Monolog 💜

Știi… cele mai adânci răni sunt cele pe care nimeni nu le vede.

Le ascund bine, în tăcere, în nopțile în care mă uit la tavan și mă întreb… de ce?

De ce unele suflete se întâlnesc doar ca să se iubească și-apoi să se piardă?

De ce ai fost furtuna din al meu cer, dar ai plecat, lăsându-mi doar o toamnă?

Încă îți aud pașii, încă îți simt prezența în aer, ca un ecou care refuză să moară.

Cel mai dureros adio nu e cel rostit… e cel simțit în suflet,

atunci când încă speri, dar știi că s-a sfârșit.

Și asta doare cel mai tare… că inima încă te vrea,

dar mintea știe că n-ai să mai fii aici niciodată.

Poate… poate într-o altă viață ne vom regăsi.

Poate atunci va fi altfel… fără regrete, fără lacrimi, doar noi doi.

Dar până atunci, îți păstrez amintirea ca pe-un ecou

ce se stinge încet… dar nu dispare niciodată.

Și poate timpul va șterge tot ce-a fost,

poate o să învăț să trăiesc fără tine…

Dar azi… azi încă trăiesc în umbra ta.

Și ecourile dorului…

ele nu mor niciodată.

Știu ,că nu o sa vin diseară 

Și vei sta iar în tăcere....

Îți trimit din depărtare 

O călduță adiere ....

Să te atinga cu dulceață,

Cu tandrețe, ca un zeu....

Să te atinga așa dulce

Cum te-aș atinge doar eu...

Te voi iubi

până în ziua

în care un pictor orb

va reuși să picteze

sunetul căderii

petalelor de trandafir

pe pereții palatului de cristal —

un palat care nu a existat niciodată...

Te voi iubi

așa cum iubește un suflet

fără promisiuni,

fără să i se ceară.

Chiar și în întuneric,

fără întrebări,

fără drumuri explicate,

doar cu încrederea

că pasul tău

mă va găsi.

Te voi iubi

în liniștea dimineților,

în respirația ta adormită,

în felul în care lumea se oprește

când îți aud numele...

Nu-ți cer să rămâi.

Nu-ți cer promisiuni.

Îți spun doar că iubirea mea

a fost adevăr,

a fost loc sigur,

a fost palatul de cristal

deschis pentru tine,

fără armură,

fără frica că îl vei face cioburi.

Și dacă, într-o zi,

pictorul orb

va reuși să picteze

sunetul căderii

petalelor de trandafir,

pereții palatului de cristal

nu se vor mai sparge —

ci vor păstra în ei

urma iubirii mele,

o lumină fină

care te va recunoaște

chiar și atunci

când eu nu voi mai fi,

până dincolo de ultima mea respirație.

A. Țurcanu @актуальное #Lasamasatevisez #poezie #ATurcanu

Poate exagerez,

Poate nu-i corect

Ce gândesc,

Poate imaginația

Mi-e prea bogată,

Poate nu am fost

Niciodată,

A ta dulce fată.

Ai fost un vis.

Să ne iubim

Nu ne-a fost scris...

Nu ai fost ceva

Realizabil...

Am fost doar

Un conversator,

Foarte confortabil.

Ai fost un vis de noapte

În care mă cuprindeai

În fierbinți șoapte.

Ai fost o iluzie,

O fantasmă,

Eroul principal

Din a mea basmă...

Ai fost regele

Din al meu regat,

Ceva mai presus,

Mai mult ca împărat.

Erai soarele la răsărit,

Erai luna la apus...

Erai universul...

Ceva mai presus,

Ai fost perfecționismul,

Ceva ideal...

Pentru al meu suflet,

Ai fost ceva fatal...

Trăim în lumea în care nunta e mai importanta ca iubirea...

În lumea în care înmormântarea e mai importanta ca cel înmormântat ... Unde mamele semidezbracate explică fetițelor despre decentă și modestie ... 

Iar tații cu paharul în mână arată exemplu clar cum e să fii bărbat onorat....

 O lume care caută să își perfecționeze imperfecțiunile trupești evitadusi lumea interioară și sufletul 

Toți vor să devina mai buni în ochii altora .. Dar în ochii voștri suferă inecanduse în nelegiuiri ...

Cine suntem?!

 E Simplu... 

Eu îți sunt străină 

Si tu îmi ești străin..... 

Eu te numesc trecut ... 

Tu ma numești ruină....

Tu ești notitiile mele 

Eu serile de primăvară 

Tu ești complicat 

Nici eu nu sunt ușoară

Tu ești catastrofa 

Eu sunt mereu ceva constant

Eu sunt un vers de o strofa 

Tu ești un dictant

Tu ai nevoie de metafore 

Eu aveam nevoie de tine , 

Tu crezi în miracole 

Eu nu cred în destine 

Tu poți iubi 

Eu nu pot iubi pe nimeni 

Tu poti răni 

Eu pot vindeca pe oricine 

Rămânem străini, 

Deși ne cunoaștem prea bine)

Eram doar noi

Acum te caut printre foi

Speram sa ne vedem 

Dar nici vorbele nu ni le mai credem

Eram doar noi

Pe un deal înalt și culmi de ploi

Alergam în noapte 

Îmi spuneai doar dulci șoapte

Speram sa ne vedem 

Dar nici vorbele nu ni le mai credem

Iubirea noastră a murit

Focul dragostei noastre s-a topit

Eram doi trandafiri

Acum în vorbe ne-nfigem numai spini

Ne comportam ca doi străini 

Nu știm ce vrem sa fim

Eram doar noi

Doar noi amândoi

Printre foi,furtuni și ploi

Dar ce rost

Ca la suflet eram goi

Speram sa ne mai vedem 

Dar nu mai putem 

Ce eram nu mai suntem 

Eram doar noi

Printre foi,copii și ploi

Eram doar noi

Acum 

Poate ne vom vedea

Încă port haina ta

Știu ca n-are legătură 

Subiectele inima mi le fura

Eram doar noi

Dar acum suntem despărțiți 

Ca doua foi

Am fost la mare,

Așteptând o schimbare,

A fost doar o imprimare,

O simt ca pe o separare,

Este ca o repetare,

Pare doar o ocupare,

Dar este o modificare.

