Nisipuri mişcătoare: tentațiile...
Am dansat până noaptea târziu
Şi un pic glisat, am mişcat şi pe manelele bubuite în difuzoare surround.
Eram înconjurat de tinerețe şi delir
Şi am rătăcit în unde de parfum şi vin,
Hipnotizat în transă de-un zâmbet clandestin,
Pierdut pe ringul iluzoriu, în ritual filistin.
Ce uşor! Ce uşor, nu-i aşa? Cum ne dezarmăm spiritual,
În impulsul unui ritm distorsionat cerebral!
Pentru o doză de gust şovăitor
Înnădiți în ispita unui fățarnic fior,
Prizonieri, unui filon de emoții şi lut trecător...
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Matei Ciprian
Дата публикации: 29 апреля 2024
Добавлено в избранное: 1
Просмотры: 464
Стихи из этой категории
Nesomn
Atâta veghe și atât nesomn,
Zdrobește inima în mine,
Întins în pat nici oasele nu dorm,
Și plânge locul gol lăsat de tine.
Din umbra candelei de pe perete,
Ce-ntruchipează un chip de fată,
Se scurge-n jos buchet de plete,
Aidoma ca o apă revărsată.
Tăcerea nopții surpă întreaga casă,
Se zguduie-n fereastră raza lunii,
Amurgul stă ascuns sub masă,
Și în nesomn mă chinuie străbunii.
Cu pleoapele mijite secer întuneric,
Și îl adun în snopi la miezul nopții,
Să vină din infern un tren feeric,
Să-i ducă unde ziua își arată colții,
Iar eu să-i fiu chiar linie ferată,
Să car vagoane întregi de insomnie,
Căci doar așa voi ațipi vreodată,
Când se descarcă întunericul în amurgie.
Regret
Astăzi inima îmi zboara,
Și m-a prins de subsoară.
Adiindu-mi, în miresme de nemurire,
Dragostea, învelită în petale de iubire
Se zbate în furtuni de dor,
Și printre valuri de amor,
Formând rafale de suspine,
Și flori ce au miros a tine.
Nori de vânturi și ploi,
Așterni-mi-s-e in cale,
Făcând doar prafuri și noroi,
Iubiri ce mi-ai pus-o în cale.
Mixt de lacrimi și stropi de ploaie,
Alcătuiesc perfect decorul,
Umplându-mi trupul de șiroaie,
Ce astăzi fac complet tabloul.
Noi, ăștia...
Noi, ăștia care suntem falși poeți,
Nepublicați și fără pic de faimă,
Vom scrie versuri pe pereți,
Și-apoi, i-om vărui, de teamă.
Vom scrijeli nisipul fin al mării,
Cu-n sentiment adânc ori prea banal,
Și, în apus, îl vom lăsa uitării,
Să-l șteargă vântul ori vreun val.
Vom murmura poeme fără carte,
Întrebători spre inima ce cântă,
Cu mâinile amputate vom împarte,
Bucăți dintr-o iubire frântă.
Vom dibui, în suflet, trist sonet,
Și îl vom plânge sub un clar de lună,
Apoi, va fi citit, de-un critic desuet,
Ce îl va vinde lumii pe sub mână.
Despre tine
Vorbele sunt goale...
Umbre zburătoare!
Cum crezi că pot vorbi despre tine fără a greși?
Iubirea ști bine cât doare când cade și moare,
Chiar dacă moartea e mută și oarbă sau minte și fură...?
Apoi lașa fuge și nimeni nu poate s-o prindă!
Aș vrea să vorbesc despre tine dar nu pot fără să suspin adânc,
Parcă tăiat de-un otrăvit cuțit,
Aruncat din negrul hău ce nu-mi aparține..
Și încerc să spun orice despre tine dar nu pot!
Prefer să aștept când o să te lovești întâmplător de umbra-mi gonită de mine,
Sugrumat de-aceiași iubire absurdă,
Niciodată putând a vorbi despre tine!
(4 februarie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
Aș da o lege…
Aș da o lege nefirească,
Ca toți să scriem poezie,
Şi om cu om să se iubească,
Să nu existe tragedie.
Aș da o lege mai profundă,
În fiecare zi o carte să citim,
Și-apoi în fiece secundă,
Copiilor s-o povestim.
Aș pune bir cuvintelor murdare,
Aş coase gura celor mai zevzeci,
Le-aș pune-n mână abecedare,
Și i-aș închide în biblioteci.
Aş da și-o lege mai nepotrivită,
Să facem cu savanții terapie,
Ca prin formule, lumii să transmită,
Că universul s-a născut din poezie.
