Gustul mării

Sărut dragă mâna ta,

Dulce cuget de angelism,

Sper să-ți pot revedea,

Ochii tăi, pictați din basm.

Te văd în vise-n fiecare noapte,

Privirea ta mă urmărește tăcut,

Și mă întreb, oare mă vei căuta,

În lumea mea, pierdut și mut?

In suflet, mă apasă dorul,

Şi-n gândul meu, eşti tu mereu,

Aș vrea să-ți fiu aproape iar,

Să te stiu acolo, in locul meu.

De-ar fi și cerul să cadă peste mine,

Cum se frâng tăcerile-n suspin,

Te-aș chema, iubito, să m-aline

Umbra ta rămasă în destin.

De-ar fi și stelele să moară-n zori,

Să-nghețe timpul între ploi,

Ți-aș desena din lacrimi flori,

Să-nflorească drumul înapoi.

De-ar fi și munții să se plece-n vânt,

Și șoaptele să-mi cadă greu,

Aș pune-n rugăciune orice gând

Să te păzească-n vis mereu.

De-ar fi și moartea să m-apuce-n vis,

Din piept mi-aș rupe doru-n hău,

Să nu-mi răpească glasul scris,

Să-l duc cu mine, glasul tău.

Ne cunoaştem din vedere

câte clipe efemere

niciodată-n drumul lor

nu şi-au oprit

mersul sigur şi grăbit

Ne cunoaştem din vedere

numai ochii în tăcere

au rostit de-atâtea ori

tot ce doreau

când lumina şi-o întâlneau...

Nici măcar din întâmplare

vreun cuvânt nu am rostit

În atâtea întâlniri,

jocul ăsta de priviri

pe-amândoi ne-a amuzat.

Ne cunoaştem din vedere

dar oricând e o plăcere

amintirea s-o păstrezi

şi să revezi

ochii ce îi ştii de-o viaţă

întâlniţi de dimineaţă

şi când ninge, şi când plouă

în maşina 179.

Ne cunoaştem din vedere...

Şi-atât!

Ne cunoaştem din vedere

câte clipe efemere

niciodată-n drumul lor nu ne-am oprit

mersul sigur şi grăbit

Ne cunoaştem din vedere

numai ochii în tăcere

au rostit de-atâtea ori

tot ce doreau

când lumina şi-o întâlneau...

Nici măcar din întâmplare

vreun cuvânt nu am rostit

În atâtea întâlniri,

jocul ăsta de priviri

pe-amândoi ne-a amuzat.

Ne cunoaştem din vedere

dar oricând e o plăcere

amintirea s-o păstrezi

şi să revezi

ochii ce îi ştii de-o viaţă

întâlniţi de dimineaţă

şi când ninge, şi când plouă

în maşina 179.

Ne cunoaştem din vedere...

Şi-atât!

Látásból ismerjük egymást

mennyi röpke pillanat

soha nem az útjukban

nem álltak meg

biztonságos és gyors gyaloglás

Látásból ismerjük egymást

csak a szemek csendben

annyiszor mondták

mindent, amit akartak

amikor találkoztak a fényükkel...

Még véletlenül sem

nem szóltam egy szót sem

Annyi találkozón,

ezt a bámészkodó játékot

ez mindkettőnket szórakoztatott.

Látásból ismerjük egymást

de ez mindig öröm

a megtartandó emlék

és felülvizsgálja

a szemek, amelyeket egy életen át ismersz

találkozunk reggel

és ha esik, és ha esik

179-es autóban.

látásból ismerjük egymást...

És aztán!

Látásból ismerjük egymást

mennyi röpke pillanat

soha nem álltunk meg útjuk során

biztonságos és gyors gyaloglás

Látásból ismerjük egymást

csak a szemek csendben

annyiszor mondták

mindent, amit akartak

amikor találkoztak a fényükkel...

Még véletlenül sem

nem szóltam egy szót sem

Annyi találkozón,

ezt a bámészkodó játékot

ez mindkettőnket szórakoztatott.

Látásból ismerjük egymást

de ez mindig öröm

a megtartandó emlék

és felülvizsgálja

a szemek, amelyeket egy életen át ismersz

találkozunk reggel

és amikor esik a hó, és ha esik

179-es autóban.

látásból ismerjük egymást...

És aztán!

