De ce, analfabeților

De ce, analfabeților, 

distrugătorilor, paraziților?

Distrugeți pura noastră

limbă română măiastră.

 

În meleagurile noastre nu există

Scrierea voastră materialistă

Voi mâncați literele

Până explodează Soarele!

 

Nu există verbul a vroi

Cu fonetica sunteți tâlhăroi,

Ce splendidă e gramatica,

VOI, o batjocoriti în ea!


Category: Diverse poems

All author's poems: Daniel Stănciuc poezii.online De ce, analfabeților

Date of posting: 22 января

Views: 41

Log in and comment!

Poems in the same category

Speranță!

Mă uit in jur, nu știu, urc sau cobor,

Parcă, aș fi pilot, pe-un avion în zbor,

Dar nu, eu sunt aici, jos pe pământ,

Și doar visez și, am zborul în gând

 

De mic am vrut, să urc pe înălțimi,

Și să privesc în jos, din-nalte culmi,

Precum un vultur, ce prada-și ținteste,

Și cum el, niciodată, nu greșeste

 

Să mă înalț, am încercat prin carte,

Citind, muncind, eu am avut parte,

Sus să ajung, a fost prin muncă,

Și-am adunat, pornind de la opincă

 

Dorința am avut, să îi ajut pe oameni,

Cu sfaturi bune, pe ai mei semeni,

Să simt cum fiecare, are bună stare,

Și linistiți, în pace, să fim între hotare

 

Dar multe lucruri, nu depind de mine,

Și văd pe unde merg, cum apar ruine,

Oameni săraci, bolnavi, îndurerați,

Cu chipul trist și, tare disperați

 

Când scriu acum, ceea ce simt,

Stau jos îngândurat și, nu vă mint,

Că-aș vrea cu toții, să construim,

Un viitor, pentru copii, cum ni-l dorim

 

Încă mai cred și-n, continuare sper,

Cât Soarele, va străluci pe Cer,

Că toți în lume, vom învața ce-i bine,

Și-n pace cu iubire, vom fi și mâine!

 

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

More ...

nimic bun

oamenii sint rai, ades fac prostii,
sint sigura, urmaresti acesta multime.
in tine ce-i bun? doar citeva poezii,
si-acestea oricum sint scrise de mine.

oamenii sint rai, inauntru-s pustii,
pe fata au masti,- sindromu-i tare acut.
in tine ce-i bun? doar citeva poezii.
in mine ce-i bun? nimic, absolut.

More ...

Steaua care pleacă

Un singuratic fragment
dintr-o unitate,
o cale fără întoarcere,
dus este Soarele,
negre ale lui fărtate,
decimate ale sale palate,
perimat cămin,
cu o mândră odată postură,
acum doar un cuib mocnind
de-o pâlpâindă osândă,
cu tanatice brize
slobozite de la o
îndelungată pândă.
 
Dintre toate,
tu singura ai supraviețuit,
un apel ai făcut ca
meleagul pâclit să ți-l
depășești,
să pleci departe,
departe de tot,
draga-ți casă
s-o părăsești
spre un tărâm
cu razele un spic de grâu,
spre un loc de
lucire plin,
unde înaltele-ți speranțe
de un ol izbind de aurire
să-nceteze a se răci.
Dar nu știi dacă-l
vei găsi,
nici măcar
de va să existe,
însă mai degrabă
ai să încerci, decât
să mori lumii
acesteia triste.
 
Astfel,
te detașezi
și pleci pentru
totdeauna,
“La revedere!”,
cavernoasei
 întunecimi,
funebrelor imnuri,
“Adio!”,
ceții,
adierilor
de veninuri.
 
Și așa, se duse
către nicăieri,
înspre
o călătorie fără drum,
ooo, sperând
să găsească ceva ce
niciodată s-ar putea
să nu.
 
Lovește bolta
al său corp pietros
și greoaie 
șuiere ies
în galactice valuri,
majestuoasa, formidabila
stea se-ndrepta
spre necunoscute
portaluri...
More ...

Ceata de roșiori

Un elodion se scurgea pe cărare,
Și-au plecat, laolaltă,-n nepăsare,
Învrăjbiți și nemăsurabil de mici,
Într-o mare vâlvă, zgomotoși pitici.
 
Împreună, ridicoli erau ei toți,
Cocoțați pe lemnoși căluți cu roți,
Cu căpătâiurile fiindu-le umbrite,
Și biciurile răscolite de termite.
 
Îndrugau sonor, cuprinși de exaltare,
Mânau, însă nu se aflau puși călare;
Se împroșcau reciproc cu glod pe buze,
Rătăcind prin codri și poiene difuze.
 
Călcâiele și le lucrau drept scărițe,
Zburdau, cu sori lucindu-le-n gropițe,
Străluci’ le erau ochii miraculoși,
Erau veseli, aprigi, rotofei și frumoși.
 
