Gustul mării

Când eşti în brațele mele,

Şi capul tău se odihneşte pe brațu-mi stâng,

Iar mâna dreaptă mi se plimbă prin părul tău plăpând,

Şuvițe castanii in armonii stacate

Se înfiripă clasic pe vârfuri deşirate;

Alunec degetele pe claviculă tactil şi languros pe spate

Sincronic, tu...

Corzile inimii reverberezi in şoapte.

În amfiteatrul nopții, noi doi—o entitate.

De-am fost nimic ori nimeni... tu m-ai descoperit

Şi m-ai făcut maestrul de tine îndrăgostit.

Nimic nu-i mai cuprinde deznădejdea,

S-a strepezit în țeastă omenia

Și omul poartă vesta cumpătării

Peste o dermă tatuată cu nefirea.

Pentru o clipă s-au cernut o mie

Și pentru acest moment

S-au pitrocit în minte

O groazā de iluzii și scenarii,

Din lumea unui om ce-a fost să fie.

Am dansat până noaptea târziu

Şi un pic glisat, am mişcat şi pe manelele bubuite în difuzoare surround.

Eram înconjurat de tinerețe şi delir

Şi am rătăcit în unde de parfum şi vin,

Hipnotizat în transă de-un zâmbet clandestin,

Pierdut pe ringul iluzoriu, în ritual filistin.

Ce uşor! Ce uşor, nu-i aşa? Cum ne dezarmăm spiritual,

În impulsul unui ritm distorsionat cerebral!

Pentru o doză de gust şovăitor

Înnădiți în ispita unui fățarnic fior,

Prizonieri, unui filon de emoții şi lut trecător...

E strada pustie, iubito, şi e noapte.

Doar eu în maşină şi radioul la maxim

O cântă pe Lhasa De Sela: De Cara a la Pared.

Şi plouă în maşină, dar e senin afară...

Şi ploaia se prelinge-n acorduri de chitară.

Mă uit în oglindă, retrospectiv mă-nconjoară o emoție pură... transcedentală.

O vrajă subtilă, uşor subliminală, se difuzează-n lumina stradală

Şi-n nostalgia perfect senzuală.

Stâlpii degajă, ambiental, luminile calde de felinar,

Aliniați ordonat pe pavajul mozaical,

Cu tentații de dans în umbre cu ritm literar.

Mă cuprind de volan în propriul tangou cerebral.

Şi parcă pasu' mi-alunecă incendiar, precipitat într-un sprint culminant de final...

Incerc a respira pe nas, s-a terminat cu somnul

Visam pe-un feribot ceva-irelevant fragmentul-

Acum, in pat, metodic trec prin şervețele

Şi contemplez: la ceasul...cinci, ce-oi face aṣa devreme?

Cum am ajuns aşa de slab, să cad de-un virus făcut praf

De un microscopic inamic, eu, un bărbat totuşi voinic

Ce agent Troian m-a dezarmat, de m-a topit, năuc de cap.

Şi inima mi-a obosit, de parc-o noapte-ntreagă am robit

Mă îndârjesc, cu-o nară, să trag aer în piept,

Încetul cu încetul mă decongestionez.

E totuşi prea devreme şi liber vreo trei zile

În loc să stau lejer, mă chinui să fac bine

E început de weekend, ṣi eu mă simt sfârşit

Vreau să mă-ntorc pe nava ce-abia am părăsit

Să încerc în schimb o dată, să las răceala-n vis,

Iar eu să ies cuminte şi bine odihnit, mai după răsărit

Reumple-mi potirul cu viață,

Descarcă-mi amarul din el...

Sunt cernit de-amiaza-mi ce arde

Și muzica nu mai cântă la fel...

Și dansul din pas mă tot lasă,

Lipsit de imboldul măreț,

Ce sălbatic zvâcnea pe sub piele, mereu săltăreț.. 

Reumple-mi potirul cu zâmbet și râs să mă doară-n ficat 

Ori cu mir să amuțesc scrâșnetul surd 

al nervilor în gardul ghimpat,

Storși de emoții cu ură

De copilul străpuns de cuțit,,

împuns repetat de un altul mascat pe vicleanul perfid...

Reumple-mi potirul din plin cu credință cinstită și vin

Să fie bun, dulce și mult să-i simt gustul în crângul divin

Să mă spele-n potop și furtună, de năravul mirean și pelin,

Să-mi resimt duhul crud,  din zor fraged...

din zenit în nadir...

Cu fiecare fulg căzut, 

Eu te iubesc mai mult, mai mult, 

Și te ador și te visez, 

Și vreau doar să te-mbrățișez. 

Cu fiecare fulg de nea, 

Eu mă gândesc dacă mă vrea, 

Dar nu-i destul de clar oare, 

Că eu sunt doar o "oarecare"?

