Regasire

O raza trecand prin perdea.

Un latrat de caine.

Imi iau cheile si plec,

Ma voi intoarce maine.

In lumea asta necunoscuta,

Alb negru,fara culoare.

Cu fete pe care nu le-am vazut,

Si voci noi dar poate,

Daca as sta cu tine s-ar schimba,

Si ar prinde culoare.

As da jos perdeaua si as lasa razele sa ma imbratiseze,

Si pasarile sa cuibareasca,

In cutia mea toracica.

Si as bea cafea cu soarele,

Vorbind de luna cu un zambet,

Caci stiu ca va apune.

Si o zi noua ma asteapta.

Deci te rog fi acolo cand voi iesi din mine,

Si ma voi simti in viata.

Sunt multe clipe grele cind as da inapoi...

In melancolii ma'nnec ca-n volburate ploi...

Ma'mpiedic in greseli,desi asta e firesc,

Visez deseori la vise in care ma ratacesc...

Privesc real la viata,dar cred si in minuni..

Sinceritatea'n palme,desigur nu-i fara minciuni...

Dar cred in tot ce-i bine si bunatatea'n viata,

restul tot se trece cu zimbetul pe fata!!!

Atât de atipici, de diferiți

unii prea triști, alții prea fericiți.

Și totuși, cu toți ne rotim

pe aceeași orbită, uneori ne ciocnim

de orgoliile noastre care sună

a fală deșartă fără o faptă bună

iar pe cap a mândriei cunună

o purtăm ca pruncul purtat de mumă.

Oameni, enigme cea ascund

taine ce străbat prin veacuri

precum apele subterane pătrund

spre suprafețe pe care le inundă

și pentru care nu găsești leacuri.

Suflete deschise care urc la cer

într-o lume unde nu e cuvântul ”sper”

Oameni, cărți frumoase la copertă

pentru care uneori se regretă

momentul în care s-o cunoști ți-ai dorit

și în loc de o lume frumoasă, bună

la un moment dat ai descoperit

un univers de lașitate și ranchiună

și te doare și te simți dezamăgit

dar asta uneori e prețul la ceea ce ai iubit.

Oamenii, precum o ceașcă de cafea

care de dimineața te trezește la viață

sau alții precum fulgii de nea

care dau buzna în viața ta.

Unii sunt adevărate binecuvântări

cu care ești răsplătit de Dumnezeu

alții vin în viața ta ca și învățări

ca să te Rogi, Crezi, Speri mereu.

 Dzengan Anna 12.03.2021

Aseară, când eu șofam, pe stradă,

Am văzut printre mașini, o mamă,

O făptură blândă, cu privirea caldă,

Împlorând șoferii, pentru o pomană

Copilul, din cârca ei, printre suspine,

Un colind cânta, cu un glas duios,

Se-auzea rostind...să fii bun creștine,

Nu uita, de sus, să privesti și-n jos

O lacrimă, am simțit-o, pe obraz,

Cum lunecă usor, spre colțul gurii,

Și-n jos, eu am privit cu mult necaz,

Simțind sudoarea, umplându-mi porii

Pe dată m-am trezit, tot inundat,

Și transpirat, cu rău de la ficat,

Când conștient fiind, am meditat,

Cât sunt de sus, și-n jos, nu m-am uitat

M-am străduit să văd, că cineva,

Deschide ușa, să ofere un bănuț,

Dar...nu s-a întâmplat, așa ceva,

Realizând, că omenia, s-a ,,pierdut"

Atunci, m-am scotocit, prin buzunare,

Poate găsesc ceva mărunt, de dat,

Dar s-a schimbat, lumina-n semafoare,

Și-n trombă, de pe loc, eu am plecat

Un gol imens, în mine, am simțit,

Că am rămas, cu mărunțișu-n mână,

Și ca ceilalți șoferi, am devenit,

Un om mărunt, ratând, o faptă bună

Și spun..ajută-l pe cel necăjit,

Și fii creștine, om cu bunătate,

De vrei, de oameni, să fii pomenit,

Rostindu-ți, al tău nume, când  tu vei fi...

departe!

Te-am lăsat cândva, demult,

Într-un colţ de casă.

Te-am lăsat într-o lume

Sfântă şi frumoasă.

Te-am învelit în hârtie albă,

Te-am învelit cu dor,

Mă întorceam iarăşi la tine

De mii şi mii de ori.

Mi-ai dăruit cei dragi

Cărţi de care-am vrut -

Scumpe, colorate, ilustrate,

Dar pe tine să te uit n-am putut.

Am plecat departe

Şi tare îmi lipseai,

Îmi era dor de ale tale poveşti

Dar prea departe erai.

N-am vrut să te iau cu mine,

Te-am lăsat ACASĂ,

În lumea-n care am crescut -

Cea sfântă şi frumoasă.

De câte ori mă-ntorc,

Întâi la tine vin,

Te şterg de praf, de timp

Şi lângă piept te ţin...

Îmi eşti comoara fără preţ

Amintirea cea mai vie,

Ce repede mai zboară anii!

Carte din copilărie.