Toamna
Ce toamna frumoasă este în mine cu ceață , cu flori ,cu vise ce mor,
De gânduri uitate ținute de mână spălate de ploaie și îngropate-n nămol.
Ce lume nebună, fără de tine cu doruri aprinse ce ard și mă dor,
Iubirea-mi curge dintr-o fântână din care beau când aprins, când domol.
Pe urmele tale mă plimb furtunoasă,
De mână cu secole apuse de mult,
Te caut în stele și-n hărți norocoasă,
Pământuri privesc și șoapte ascult.
Mă las purtată noaptea de vise,
Ziua mă pierd în gânduri aprinse,
În suflet îmi găsesc adăpostul,
Sunt destul !
Category: Love poems
All author's poems: Natalia Gheorghe
Date of posting: 1 декабря 2022
Comments: 1
Views: 874
Comments
Poems in the same category
Creație
Divina mea creație,
Numită imaginație,
A tot creat din tine,
Un altul “mult mai bine”.
Ci nu dalta,
Mi-a fost unealta,
Cu care te-am creat,
Ci creieru-mi inspirat.
Și orice defect,
Eu l-am făcut perfect,
Căci mi-am dorit arzător,
Ca tu să fii iubitor.
Și simpla ta proiecție,
A devenit infecție,
A minții mele zeloase,
Ce trage acum ponoase.
……………………………………..
Dar în al meu purgatoriu,
Ai fost un gând derizoriu,
Căci abia acum am realizat,
Că nu ești adevărat.
Că nu ești cum mă străduiesc,
Cu sârgul minții ca să te clădesc,
Căci nu ești nici prinț, nici cavaler,
Ești doar omul cu masca de fier.
Nu pot sa scriu un poem de iubire
Nu pot sa scriu un poem de iubire, fara sa ridic din umeri: qui prodest?
Cui folosesc noptile atarnate pe garduri, ca foile de tutun aromat?
Cui foloseste aroma de cuisoare, din vinul turnat pe brocart?
Am fost o greseala, scapata pe foaia curata,pe care scriai vieti absurde!
Va descânt:Vasilisc otravit, inorog sontorog si aspide-încruntate si surde!
Doi îndrăgostiți
În ai tăi ochi albaștri ,
Văd un ocean de stele ,
Tu în ai mei căprui ,
Te visezi în brațele mele.
Simt a noastră conexiune ,
E ceva din univers ,
Poate de-ai vedea mai des ,
Cât de mult te iubesc .
Îmbrățișările ne seduc pe amândoi ,
De parcă am avea ceva aparte , doar pentru noi ,
Al tău sărut, de zi sau dimineață ,
Le simt pe pielea mea amară ,
Poate dulce pentru ale tale buze moi , de seară.
Azi , mîine, e o veșnicie ,
Ceea ce noi simțim, credem , e iubire .
Din cunoscuți, în prieteni, într-un final iubiți ,
Cât va dura oare această dragoste de oameni orbiți ,
De mai ști, de a mea inimă, ai cunoaște,
Ai ști, dragule , chiar dacă cerul se va întuneca , lumea se va sfârși , a mea memorie-mi pierdută a fi,
Tu nu dispari , cu tine îmi creez lumea .
În umbra dorului
Lasă lumea să ardă
De dorul focului meu,
Iar tu cu îmbrățișarea blândă,
Să-l stingi mereu...
Dar dorul meu renaște,
Ca flacăra purtată-n vânt,
Când te știu undeva departe,
Într-un alt cuvânt.
Prin ochi străini te caut
Și-n șoapte naște dorul
Unde sunt eu acum?
Dacă-n inima ta, sunt străin...
Mai am al tău zâmbet,
Undeva... pierdut în timp,
Dar aproape, ca lumina,
Pe care o simt.
Creație
Divina mea creație,
Numită imaginație,
A tot creat din tine,
Un altul “mult mai bine”.
Ci nu dalta,
Mi-a fost unealta,
Cu care te-am creat,
Ci creieru-mi inspirat.
