Doamne,răbdare ai cu noi
Trece timpul iute, Doamne,
Noi zăbovim pe la icoane
In speranța că poate,
Ne vei ierta de păcate.
Ne-agătam de -al tău renume,
Ce strălucește pe o culme,
Îți închinăm ode sublime;
De -ai pogorâ din înălțime,
Să ne mai rostești din pilde
Și să te urmăm oriunde.
Avem atâtea întrebări,
Încercați de provocări.
Doamne, răbdare ai cu noi,
Nu ne lasă la nevoi;
Tu ești etern,noi muritori,
Ești Creator,noi visători.
Suntem atât de slabi, părinte
Și străini de cele sfinte..
In ochii tăi egali suntem,
Tu ești unicul suprem.
In catastiful tău,de veacuri
Notezi băbește leacuri
Pt sufletele frânte
Scăpate din morminte,
Ce nu găsesc calea spre tine,
Rătăciți de -ai lor destine.
Ne privești tăcut și judeci,
Rănile din noi le vindeci..
Стихи из этой категории
Durerea
În taina nopții grele mă pierd adeseori,
Când umbre reci se-ntind pe geam și-n suflet mori,
O lacrimă se-ntinde pe chipul încruntat,
Și-n pieptul meu, durerea, ca focul a dansat.
Cu pași tăcuți se-ntoarce, nespusă și amară,
Și-mi rupe firul viselor, ușor, încetișoară,
Nicio scânteie caldă nu-i sparge întunericul,
Când inima își strigă, în goluri, adevărul.
E grea ca plumbul rece și surdă ca un zid,
În ochii mei, lumina s-a stins într-un sfârșit,
Și gândurile toate, ca frunzele căzând,
Se duc spre nicăierea durerii fără gând.
O chem, deși mă doare, o vreau, deși ucide,
Că-n suferință pură, o lume nouă zide,
În sângele ce arde ca lava pe pământ,
Durerea e o muză ce naște un cuvânt.
Și urlă prin tăcere, și strigă ne-mblânzit,
În fiecare fibră mă lasă răstignit,
Dar și din ea, ca iarba, din stâncă va răsări
O altă primăvară, o nouă bucurii.
O luptă fără arme, un drum fără sfârșit,
Pe care-l străbat singur, în trup ostenit,
Și, totuși, din căderea cea mai adâncă, grea,
Se naște altă forță, mai blândă, dar a mea.
Durerea-mi dă conturul pe care l-am uitat,
Îmi sculptează fața cu râs și cu păcat,
Mă țese din ruine, mă pune să învăț
Că viața n-are margini, doar zbor și doar curaj.
Și când va fi să cadă cortina peste zări,
Și când n-or mai fi lacrimi, nici vise, nici chemări,
Durerea mea va scrie, cu litere de dor,
Că am trăit cu sufletul întreg, arzând în zbor.
Și astfel ea devine o taină, nu blestem,
Un fir ce leagă omul de stele și de semn,
Durerea nu mă frânge, ci-mi cântă undeva
Un cântec de iubire, nespus, din inima mea.
Zbor
Chiar de ți-e sufletul rănit și plângi adânc în noapte,
Chiar daca iar ai obosit și nu mai ai nici șoapte,
Ai datoria de-a zbura până la capăt..
Știu,porți atâția spini,și te-au lovit ploile toate,
Știu ,lacrimile ți-au secat ades,
Dar trebuie să-ți scrii destinul până la ultima lui fila,
Așa e demn,așa e nobil,
Și chiar de -aripa ți se zbate,
Priveste-n zare și străbate,până la capăt,
Drumul vieții tale,spunând:
Nimic nu mă va-nvinge,privesc în zări,departe,
Lupt până la ultima poveste din a vieții mele carte..
Globalizare
E vremea când gândacii se răscoală,
Păianjenul nici pânza nu mai țese,
Elevul e bolnav de-atâta școală,
Dar nimănui nu pare să-i mai pese.
Așa e acum cu scara inversată,
Când unu și cu unu egal trei,
Și nu mai știi de e băiat sau fată,
Chiar dacă scoți și haina de pe ei.
Se strâng în cerc profeții fără nume,
Și-nvârt idei, dar toate-s de prisos,
Și-n lumea-ntreagă pare să răsune,
Un cântec fals, și mult contagios.