N-am mirosit niciodata iasomie,dar poate la anul,

Caci auzind despre frumosul ei parfum,

Gandindu-ma la un liliac de vara,

Am luat un puiet in ajunul Craciunului,

O creanga vestejita,infipta intr-un ghiveci ce era,dar,

Puteam sa simt deja,ascuns in spatele cojilor de portocala,

In aburii vinului fiert,fantoma florilor albe.

Ma uitam la acel arbust,cum o mama se uita la copilul ei,

Cu o lumina ce se varsa asupra sa,pana ce creste,

Pentru ca mai departe flacara lui sa o incalzeasca.

Si pe masura ce zilele treceau,se rupeau file din calendar,

Puietul a crescut si cum primavara a spart zidul de gheata al iernii,

Am scos ghiveciul in fata casei sa asculte:

Cantecul pasarilor ce soseau de dupa hotarele de nicaieri,

Ploaia mocnind cum cade pe asfaltul uscat,

Adierea vantului atunci cand albastrul cerului se innegreste,

Zgomotul masinilor nervoase ce se intorceau acasa...viata.

Intre timp cate un mugur incepea sa creasca,apoi mai multi,

Pana cand intr-o seara de aprilie,cand luna a rasarit din praf de stele,

Si arunca spre pamant cu unde aurii de satelit,

In acea lumina,se vedea cum iese singura,timida si verde,o frunza,

Apoi mai multe,pana cand n-am putut sa le mai numar.

Insa ceva in mine se schimbase,asa cum intr-o zi insorita vine furtuna,

Si totusi,cumva micul arbust isi pierduse insemnatatea.

Prea ocupat ducand o viata de om,treceam pe langa ghiveciul din fata casei,

Precum raul de pietre ce isi vede de cursul lui.

Aparusera si primele flori odata cu sarutul cald al verii,

Albe,ovale,le priveam de la fereastra in timp ce scriam aceste randuri,

Vedeam cum oamenii se opreau sa le miroasa,cum se aplecau,

Sa rupa cate o floare sa-i poarte parfumul acasa,

Dar ceva in mine se opunea;ma impacam cu gandul ca mai tarziu,

Voi iesi si am sa simt mireasma florilor,dar nu s-a intamplat niciodata.

Era deja mijlocul lui august,

Acum frunzele nu se mai vad de flori,

Puteam sa simt in aer prospetimea lor de cum deschideam fereastra;

Era ca o chemare,a unei voci angelice venita din inima muntilor,adanc in padure,

Ce te indeamna sa te detasezi de tine,sa plutesti in urma ei,

Ca sa ajungi pe malurile unui lac de safir,in mijlocul unei paduri de brazi.

E locul unde te-ai nascut,pajistea viselor tale intrerupte,

Simti cum ultimele particele din tine se duc departe in zborul fluturilor,

Te simti atras de adancurile apei si te afunzi tot mai adanc,

Si pe masura ce cazi vocea se aude din ce in ce mai infundata,

Pana cand nu o mai auzi deloc si te trezesti din vis.

Eu nu am raspuns chemarii,nu pot spune ca am refuzat-o,dar am amanat-o,

Si o amanam de fiecare data.

Un fior rece am simtit la venirea lui octombrie,

De parca auzeam tipetele unei fiare cum se stinge,

Natura sangereaza si isi varsa ultimele lacrimi inainte de a deveni rece.

Niciodata nu stii cand vine sfarsitul,

Cand auzi pentru ultima data vocea unui om mort.

Azi mi-am amintit de acea voce angelica si cat de mult insemna,

Cum poate o iubire simpla,dar pura sa ajunga doar franturi,

Ce vor muri odata cu ultimele flori de iasomie...si doar o floare a mai ramas,

O ultima chemare slaba;de aceasta data am raspuns,

Mi-am umblat picioarele goale prin bruma ierbii,pana in fata casei,

Unde un ghiveci pe jumatate spart,tinea loc unei plante uscate,

Asemenea unei buruieni pe care urma sa o smulg.

Acolo am simtit ultima suflare a naturii,

Cand floarea uscata din palma s-a sfaramat si s-a lasat dusa in bataia vantului,

Lasand in urma firmiturile unei dorinte...si vocea a murit de tot.

N-am mirosit niciodata iasomie,dar poate la anul.

Mă trezesc dint-un vis învolburat

Că sunt un mare împărat

Și că-mi pot permite chiar

Să împart,darurii tuturor

Celor ce muncesc cu spor.

Să aduc bucurii în țară

Și  dreptate și iubire

Și puțină fericire

Dar știu prea bine

Ecurată utopie

Când din iubirea unui tânăr se alege praful,

Îşi află sufletul împrăştiat în vânt,

Durerea parcă-i sfâşie tot trupul

Şi doar otravă poartă-n gând.