Cu fiecare fulg mărunt, 

Cu dorul tău eu mă înfrunt, 

Și-aștept clipa în care poate,

Mă vei iubii cu semnătate. 

O ! Ploaie , oprește- te odată

Simt că nu sunt eu

Inima-mie îmbătată 

Așa va fi mereu?

Când ploaia va-nceta 

Soarele se va ivi

Tu mă vei aștepta 

Și mă vei iubi?

Lângă geam stând,așteptam ca ploaia să se-oprească

Zicându-mi , că mai e un strop și-o să mă iubească 

Ploaia se opri , soarele vesel din nori aparența și-a făcut

Iar eu trist , tăcut,aflând că ea nu ma plăcut !

Era doar in mintea mea

O imaginație plăcută,

Dar ea pe altcineva iubea,

Dar de mine , altfel ea era văzută 

In ochii mei eu o vedeam

Mai ceva ca o regină

Am închis ochii și-mi spuneam

De azi ești o străină 

De ce îmi pare rău acum?

De ce iubirea doare?

Mai bine îmi vedeam de drum

Mai bine -i fără soare..☀️

Am râs, cu un râs ciudat, de noi, de-un gând

Să te țin acum in brațe strâns,

Dar m-am întors, sfios plângând…

Cu plâns ciudat, ciudat ai plâns!

Ciudată noaptea ce-a venit

Cu luna noastră misterioasă,

De ochii mei te-a dezvelit

De ochii mei necredincioasă.

Și, iată, tot ce eu trăiesc

Trăiesc cu tine-un legământ,

O fi ciudat că te iubesc

Cum te trăiesc pe-acest pământ.

Iar când umbre se răstesc la mine

În umbra ta mă fac pierdut

Nemărginit rămas de tine,

Eu… ciudatul dispărut.

O fi ciudat că adorm cu tine

În gândul meu tu vis ciudat…

În dimineața care vine

În visul tău, tu m-ai uitat!

(autor: Aurel Alexandru Donciu / volum: Cub de gheață - 2020 editura Etnous / ISBN: 978-606-712-760-7 - Toate drepturile rezervate)

Mi-am dorit o revedere,

Dar nu-i doar o simplă plăcere,

Dorința mea a prins amploare,

Ca o stea căzătoare,

Glasul tău a prins culoare,

Peste cer și peste mare,

Peste râuri și câmpii,

Peste norii cei mai gri.

Lumea e mare,

Tu ești mică, mică,

Cam cât o furnică,

Și încep să-mi fac griji

Că eu fiind mai mare decât tine,

Tu încapi în inimă la mine,

Dar eu, îmi fac gânduri serioase,

Și am nevoie cineva să-mi zică,

Sau dă-mi o explicație științifică…

Cum este posibil să încap în inima ta mică.

Mi se pare adorabil că ești așa de mică,

Dar dacă te superi când îți spun că ești mică cât un strop,

O să spun altfel, că ți-a rămas lumea mare,

Și nici măcar nu-ți scriu poezia asta sub lentile de microscop,

Și nici măcar nu ești așa de mică,

(Ești puțin mai mare decât un atom)

O combinație între ocean și om.

Acum că am stabilit că nu ești mică

ca o furnică,

O să-ți spun că te iubesc și că ești cea mai scumpă,

Și că mâine este posibil să nu-ți pot scrie

Pentru că trebuie să-mi pierd timpul prețios la o nuntă…

(multe puncte de suspensie)

O să fie așa multe persoane frumoase…

O să stau pe lângă ele și o să danseeeeez,

Poate o să ni se atingă și mâinile din greșeală, cine știe…

Glumeeesc 🥺

Știi că hobby-ul meu preferat este să te tachinez 😈

Ce păcat că am stabilit că ești mare,

Dacă acceptai că ești mică cât o furnică,

Te luam în buzunar ca pe un fluturaș plăpând…

Dar, da, ce păcat, am stabilit că ești mare

Și o să pot să te iau cu mine numai în gând.

Lumina dă strălucire aripilor magice ale fluturelui în zbor,

Zborul este frumusețea lui și încântarea anemonelor,în lumină .

Aripile flutură libere arcuindu-se delicat; parcă s-ar legăna,

Legănare de dans învață el pe florile albe, cu a lui aripă.

Briza îl găsește printre roz ~înfloriții copaci,

Copacii îi propulsează spiritul inocent și pur în briză.

Dansul farmecă floarea pentru a o pune în transă,

Transa este stilul lui de a aduna polen pentru a putea dansa.

Visele fierbinți devin purpurii, atunci când dulcea floare strălucește,

Strălucirea soarelui în zori, pe cer, da profunzime îndrăgostitului visător.

Fermecându-l, ea ii spune povesti pentru a se putea arunca în brațele lui.

Brațele lui redevin aripi atunci când caută cu frenezie si alte farmece.

Poezie de Marieta Maglas

Nota: Aceasta poezie este publicata.