a fost ea cãratã-n spate
Niciodatã-n viaţa ei...
Cum vã povesti, Yamaha
Îmi veni mie de hac!
Da-i spusei şi eu, cumetrii:
"Hârburi nu mai vreau în veac!"
Mã trezi cã îmi intrarã
Nişte pietre în papuc;
Şi-n curând se fãcu searã:
L-aşa om, aşa bucluc!
~Peisagistică și grai bănățean ~
Pace
Pace! Cuvânt urmat de un ecou
Zâmbetul copilăriei se răsună
Imaginea de pe tablou
Când toți sunt împreună
Când vezi la Televizor,
Cum țările se împacă
Și copii sunt pe lume în vizor,
Ca fiind o piatră sacră
Când toți zâmbesc și dansează împreună
Cu pielea, albă, neagră sau chiar brună.
Tradițiile vechi, cu toții le serbează
Iată Pacea pe care pe cinste o urează
Другие стихотворения автора
Remuşcări din diasporă
O bătrânică mi-a păşit în cale
Şi cu regret, în glasu-i moale,
Îşi cere neîncetat iertare.
Mă iartă, tinere, mă mişc greoaie;
Povara vieții mă apasă tare.
Mă iartă, tinere, te țin în loc...
Încerc numaidecât să îți fac loc.
Şi timpul s-a blocat într-un suspin.
Pentru un pumn de avere inutil
Semeni uitați în urmă, părăsiți
Şi poate niciodată regăsiți...
Punct, virgulă pe amor (In absentia lucis, Tenebrae vincunt)
Când din iubirea unui tânăr se alege praful,
Îşi află sufletul împrăştiat în vânt,
Durerea parcă-i sfâşie tot trupul
Şi doar otravă poartă-n gând.
Nici Dumnezeu nu are, nici speranță,
Oricine pentru el e inutil,
Căci i s-a scurs din sine un potop de viață.
Distorsionat insidios se furişează-n el un gând tiptil.
Caută disperat să-şi schimbe rostul,
Încearcă să-ntrevadă-n plăsmuire adevăr...
Dar cum se simte şi ce speră omul
E relativ un moft, mascat de-un adevăr.
Fragil (fragment liric)
Împachetat elegant într-un material de stofă călduros şi moale, am ales să pun o mască cu zâmbet de formă. Am tras pe mâini o pereche de mănuşi din piele şi am ieşit să operez, pacient, o intervenție pe cord. Asistenta de gardă aşteaptă cuminte pe bancă în faţa unei mese goale de piatră. E puțin nesigură şi oarecum deranjată de luminile slabe şi atmosfera încordată, de amfiteatru. Ne vom afla fiecare în treabă, pe lângă masa de piatră şi vom opera deschis, dar în şoaptă. Inima e oarbă şi instinctul primează. Anestezie totală şi pânzele albe se coboară în lumina moartă, peste masa goală. Cortina e recviem pentru actorul de teatru în ultima seară.
Passa tempo
Curge o ploaie blândă şi māruntă ca prin sită
Printre castanii abia dezmuguriți
Primăvăratic manifest de triluri
Mă întovărăşeşte adagio prin vāzduh
Mă înfăşor c-un calm firesc de simbioză,
Într-o mireasmă de pădure şi de parfum floral
În licărit profund de simțuri
Ca-ntr-un tablou de Luchian
Îmi zburdă ochii liber în flutur clarobscur
Hrănindu-mă fotonic din seva timpului perpetuu.
Crenguța amintirilor
Omul Isus a fost tâmplar...
Iar eu, când traforam în şcoală,
simțeam cum înspre El mă cheamă,
Prin glasul viziunii din placaj.
În lemnul dur lucram minuțios,
Suflând agnostic în rumeguşul ros,
Ca Dumnezeu în trupul argilos.
De maistru' din atelier nu-mi amintesc în nici un fel,
Dar ştiu că mă mai îndruma şi el,
Pe lângă Creangă, cu povestea Harapului isteț,
Şi fermecatu-i cal, ce-n lemn aievea-l dibăceam semeț...
Până, printr-o reformă, sistemu' a hotărât
Atelierul şcolii să fie isprăvit
De Spân răpus Pegasul
Şi fabulosul visător
În faşă
Smotocit...
Remuşcări din diasporă
O bătrânică mi-a păşit în cale
Şi cu regret, în glasu-i moale,
Îşi cere neîncetat iertare.
Mă iartă, tinere, mă mişc greoaie;
Povara vieții mă apasă tare.
Mă iartă, tinere, te țin în loc...
Încerc numaidecât să îți fac loc.
Şi timpul s-a blocat într-un suspin.
Pentru un pumn de avere inutil
Semeni uitați în urmă, părăsiți
Şi poate niciodată regăsiți...
Punct, virgulă pe amor (In absentia lucis, Tenebrae vincunt)
Când din iubirea unui tânăr se alege praful,
Îşi află sufletul împrăştiat în vânt,
Durerea parcă-i sfâşie tot trupul
Şi doar otravă poartă-n gând.
Nici Dumnezeu nu are, nici speranță,
Oricine pentru el e inutil,
Căci i s-a scurs din sine un potop de viață.
Distorsionat insidios se furişează-n el un gând tiptil.
Caută disperat să-şi schimbe rostul,
Încearcă să-ntrevadă-n plăsmuire adevăr...
Dar cum se simte şi ce speră omul
E relativ un moft, mascat de-un adevăr.
Fragil (fragment liric)
Împachetat elegant într-un material de stofă călduros şi moale, am ales să pun o mască cu zâmbet de formă. Am tras pe mâini o pereche de mănuşi din piele şi am ieşit să operez, pacient, o intervenție pe cord. Asistenta de gardă aşteaptă cuminte pe bancă în faţa unei mese goale de piatră. E puțin nesigură şi oarecum deranjată de luminile slabe şi atmosfera încordată, de amfiteatru. Ne vom afla fiecare în treabă, pe lângă masa de piatră şi vom opera deschis, dar în şoaptă. Inima e oarbă şi instinctul primează. Anestezie totală şi pânzele albe se coboară în lumina moartă, peste masa goală. Cortina e recviem pentru actorul de teatru în ultima seară.
Passa tempo
Curge o ploaie blândă şi māruntă ca prin sită
Printre castanii abia dezmuguriți
Primăvăratic manifest de triluri
Mă întovărăşeşte adagio prin vāzduh
Mă înfăşor c-un calm firesc de simbioză,
Într-o mireasmă de pădure şi de parfum floral
În licărit profund de simțuri
Ca-ntr-un tablou de Luchian
Îmi zburdă ochii liber în flutur clarobscur
Hrănindu-mă fotonic din seva timpului perpetuu.
Crenguța amintirilor
Omul Isus a fost tâmplar...
Iar eu, când traforam în şcoală,
simțeam cum înspre El mă cheamă,
Prin glasul viziunii din placaj.
În lemnul dur lucram minuțios,
Suflând agnostic în rumeguşul ros,
Ca Dumnezeu în trupul argilos.
De maistru' din atelier nu-mi amintesc în nici un fel,
Dar ştiu că mă mai îndruma şi el,
Pe lângă Creangă, cu povestea Harapului isteț,
Şi fermecatu-i cal, ce-n lemn aievea-l dibăceam semeț...
Până, printr-o reformă, sistemu' a hotărât
Atelierul şcolii să fie isprăvit
De Spân răpus Pegasul
Şi fabulosul visător
În faşă
Smotocit...