Pe unde-i întâlneau, dezrădăcinau bureții,
Cu care se puneau să-și lustruiască epoleții;
Și cântau la ierburi smaraldii și alungite
Balade, balade de mult uitate, preaslăvite.
 
Uneori, se mai dezbinau în cortulețe,
Fără uniforme, ‘brăcați în portulețe,
Și se reuneau în momente de gâlceavă,
La luptă cu vrăjmași, pe-o tonalitate gravă.
 
Se tăvăleau întru suflet de încăierare,
Cu trestiile aurite ridicate-n soare,
De se eleva colb în asupritoarele coroane,
Iar huma sărea, tot sălta în poligoane.
 
Și infanteria zbârnâia din pistoale,
Proiecta, din praștii, pietricele ovale;
Trâmbițașii se prindeau a țipa zeflemitor
Dușmanilor fugind răsfirați pe ogor.
 
Liniștea se așterne dintr-odată,
Peste gâfâieli și sudori lăsată:
Bătălia a ajuns la bun sfârșit.
Piticoții au ațipit, bieții au adormit.
 
Pe moșie, de la geamul decorat,
Un conaș plăpând, cu părul aranjat,
Cu firul blond și lins pe spate,
Le privise pe acestea toate.
 
Ochii săi albaștri, două oaze mititele,
Calme și profunde, cu prighetori în ele;
Cocoțat pe o arămie comodă mare,
Recită-n gând și privește-n depărtare.
 
Pantofiorii, lăcuiți, pantofiori cu toc,
Batistele fine, în buzunărel, la loc,
Într-un costum cu o tentă de tăciune,
Și catarama, sclipitoare, cu accente brune.
 
În cămăruța de domn, cu haina-i aflată-n ton,
Se înalță, impunătoare, mobila de mahon;
Pe biroul său, împânzit ochi cu hârtii,
Adunate îi stau cuvintele mii, mii.
 
Picuri de cerneală, din condei,
Îi sau podelei strat de polei;
Lângă un scăunel de abanos,
Un clavecin gravat minuțios.
 
Era inocent întru tot și toate,
Stătea drept, cu mâinile la spate,
O postură demnă de invidiat
Avea mezinul, domnișorul învățat.
 
De la oblon, glia pare departe,
Peste lumi, oceane, emirate,
Imposibil de-a o străpunge,
În pălmuțe a o strânge.
 
Aici, în cubulețul de cărămidă,
Edulcorat de-un soare-ntr-o firidă,
Unde orișice parcă pare a-l constrânge,
Zările cu ochii încearcă a le ajunge.
 
More ...

Mǎști

Oameni ȋn alb, cu mǎști pe fațǎ

Aleargǎ-ntr-una pe cǎrǎri

Luptȃnd sǎ o mai prindǎ-n viațǎ,

Nu mai suportǎ amȃnǎri.

 

Cǎ viul care i se scurge

Prin munți ajunge, prin cȃmpii

Coboarǎ-n lanuri, urcǎ-n stȃncǎ

Se varsǎ-n ape sȃngerii.

 

Pǎdurea nu ȋi mai respirǎ,

Nici bradul nu-i mai este frate,

Iar oamenii cu mǎști pe fațǎ

Privesc cum inima-i se zbate.

 

Şi-ndrugǎ rugile preasfinte,

Ridicǎ mȃinile spre cer,

Tot clerul e ieșit ȋn stradǎ,

Trosnesc himerele din fier.

 

Iar Dumnezeu acolo-n ceruri

Privește lung din fața Porții

Cum oamenii cu maști pe fațǎ

Îngenuncheazǎ-n fața sorții.

More ...

Cu cei mișei să n-ai a face!

Multe vede omu-n viaţã,

Cât ar fi de scurtã ea...

Dar întotdeauna-i pune

Vârf grãmezii, o lichea!

 

Într-o zi, lucrând la straturi

O lichea, fãr-un picior,

Se-abonã sã-mi dea şi sfaturi

Şi o mânã de-ajutor.

 

Mã umflã, pe urmã, râsul,

- Râd şi-acum de nu mai pot! -

Cãci, cãznindu-se cu sapa,

S-a înnãmolit de tot.

 

"Mã descurc!" îi zic lichelei,

Spre a nu se deranja.

Dar mi-a zis cã nu-i problemã,

Cã lucreazã "numa-aşa".

 

Prefãcându-se licheaua

Cum cã smulge nişte praz,

Tot noroiul de pe cizmã

Mi-l zvârlise pe obraz!

 

Mi se înnegri 'nainte-mi

- Cum pãţeşte-orice român -

Şi-ntr-o singurã clipitã,

Îmi cãzuse râsu-n sân.

 

Sã-mi revin, îmi trebuirã

Douã dupã-amiezi întregi,

Ca sã se-mplineascã vorba

Cã "ce semeni şi culegi"!

 

Cât despre licheaua "scumpã",

Mâine-zi fãcu un salt

Spre-a se rãzbuna. Da-şi rupse

Şi piciorul celãlalt.

More ...