Pe străzi, lumina-i stinsă de-ntuneric,
Iar oamenii își pierd mereu chemarea,
Un chip de lut privindu-se himeric,
Refuză să mai vadă iar schimbarea.
Acum nici vântul n-are libertate,
Iar ploi se anunță numai la comandă,
Și cerul strigă cu-n tunet ca de moarte,
Că nu mai vrea să fie a omului ofrandă.
Se scurg pe drumuri chipuri fără țintă,
La fiecare colț o lume se destramă,
Te uiți în jur, și ești vânat de-o flintă,
Fărâma de curaj îți tremură de teamă.
Dictatorul Putin nebunul
Dictatorul,Putin nebunul!
Cum să vorbești fără vorbe?
Limbajul de lemn îți este propriu!
Când plângi nu ai lacrimi, mergi fără pași... şi râzi fără râs...
Pari o fantomă,un strigoi ieșit din mormânt....
Și toată averea o ai din hoție!
O țară întreagă ai furat!
Prizonieri stau bieții cetațeni,
De bună credință, nevinovați, înșelați,
Așteaptă să dispari,
Sătui sunt de tine!
Sunt rușii cu toții un popor blestemat?
Să fie hoția,beția, minciuna acasă la ea?
Cât despre tine....
Ești lupul ce stâna păzește,
Nebunul ce crima vestește!
Imperiul ți-e mort de mult putrezit,
Și-ți zici:
Camarila complice mă susține!
Iar crimele toate m-amuză nespus...
Omor cu plăcere!
Să fiu eu Vladimir Putin un mort viețuind?
Un drac ce arde pămantul cu tot ce-i pe el?
Să am teamă eu,să mă las omorât,
De dușmanii ce eu i-am scornit?
Sau stârnit....?
Sunt destui !
Să-mi știe planul toți viermii-oameni,
Sau Occidentul pervers și drogat?
Pentru mine nimeni nu face doi bani....
Am spus că sunt îngerul alb!
De Domnul trimis să salvez omenirea căzută,
Se zice că-s drac?
Cine spune?
Vreți să vedeti ce-o să fac?
Știți bine că butonul ce vă face scrum e la mine!
*
Oooh Doamne!
Privește-l pe Drac!
Nebunii așa fac toți
Când de putere se-mbată!
Dezastrul aduc prin Minciuni,arme și crime!
Războiul și moartea-i o modă acum?
Dictatorii sunt modele pentru proștii cei mulți?
Iar prostimea cade-n groapa comună...
Soldații sunt carnea de tun!
Iar mamele toate ce fii nu mai au,
Au inima pe veci muribundă!
Doar minciuna își cântă refrenul,
Iar Dictatorul nebunul,
Venit din Iadul proscris,
Vrea Să rupă Pământul în două!
(25 februarie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
Lecţia despre cub de Nichita Stănescu în norvegiană
Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de numărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!
Leksjonen om kuben
Et stykke stein er tatt,
han skjærer med en meisel av blod,
skinner med Homers øye,
den er skrapet med stråler
til kuben kommer perfekt ut.
Etter det kysser de kuben utallige ganger
med munnen din, med andres munn
og spesielt med infantaens munn.
Etter det tas en hammer
og plutselig smuldrer et hjørne av kuben.
Alle, men absolutt alle vil si:
– For en perfekt kube det ville vært
hvis den ikke hadde fått et knekt hjørne!
Sunt plin de răni...
Sunt plin de răni deși nu port războaie,
Mi-s ochii-n lacrimi deși nicicând n-am plâns,
Și cad din mine, ca stropii mari de ploaie,
Dezamăgiri ce-n suflet prea multă vreme-am strâns.
Mi-e zborul frânt adesea, și aripi nu mai am,
Târâș îmi este mersul și coatele zdrelite,
Privirea-mi este ștearsă ca sticla dintr-un geam,
Și trag obloane grele sub pleoapele obosite.
Mi-e inima o candelă ce arde-n întuneric,
Dar vânturi reci o sting și flacăra-i se frânge,
Iar dorurile toate, în cântec efemeric,
Se pierd pe căi uitate, sub cerul care plânge.