Nici Dumnezeu nu are, nici speranță,

Oricine pentru el e inutil,

Căci i s-a scurs din sine un potop de viață.

Distorsionat insidios se furişează-n el un gând tiptil.

Caută disperat să-şi schimbe rostul,

Încearcă să-ntrevadă-n plăsmuire adevăr...

Dar cum se simte şi ce speră omul

E relativ un moft, mascat de-un adevăr.

Împachetat elegant într-un material de stofă călduros şi moale, am ales să pun o mască cu zâmbet de formă. Am tras pe mâini o pereche de mănuşi din piele şi am ieşit să operez, pacient, o intervenție pe cord. Asistenta de gardă aşteaptă cuminte pe bancă în faţa unei mese goale de piatră. E puțin nesigură şi oarecum deranjată de luminile slabe şi atmosfera încordată, de amfiteatru. Ne vom afla fiecare în treabă, pe lângă masa de piatră şi vom opera deschis, dar în şoaptă. Inima e oarbă şi instinctul primează. Anestezie totală şi pânzele albe se coboară în lumina moartă, peste masa goală. Cortina e recviem pentru actorul de teatru în ultima seară.

Despre mine poetul, nu s-a vorbit.

Oarecum precaut şi în parte timid,

Cuvinte şi sensuri îndelung am plămădit

Şi lipsit de convingere... le-am lăsat la dospit.

Metode pompoase, semantici pedante,

Puhoi de simboluri şi vibrații înalte...

Savant au servit peste timpuri pleiade.

Dar de mine, artistul, n-ați fi auzit...

De mâna ce curge cerneala în descânt

Din condeiu' ce-mi transcrie din inimă-n gând

De ochiu-mi pictând vag imagini cu litere-n vid,

mici, dar iubite-amante frumoase

Cu bucle rebele şi linii suave

Şi nopți de tandrețe cu ele în valsuri

Pe mine, romanul, nu m-ați găsit

Pe nici un raft, în nici un birt ponosit.

Eram în peisaj, în treaba mea

Cāutând sceptic, poate, o... alceva

Mai mult decât eu şi viața mea

Şi unii ar zice: 

Ce neinspirat s-a intitulat:

DOAR BANAL

Din când in când imi curge-n gând o poezie.

E doar un vers la început, sau poate doar o amintire

Şi poate zace aşa-n eter mai bine de o lunā

Până dospeşte efemer sau se consumă-n glumă

Sau pe notițe o aştern cu pasiuni picante

Astfel,

Usturător, mă înfăşoară 

Emoția-i primordială...

Impresia de-odinioarā, o simt atinsă-n palma goală

Ai vrea să afli cine eşti?

Deschide uşa şi afară ieşi...

Păşeşte afară din poveşti,

Şi-ncepe a căuta să ne uneşti.

Bunicului i-a plăcut țuica, dar eu chiar l-am iubit

Şi taică-meu a stins pahare, dar el m-a căpăcit.

Bunic'a fost dintr-o bucată, harnică dar arțăgoasă,

Iar mama m-a-nvățat de mic c-o casă nu-i acasă.

Ce simplu pare-n trei cuvinte ceva ce-i complicat...

O lume atât de evazivă, expusă la păcat,

Oricine poate să te agațe în ştreangul social.

Şi chiar de ai ceva aplomb, în umbră, eşti damnat.

Am petrecut vreo câțiva ani în cvasianonimat,

Cu mulți prieteni vechi şi noi.

Cu toți, pe rând, ne-am transformat,

În tipi de treabă sau smardoi.

Ne-am împărțit de la nevoi,

Ne-am îndoit prin alte zări,

Şi-am căutat perseverent

Un scop mai nobil, mai select.

Dar la origini când te-ntorci,

Eşti consultat de acei proroci,

Care ți-au zis c-aşa va fi,

Degeaba-ncerci altundeva mai bine-a năzui.

E viața un dar sau un calvar,

Ori labirint profesional?

E moartea-un prag sau un popas

Sau e credința în impas?

O coajă de banană se usucă contorsionată pe bordură,

Jumătate încă plină, jumate descompusă-n putredă pictură...

Deşi-am trecut de ea, imginea persistă.

Deşi gunoi, natură moartă, tristă...

Mi-a iscodit o poftă-n emisfera stângă

Cu gust de Salvador Dali pe pânză.