Și l-aș ruga smerit pe Creator,
Chiar dacă pare nefiresc, bizar,
Să nu mă lase, trist să mor,
Ci-ntre coperți, deodată să dispar.
Protest
Mama ei de viață, mama ei de moarte,
Trupul la picioare zilnic le aștern,
Om cu idealuri, om cu multă carte,
Doarme și se scoală zilnic în infern.
Mama ei de moarte, mama ei de viață,
Muncă de galeră pentr-un blid de ciorbă,
Frigul din odaie inima-mi îngheață,
Și privesc spre ceruri fără nici o vorbă.
Mama ei de soartă, mama ei de toate,
Astăzi guvernanții ne-au luat drept slugă,
Scoală-te fecioare, scoală-te nepoate,
Să-i zdrobim pe aceia care ne subjugă.
Mama mea de mine că stau și suport,
Inima de câine, talpa pe grumaz,
Dau cu semnătură, că mai bine mort,
Decât viu, și zilnic, scuipat în obraz.
Mama ei de moarte, mama ei de viață !
Nesomn
Atâta veghe și atât nesomn,
Zdrobește inima în mine,
Întins în pat nici oasele nu dorm,
Și plânge locul gol lăsat de tine.
Din umbra candelei de pe perete,
Ce-ntruchipează un chip de fată,
Se scurge-n jos buchet de plete,
Aidoma ca o apă revărsată.
Tăcerea nopții surpă întreaga casă,
Se zguduie-n fereastră raza lunii,
Amurgul stă ascuns sub masă,
Și în nesomn mă chinuie străbunii.
Cu pleoapele mijite secer întuneric,
Și îl adun în snopi la miezul nopții,
Să vină din infern un tren feeric,
Să-i ducă unde ziua își arată colții,
Iar eu să-i fiu chiar linie ferată,
Să car vagoane întregi de insomnie,
Căci doar așa voi ațipi vreodată,
Când se descarcă întunericul în amurgie.
Regret
Astăzi inima îmi zboara,
Și m-a prins de subsoară.
Adiindu-mi, în miresme de nemurire,
Dragostea, învelită în petale de iubire
Se zbate în furtuni de dor,
Și printre valuri de amor,
Formând rafale de suspine,
Și flori ce au miros a tine.
Nori de vânturi și ploi,
Așterni-mi-s-e in cale,
Făcând doar prafuri și noroi,
Iubiri ce mi-ai pus-o în cale.
Mixt de lacrimi și stropi de ploaie,
Alcătuiesc perfect decorul,
Umplându-mi trupul de șiroaie,
Ce astăzi fac complet tabloul.
Noi, ăștia...
Noi, ăștia care suntem falși poeți,
Nepublicați și fără pic de faimă,
Vom scrie versuri pe pereți,
Și-apoi, i-om vărui, de teamă.
Vom scrijeli nisipul fin al mării,
Cu-n sentiment adânc ori prea banal,
Și, în apus, îl vom lăsa uitării,
Să-l șteargă vântul ori vreun val.
Vom murmura poeme fără carte,
Întrebători spre inima ce cântă,
Cu mâinile amputate vom împarte,
Bucăți dintr-o iubire frântă.
Vom dibui, în suflet, trist sonet,
Și îl vom plânge sub un clar de lună,
Apoi, va fi citit, de-un critic desuet,
Ce îl va vinde lumii pe sub mână.
Despre tine
Vorbele sunt goale...
Umbre zburătoare!
Cum crezi că pot vorbi despre tine fără a greși?
Iubirea ști bine cât doare când cade și moare,
Chiar dacă moartea e mută și oarbă sau minte și fură...?
Apoi lașa fuge și nimeni nu poate s-o prindă!
Aș vrea să vorbesc despre tine dar nu pot fără să suspin adânc,
Parcă tăiat de-un otrăvit cuțit,
Aruncat din negrul hău ce nu-mi aparține..
Și încerc să spun orice despre tine dar nu pot!
Prefer să aștept când o să te lovești întâmplător de umbra-mi gonită de mine,
Sugrumat de-aceiași iubire absurdă,
Niciodată putând a vorbi despre tine!
(4 februarie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
Aș da o lege…
Aș da o lege nefirească,
Ca toți să scriem poezie,
Şi om cu om să se iubească,
Să nu existe tragedie.
Aș da o lege mai profundă,
În fiecare zi o carte să citim,
Și-apoi în fiece secundă,
Copiilor s-o povestim.
Aș pune bir cuvintelor murdare,
Aş coase gura celor mai zevzeci,
Le-aș pune-n mână abecedare,
Și i-aș închide în biblioteci.