Și-aș vrea să strig dar glasul mi-e lut fără suflare,
Cuvintele se sfarmă în umbre fără rost,
Iar sufletul mi-e piatră sub vremuri prea amare,
Un far ce nu-și mai poartă lumina-n avanpost.
Nu-i lanț să nu se rupă, nici zid trecut prin vreme,
Nici plâns necontenit, nici pas îngenuncheat,
Și chiar de port în mine o rană care geme,
Să-i caut vindecare, eu umblu neîncetat.
Durerea
În taina nopții grele mă pierd adeseori,
Când umbre reci se-ntind pe geam și-n suflet mori,
O lacrimă se-ntinde pe chipul încruntat,
Și-n pieptul meu, durerea, ca focul a dansat.
Cu pași tăcuți se-ntoarce, nespusă și amară,
Și-mi rupe firul viselor, ușor, încetișoară,
Nicio scânteie caldă nu-i sparge întunericul,
Când inima își strigă, în goluri, adevărul.
E grea ca plumbul rece și surdă ca un zid,
În ochii mei, lumina s-a stins într-un sfârșit,
Și gândurile toate, ca frunzele căzând,
Se duc spre nicăierea durerii fără gând.
O chem, deși mă doare, o vreau, deși ucide,
Că-n suferință pură, o lume nouă zide,
În sângele ce arde ca lava pe pământ,
Durerea e o muză ce naște un cuvânt.
Și urlă prin tăcere, și strigă ne-mblânzit,
În fiecare fibră mă lasă răstignit,
Dar și din ea, ca iarba, din stâncă va răsări
O altă primăvară, o nouă bucurii.
O luptă fără arme, un drum fără sfârșit,
Pe care-l străbat singur, în trup ostenit,
Și, totuși, din căderea cea mai adâncă, grea,
Se naște altă forță, mai blândă, dar a mea.
Durerea-mi dă conturul pe care l-am uitat,
Îmi sculptează fața cu râs și cu păcat,
Mă țese din ruine, mă pune să învăț
Că viața n-are margini, doar zbor și doar curaj.
Și când va fi să cadă cortina peste zări,
Și când n-or mai fi lacrimi, nici vise, nici chemări,
Durerea mea va scrie, cu litere de dor,
Că am trăit cu sufletul întreg, arzând în zbor.
Și astfel ea devine o taină, nu blestem,
Un fir ce leagă omul de stele și de semn,
Durerea nu mă frânge, ci-mi cântă undeva
Un cântec de iubire, nespus, din inima mea.
Zbor
Chiar de ți-e sufletul rănit și plângi adânc în noapte,
Chiar daca iar ai obosit și nu mai ai nici șoapte,
Ai datoria de-a zbura până la capăt..
Știu,porți atâția spini,și te-au lovit ploile toate,
Știu ,lacrimile ți-au secat ades,
Dar trebuie să-ți scrii destinul până la ultima lui fila,
Așa e demn,așa e nobil,
Și chiar de -aripa ți se zbate,
Priveste-n zare și străbate,până la capăt,
Drumul vieții tale,spunând:
Nimic nu mă va-nvinge,privesc în zări,departe,
Lupt până la ultima poveste din a vieții mele carte..
Globalizare
E vremea când gândacii se răscoală,
Păianjenul nici pânza nu mai țese,
Elevul e bolnav de-atâta școală,
Dar nimănui nu pare să-i mai pese.
Așa e acum cu scara inversată,
Când unu și cu unu egal trei,
Și nu mai știi de e băiat sau fată,
Chiar dacă scoți și haina de pe ei.
Se strâng în cerc profeții fără nume,
Și-nvârt idei, dar toate-s de prisos,
Și-n lumea-ntreagă pare să răsune,
Un cântec fals, și mult contagios.
Pe străzi, lumina-i stinsă de-ntuneric,
Iar oamenii își pierd mereu chemarea,
Un chip de lut privindu-se himeric,
Refuză să mai vadă iar schimbarea.
Acum nici vântul n-are libertate,
Iar ploi se anunță numai la comandă,
Și cerul strigă cu-n tunet ca de moarte,
Că nu mai vrea să fie a omului ofrandă.
Se scurg pe drumuri chipuri fără țintă,
La fiecare colț o lume se destramă,
Te uiți în jur, și ești vânat de-o flintă,
Fărâma de curaj îți tremură de teamă.