Lumina stelelor ce pătrunde la ferestre, 

Revarsă-ți amorul cu inimi de astre,

Să pornim printre umbre călătoare, 

Să-ți cânt vise cântătoare. 

Lumina purpurie ce plânge în zadar, 

Lacrima pură de melancolie e un dar, 

În ochii stelelor de cristale, 

Oglinda speranței plină de petale. 

Într-un univers ce nu se îndură, 

Dorurile triste sunt învelite-n natură,

Cu ochii de argint și iubirea purpurie, 

Revederea chipului cu bucurie. 

Printre stele căzătoare și planete, 

Cu părul de aur împletit în plete, 

Cu dorința cenușie ce zboară, 

Visul amorului e o sclipire odinioară. 

Vesela floare ce adoarme ademeniş, 

Acoperită-ntr-un frunziș,

Pe iarba roșiatică, ce sângerează amor, 

În umbra stelelor învelită-n fior.

— Acum privește - mă în ochii, sărută-mă,

În chipul tău strălucitor, iubește - mă,

Cu ochii strălucitori ca diamantele, 

Zboară cu mine și cu ele. 

Luminează - mi fața cea tristă,

Care plangi într-o batistă, 

Spre izvorul minunilor tale, 

Împletită - n amoros în cristale.

Smaraldul îmbrățișat în firul tău dulce, 

Pe ramura veseliei și pe lacrima ta să te culce,

Își apleacă sărutul dulce, 

În speranțele tale, lacrima se duce.

Într-o noapte  albă de vis,

Chipul blând ți-l l-am zis,

Cu privirea lacrimilor adorm, 

Inima plânge cu tine dom. 

    În dorul tău, târziu, în noapte,
    Scriam încet tristeţilor deşarte,
    Înşiruind cuvintele mereu,
    Letopiseţ al sufletului meu...
    
    Să-ţi steie slova mea-nainte,
    Memento-ul aducerii aminte,
    Că-n umbră de sărut promis,
    Mai am încă ceva de zis...
    
    Să uiţi şi iar aminte să-ţi aduci,
    Că-n mine doar cuvintele-s haiduci,
    Că-ţi scriu pe cer cu praf de stele,
    Oftatul greu al inimioarei mele...
    
    Căci după noaptea asta nedormită,
    Sunt gata să-ţi cedez şi să iau mită,
    Să-mi fie timpul petrecut cu rost,
    Măcar în schimbul mângâierilor "de post"...
    
    Şi dacă-n cuta pernii tu te-aştepţi,
    S-adorm în lumea celor strâmbi sau drepţi,
    Fie ca trupul meu să-ţi şadă ca un semn în carte,
    O efemeră stea ce străluceşte-n noapte...
    
    Întocmai precum sclavul, ce în iubire ştie,
    Răzbind doar unul, poate, dintr-o mie,
    Neostenit, necontenit, să-şi afle calea,
    Din cei rămaşi să-şi strige jalea...
    
    Căci din nimic, iubire nu se naşte,
    Întregul "tot" nu se cunoaşte,
    Fără soldaţi sau arme, nu e oaste,
    Iar fără dor, nu-i inimă sub coaste…

Un tren şi multă lume

Ce-aşteaptă-n el să urce,

Mă mir, locomotivă

Cu roţi de turtă dulce!

Vagonul un borcan

Cu miere de salcâm,

Stă pregătit să plece

La cel mai dulce drum.

Trec printre călătorii

Aflaţi pe un peron

Din cuburi mici de zahăr

Şi-ajung lângă vagon.

Citesc pe tren ce scrie,

Mă umplu de uimire

Să văd la destinaţie

Că e trecut: Iubire!

Ce dacă n-am bilete,

Sar repede-n vagon,

La tine vin iubire

Cu naşu' Cupidon.

Ciuuu ciuuuu!...

Dacă-ai fi fost primăvara, 

Ți-aș fi-nflorit în geam lumină, 

Ți-aș fi cules din ceruri seara 

Și ți-aș fi pus-o-n rădăcină.

Dacă-ai fi fost o apă lină, 

M-aș fi făcut un țărm de dor, 

Să-mi lași pe sufletul de tină

 Urmele pașilor ușor.

Dar ai trecut precum un nor

 Ce-și pierde umbra peste mare, 

Lăsând în inima ce mor 

Un câmp de toamnă fără soare.

Și te-aș mai fi iubit, iubire, 

Cum ar iubi un rug tăciunea, 

Cum ține marea-n amintire 

Corabia și rugăciunea.

Te-aș fi ascuns în flori de tei,

 În cântecul de ciocârlie, 

Să nu te fure ochii grei 

Ai vremii fără omenie.

Acum e noapte peste ramuri, 

Iar luna coase văi de scrum,

Și-mi bate dorul lung în geamuri

Ca un străin rămas pe drum.

Dar dacă-ntr-o târzie seară

Te-ai întoarce din uitare,

 Aș pune iarăși primăvară 

Pe toate rănile din zare.