Aş da și-o lege mai nepotrivită,
Să facem cu savanții terapie,
Ca prin formule, lumii să transmită,
Că universul s-a născut din poezie.
Și l-aș ruga smerit pe Creator,
Chiar dacă pare nefiresc, bizar,
Să nu mă lase, trist să mor,
Ci-ntre coperți, deodată să dispar.
Protest
Mama ei de viață, mama ei de moarte,
Trupul la picioare zilnic le aștern,
Om cu idealuri, om cu multă carte,
Doarme și se scoală zilnic în infern.
Mama ei de moarte, mama ei de viață,
Muncă de galeră pentr-un blid de ciorbă,
Frigul din odaie inima-mi îngheață,
Și privesc spre ceruri fără nici o vorbă.
Mama ei de soartă, mama ei de toate,
Astăzi guvernanții ne-au luat drept slugă,
Scoală-te fecioare, scoală-te nepoate,
Să-i zdrobim pe aceia care ne subjugă.
Mama mea de mine că stau și suport,
Inima de câine, talpa pe grumaz,
Dau cu semnătură, că mai bine mort,
Decât viu, și zilnic, scuipat în obraz.
Mama ei de moarte, mama ei de viață !
Другие стихотворения автора
Fragil (fragment liric)
Împachetat elegant într-un material de stofă călduros şi moale, am ales să pun o mască cu zâmbet de formă. Am tras pe mâini o pereche de mănuşi din piele şi am ieşit să operez, pacient, o intervenție pe cord. Asistenta de gardă aşteaptă cuminte pe bancă în faţa unei mese goale de piatră. E puțin nesigură şi oarecum deranjată de luminile slabe şi atmosfera încordată, de amfiteatru. Ne vom afla fiecare în treabă, pe lângă masa de piatră şi vom opera deschis, dar în şoaptă. Inima e oarbă şi instinctul primează. Anestezie totală şi pânzele albe se coboară în lumina moartă, peste masa goală. Cortina e recviem pentru actorul de teatru în ultima seară.
Reprimandă populistă
Fir-ai tu fățărnicie!
Iei locul la omenie...
Unde-ai prins că ar fi bine
Să fuduli o nătângie
Aşa, într-o veselie.
Cum te-ai educat în fine
Cu atâta nesimțire...
Să faci ditai sindrofie
Prin cultură parvenită
Străveziu din şmecherie.
Prost care şcoală mai face
Să mănâncă doar potroace?
Uite, bre! Statut la mine
Cumpăr o mie ca tine
Să lucreze pentru mine.
Dar prostia-n inepție,
Se propagă clar al fine,
Crasă în grandomanie
Ca un nor de amnezie
În stupoare şi beție.
Social le merge bine
Cu valute aruncă în tine
Îți dau note, şi bancnote
Ia-le altul pentru mine.
Eu tot mă întreb în sine:
Dragoste seacă, cui oare să placă?
Cad îngeri
Au început să-mi cadă îngerii din cer
Dar se feresc să cadă pe Pământ
Și gravitează amorțiți în violet eter
Resuscitați, de câte-o rugăciune, când și când...
Nu știu cum am ajuns să spun
Aceeași rugăciune de nebun
Păstrează-mi cuviința faptei și dragoste în gând,
Recunoștința pildei din străbuni, doine și cânt...
Am adormit sau poate a fost aievea
Prezenţa mea în spațiu și în timp
Dar m-am ciocnit accidental de îngeri
Ce amorțiți pluteau ca-n amintiri
Am agățat în grabă doar o pană
Din aripa inertă ce-am lovit....
Cutremurat de atingerea-mi brutală
Din pană a țâșnit... cerneală şi pelin
O ultimă zvâcnire de icoană
S-a mistuit în palma-mi iarăși goală
Stârnindu-mi o durere infernală...
Mă muşcă ochii de durere, sunt orb de lacrimi
Sau e întuneric?
Mă șterg cu palma apăsat
De lutul moale de păcat
Și printre gene, îndurerat,
Citesc în palmă un mesaj...
Fii blând! Te iartă!
Te-am iertat!
Persistența memoriei
O coajă de banană se usucă contorsionată pe bordură,
Jumătate încă plină, jumate descompusă-n putredă pictură...
Deşi-am trecut de ea, imginea persistă.
Deşi gunoi, natură moartă, tristă...
Mi-a iscodit o poftă-n emisfera stângă
Cu gust de Salvador Dali pe pânză.
Crenguța amintirilor
Omul Isus a fost tâmplar...
Iar eu, când traforam în şcoală,
simțeam cum înspre El mă cheamă,
Prin glasul viziunii din placaj.