Dictatorul Putin nebunul
Dictatorul,Putin nebunul!
Cum să vorbești fără vorbe?
Limbajul de lemn îți este propriu!
Când plângi nu ai lacrimi, mergi fără pași... şi râzi fără râs...
Pari o fantomă,un strigoi ieșit din mormânt....
Și toată averea o ai din hoție!
O țară întreagă ai furat!
Prizonieri stau bieții cetațeni,
De bună credință, nevinovați, înșelați,
Așteaptă să dispari,
Sătui sunt de tine!
Sunt rușii cu toții un popor blestemat?
Să fie hoția,beția, minciuna acasă la ea?
Cât despre tine....
Ești lupul ce stâna păzește,
Nebunul ce crima vestește!
Imperiul ți-e mort de mult putrezit,
Și-ți zici:
Camarila complice mă susține!
Iar crimele toate m-amuză nespus...
Omor cu plăcere!
Să fiu eu Vladimir Putin un mort viețuind?
Un drac ce arde pămantul cu tot ce-i pe el?
Să am teamă eu,să mă las omorât,
De dușmanii ce eu i-am scornit?
Sau stârnit....?
Sunt destui !
Să-mi știe planul toți viermii-oameni,
Sau Occidentul pervers și drogat?
Pentru mine nimeni nu face doi bani....
Am spus că sunt îngerul alb!
De Domnul trimis să salvez omenirea căzută,
Se zice că-s drac?
Cine spune?
Vreți să vedeti ce-o să fac?
Știți bine că butonul ce vă face scrum e la mine!
*
Oooh Doamne!
Privește-l pe Drac!
Nebunii așa fac toți
Când de putere se-mbată!
Dezastrul aduc prin Minciuni,arme și crime!
Războiul și moartea-i o modă acum?
Dictatorii sunt modele pentru proștii cei mulți?
Iar prostimea cade-n groapa comună...
Soldații sunt carnea de tun!
Iar mamele toate ce fii nu mai au,
Au inima pe veci muribundă!
Doar minciuna își cântă refrenul,
Iar Dictatorul nebunul,
Venit din Iadul proscris,
Vrea Să rupă Pământul în două!
(25 februarie 2023 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
Lecţia despre cub de Nichita Stănescu în norvegiană
Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de numărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!
Leksjonen om kuben
Et stykke stein er tatt,
han skjærer med en meisel av blod,
skinner med Homers øye,
den er skrapet med stråler
til kuben kommer perfekt ut.
Etter det kysser de kuben utallige ganger
med munnen din, med andres munn
og spesielt med infantaens munn.
Etter det tas en hammer
og plutselig smuldrer et hjørne av kuben.
Alle, men absolutt alle vil si:
– For en perfekt kube det ville vært
hvis den ikke hadde fått et knekt hjørne!
Sunt plin de răni...
Sunt plin de răni deși nu port războaie,
Mi-s ochii-n lacrimi deși nicicând n-am plâns,
Și cad din mine, ca stropii mari de ploaie,
Dezamăgiri ce-n suflet prea multă vreme-am strâns.
Mi-e zborul frânt adesea, și aripi nu mai am,
Târâș îmi este mersul și coatele zdrelite,
Privirea-mi este ștearsă ca sticla dintr-un geam,
Și trag obloane grele sub pleoapele obosite.
Mi-e inima o candelă ce arde-n întuneric,
Dar vânturi reci o sting și flacăra-i se frânge,
Iar dorurile toate, în cântec efemeric,
Se pierd pe căi uitate, sub cerul care plânge.
Și-aș vrea să strig dar glasul mi-e lut fără suflare,
Cuvintele se sfarmă în umbre fără rost,
Iar sufletul mi-e piatră sub vremuri prea amare,
Un far ce nu-și mai poartă lumina-n avanpost.
Nu-i lanț să nu se rupă, nici zid trecut prin vreme,
Nici plâns necontenit, nici pas îngenuncheat,
Și chiar de port în mine o rană care geme,
Să-i caut vindecare, eu umblu neîncetat.
Другие стихотворения автора
Du-mă râule, departe...
Du-mă râule,departe,
De zdrențe mă dezbracă,
Îmbată -mă cu șoapte
Și amaru-mi seacă..
Nu mă-neca în valuri,
Apele nu -mi tulbura,
Nu mă izbi de maluri
Și sărută -mi gura.
În torent de mă cuprinzi;
Ia-mă -n adâncime,
În brațe să mă prinzi
Și alintă -mă cu rime..
Mă -nvăluie cu briză,
Cu frunziș mă învelește,
Stropește -mă pe buză,
De urgie mă ferește.
Curăță -mă de cusur,
Limpezește -mi țelul,
Leagănă -mă în susur
Și îndrumă -,mi zelul...
Și -n albia de Stele
Tandru să mă scalzi,
Însetându-mi visele,
Rogu-te să nu mă arzi...
Din culisele nocturne
Vântul scârțâie din scoarță,
In toiul nopții pus pe harță.
Smulge ramura, o frânge,
Pomul întristat, o plânge.
Stropi tăcuți de ploaie
Cerneau din bolta cenușie
Curgeau pe zid șiroaie,
Țopăind prin bălărie.
O stafie da târcoale
Pe la fereastra fumurie,
Rasucindu se n spirale,
Stârni duhul de furie.
Um om al străzii o zări
De sub jgheabul din carton;
Dar poate i se năzari
Din hiba unui neuron?..
Zăcu din nou in toropeala
Pe o scândură mucegăita;
Gându I se puse pe tanjeala
Pentru inima i rănită..
Moșule, deschid fereastra
Te dor oasele, bătrâne,
Din rărunchi trosnesti și gemi.
Nu mai speri ziua de mâine
Si de umbra ta te temi.
Uscativ, palid la față
Zaci in scaun cu rotile
Si te scufunzi in ceață,
Blocat în vorbe inutile.
Pufai din țigara stinsă,
Sorbi din paharul gol;
Iar povestea ta nescrisă
E ferecata la subsol.
Joci in lumea ta fictiva,
Te complaci la izolare
În odaia ta captiva
Fără cer ori soare..
Din coltul tăcut răzbate
Radioul îmbătrânit cu tine;
Notele -I șterse și mate
Te imită in suspine..
Moșule, deschid fereastra
Nu mustra,nu bombani:
Nu te -mpotrivi și basta
Sa -ți vezi rostul de păianjeni...
Crivățul
Crivățul sufla-n obraz,
Tropăia ca un viteaz,
Împroșca din cer zăpadă,
Netezea polei pe stradă.
Țurțuri picura pe ramuri,
Picta flori pe geamuri,
Patina pe sloi de gheață,
Rătăcind prin ceață.
Prin troiene șerpuia,
Pe sub streașină vuia,
Se strecura prin balamale,
Spumegănd în jur rafale.
Noi ne chircim de la frigură,
Clănțănind din trăsătură,
Sub pătură ne pitulăm ,
La caniculă visăm..
Pe -un drum părăginit
Blocată -n timpi de așteptare,
Buza gării rău famate
Împrăștie în jur duhoare,
Împânzind drumuri ferate.
Pasaju-i stropit cu mocirlă
Colcăie de pași grăbiți;
Un glas ,sinistru, urlă,
Scrâșnind din dinți.
Sosea trenul , scârțâind,
Pufăie din a lui rugină,
Văităndu-se în gând
De a lui veșnica rutină..
Prăfuit până -n coate,
Mutilat de la uzură,
Lipsit de-o salubritate,
Putea până și -n gură.
Puhoi de oameni zdrențuiți
Sălășluiau pe culoare,
Înfometați și obosiți,
Dormitau pe niscaiva ziare..
Trenul porni din nou agale
Spre o destinație oarecare,
Tremurând din balamale,
Tânjea în sine o schimbare..
Tată
Chipul tău nins
De ridurile vremii
M a copleșit de plâns
Pt trecutele decenii.
Ochii tăi blajini,
Captivi în povestiri,
Depănănd imagini,
Curgeau în amintiri.
Cu emoția culeasă
De pe obrazul drag
Așterneai pe masă
Pozele n șirag.
Îmi lipsești enorm
În golurile ascunse;
Regretele discern
Pt clipele apuse.
Tată, mâinile ți sărut,
Ce au idem,iz de pâine,
Adulmecăndu l din trecut,
Ce I duc dorul azi și mâine...
Du-mă râule, departe...
Du-mă râule,departe,
De zdrențe mă dezbracă,
Îmbată -mă cu șoapte
Și amaru-mi seacă..