În lemnul dur lucram minuțios,
Suflând agnostic în rumeguşul ros,
Ca Dumnezeu în trupul argilos.
De maistru' din atelier nu-mi amintesc în nici un fel,
Dar ştiu că mă mai îndruma şi el,
Pe lângă Creangă, cu povestea Harapului isteț,
Şi fermecatu-i cal, ce-n lemn aievea-l dibăceam semeț...
Până, printr-o reformă, sistemu' a hotărât
Atelierul şcolii să fie isprăvit
De Spân răpus Pegasul
Şi fabulosul visător
În faşă
Smotocit...
Fragil (fragment liric)
Împachetat elegant într-un material de stofă călduros şi moale, am ales să pun o mască cu zâmbet de formă. Am tras pe mâini o pereche de mănuşi din piele şi am ieşit să operez, pacient, o intervenție pe cord. Asistenta de gardă aşteaptă cuminte pe bancă în faţa unei mese goale de piatră. E puțin nesigură şi oarecum deranjată de luminile slabe şi atmosfera încordată, de amfiteatru. Ne vom afla fiecare în treabă, pe lângă masa de piatră şi vom opera deschis, dar în şoaptă. Inima e oarbă şi instinctul primează. Anestezie totală şi pânzele albe se coboară în lumina moartă, peste masa goală. Cortina e recviem pentru actorul de teatru în ultima seară.
Reprimandă populistă
Fir-ai tu fățărnicie!
Iei locul la omenie...
Unde-ai prins că ar fi bine
Să fuduli o nătângie
Aşa, într-o veselie.
Cum te-ai educat în fine
Cu atâta nesimțire...
Să faci ditai sindrofie
Prin cultură parvenită
Străveziu din şmecherie.
Prost care şcoală mai face
Să mănâncă doar potroace?
Uite, bre! Statut la mine
Cumpăr o mie ca tine
Să lucreze pentru mine.
Dar prostia-n inepție,
Se propagă clar al fine,
Crasă în grandomanie
Ca un nor de amnezie
În stupoare şi beție.
Social le merge bine
Cu valute aruncă în tine
Îți dau note, şi bancnote
Ia-le altul pentru mine.
Eu tot mă întreb în sine:
Dragoste seacă, cui oare să placă?
Cad îngeri
Au început să-mi cadă îngerii din cer
Dar se feresc să cadă pe Pământ
Și gravitează amorțiți în violet eter
Resuscitați, de câte-o rugăciune, când și când...
Nu știu cum am ajuns să spun
Aceeași rugăciune de nebun
Păstrează-mi cuviința faptei și dragoste în gând,
Recunoștința pildei din străbuni, doine și cânt...
Am adormit sau poate a fost aievea
Prezenţa mea în spațiu și în timp
Dar m-am ciocnit accidental de îngeri
Ce amorțiți pluteau ca-n amintiri
Am agățat în grabă doar o pană
Din aripa inertă ce-am lovit....
Cutremurat de atingerea-mi brutală
Din pană a țâșnit... cerneală şi pelin
O ultimă zvâcnire de icoană
S-a mistuit în palma-mi iarăși goală
Stârnindu-mi o durere infernală...
Mă muşcă ochii de durere, sunt orb de lacrimi
Sau e întuneric?
Mă șterg cu palma apăsat
De lutul moale de păcat
Și printre gene, îndurerat,
Citesc în palmă un mesaj...
Fii blând! Te iartă!
Te-am iertat!
Persistența memoriei
O coajă de banană se usucă contorsionată pe bordură,
Jumătate încă plină, jumate descompusă-n putredă pictură...
Deşi-am trecut de ea, imginea persistă.
Deşi gunoi, natură moartă, tristă...
Mi-a iscodit o poftă-n emisfera stângă
Cu gust de Salvador Dali pe pânză.
Crenguța amintirilor
Omul Isus a fost tâmplar...
Iar eu, când traforam în şcoală,
simțeam cum înspre El mă cheamă,
Prin glasul viziunii din placaj.
În lemnul dur lucram minuțios,
Suflând agnostic în rumeguşul ros,
Ca Dumnezeu în trupul argilos.
De maistru' din atelier nu-mi amintesc în nici un fel,
Dar ştiu că mă mai îndruma şi el,
Pe lângă Creangă, cu povestea Harapului isteț,
Şi fermecatu-i cal, ce-n lemn aievea-l dibăceam semeț...
Până, printr-o reformă, sistemu' a hotărât
Atelierul şcolii să fie isprăvit
De Spân răpus Pegasul
Şi fabulosul visător
În faşă
Smotocit...