Nu mă-neca în valuri,
Apele nu -mi tulbura,
Nu mă izbi de maluri
Și sărută -mi gura.
În torent de mă cuprinzi;
Ia-mă -n adâncime,
În brațe să mă prinzi
Și alintă -mă cu rime..
Mă -nvăluie cu briză,
Cu frunziș mă învelește,
Stropește -mă pe buză,
De urgie mă ferește.
Curăță -mă de cusur,
Limpezește -mi țelul,
Leagănă -mă în susur
Și îndrumă -,mi zelul...
Și -n albia de Stele
Tandru să mă scalzi,
Însetându-mi visele,
Rogu-te să nu mă arzi...
Din culisele nocturne
Vântul scârțâie din scoarță,
In toiul nopții pus pe harță.
Smulge ramura, o frânge,
Pomul întristat, o plânge.
Stropi tăcuți de ploaie
Cerneau din bolta cenușie
Curgeau pe zid șiroaie,
Țopăind prin bălărie.
O stafie da târcoale
Pe la fereastra fumurie,
Rasucindu se n spirale,
Stârni duhul de furie.
Um om al străzii o zări
De sub jgheabul din carton;
Dar poate i se năzari
Din hiba unui neuron?..
Zăcu din nou in toropeala
Pe o scândură mucegăita;
Gându I se puse pe tanjeala
Pentru inima i rănită..
Moșule, deschid fereastra
Te dor oasele, bătrâne,
Din rărunchi trosnesti și gemi.
Nu mai speri ziua de mâine
Si de umbra ta te temi.
Uscativ, palid la față
Zaci in scaun cu rotile
Si te scufunzi in ceață,
Blocat în vorbe inutile.
Pufai din țigara stinsă,
Sorbi din paharul gol;
Iar povestea ta nescrisă
E ferecata la subsol.
Joci in lumea ta fictiva,
Te complaci la izolare
În odaia ta captiva
Fără cer ori soare..
Din coltul tăcut răzbate
Radioul îmbătrânit cu tine;
Notele -I șterse și mate
Te imită in suspine..
Moșule, deschid fereastra
Nu mustra,nu bombani:
Nu te -mpotrivi și basta
Sa -ți vezi rostul de păianjeni...
Crivățul
Crivățul sufla-n obraz,
Tropăia ca un viteaz,
Împroșca din cer zăpadă,
Netezea polei pe stradă.
Țurțuri picura pe ramuri,
Picta flori pe geamuri,
Patina pe sloi de gheață,
Rătăcind prin ceață.
Prin troiene șerpuia,
Pe sub streașină vuia,
Se strecura prin balamale,
Spumegănd în jur rafale.
Noi ne chircim de la frigură,
Clănțănind din trăsătură,
Sub pătură ne pitulăm ,
La caniculă visăm..
Pe -un drum părăginit
Blocată -n timpi de așteptare,
Buza gării rău famate
Împrăștie în jur duhoare,
Împânzind drumuri ferate.
Pasaju-i stropit cu mocirlă
Colcăie de pași grăbiți;
Un glas ,sinistru, urlă,
Scrâșnind din dinți.
Sosea trenul , scârțâind,
Pufăie din a lui rugină,
Văităndu-se în gând
De a lui veșnica rutină..
Prăfuit până -n coate,
Mutilat de la uzură,
Lipsit de-o salubritate,
Putea până și -n gură.
Puhoi de oameni zdrențuiți
Sălășluiau pe culoare,
Înfometați și obosiți,
Dormitau pe niscaiva ziare..
Trenul porni din nou agale
Spre o destinație oarecare,
Tremurând din balamale,
Tânjea în sine o schimbare..
Tată
Chipul tău nins
De ridurile vremii
M a copleșit de plâns
Pt trecutele decenii.
Ochii tăi blajini,
Captivi în povestiri,
Depănănd imagini,
Curgeau în amintiri.
Cu emoția culeasă
De pe obrazul drag
Așterneai pe masă
Pozele n șirag.
Îmi lipsești enorm
În golurile ascunse;
Regretele discern
Pt clipele apuse.
Tată, mâinile ți sărut,
Ce au idem,iz de pâine,
Adulmecăndu l din trecut,
Ce I duc dorul azi și mâine...