Și orice defect,
Eu l-am făcut perfect,
Căci mi-am dorit arzător,
Ca tu să fii iubitor.
Și simpla ta proiecție,
A devenit infecție,
A minții mele zeloase,
Ce trage acum ponoase.
……………………………………..
Dar în al meu purgatoriu,
Ai fost un gând derizoriu,
Căci abia acum am realizat,
Că nu ești adevărat.
Că nu ești cum mă străduiesc,
Cu sârgul minții ca să te clădesc,
Căci nu ești nici prinț, nici cavaler,
Ești doar omul cu masca de fier.
Nu pot sa scriu un poem de iubire
Nu pot sa scriu un poem de iubire, fara sa ridic din umeri: qui prodest?
Cui folosesc noptile atarnate pe garduri, ca foile de tutun aromat?
Cui foloseste aroma de cuisoare, din vinul turnat pe brocart?
Am fost o greseala, scapata pe foaia curata,pe care scriai vieti absurde!
Va descânt:Vasilisc otravit, inorog sontorog si aspide-încruntate si surde!
Doi îndrăgostiți
În ai tăi ochi albaștri ,
Văd un ocean de stele ,
Tu în ai mei căprui ,
Te visezi în brațele mele.
Simt a noastră conexiune ,
E ceva din univers ,
Poate de-ai vedea mai des ,
Cât de mult te iubesc .
Îmbrățișările ne seduc pe amândoi ,
De parcă am avea ceva aparte , doar pentru noi ,
Al tău sărut, de zi sau dimineață ,
Le simt pe pielea mea amară ,
Poate dulce pentru ale tale buze moi , de seară.
Azi , mîine, e o veșnicie ,
Ceea ce noi simțim, credem , e iubire .
Din cunoscuți, în prieteni, într-un final iubiți ,
Cât va dura oare această dragoste de oameni orbiți ,
De mai ști, de a mea inimă, ai cunoaște,
Ai ști, dragule , chiar dacă cerul se va întuneca , lumea se va sfârși , a mea memorie-mi pierdută a fi,
Tu nu dispari , cu tine îmi creez lumea .
În umbra dorului
Lasă lumea să ardă
De dorul focului meu,
Iar tu cu îmbrățișarea blândă,
Să-l stingi mereu...
Dar dorul meu renaște,
Ca flacăra purtată-n vânt,
Când te știu undeva departe,
Într-un alt cuvânt.
Prin ochi străini te caut
Și-n șoapte naște dorul
Unde sunt eu acum?
Dacă-n inima ta, sunt străin...
Mai am al tău zâmbet,
Undeva... pierdut în timp,
Dar aproape, ca lumina,
Pe care o simt.
Other poems by the author
Pace
Depuneți armele vă rog,
Să fie pace peste tot în lume!
Mai bine să purtăm un dialog,
Doar asta să ne zbuciume!
Depuneți armele vă rog,
Vreau să rămânem la prolog
Și chiar de am avea noroi,
Să nu știm de război!
Vreau să avem cerul liniștit,
Doar de porumbei albi iubit,
În cioc cu ramuri de măslin,
Să îți fie frate un străin .
Și de-o să vină numai ploi,
Eu totuși nu mai vreau război!
Că și așa ne războim între noi
Și toate le prefacem în gunoi.
Suntem aproape toți de granițe,
Dați-vă flori sau măcar iconițe,
Acum un gând nu îmi da pace,
Vreau ca nimic să nu ne mai provoace!
Și tot mă rog în monolog,
Depuneți armele va rog!
Dor
Nu mă duce dorule
Unde-s negre apele.
Nu mă duce nicăieri,
Unde există doar ieri.
Nu mă duce unde-s cruci
Și viețile la răscruci.
Nu mă duce la iubiri,
Care dor și au amintiri.
Dorul doare, dorul plânge,
Inima în două îmi frânge.
Dorul arde și te îndoaie,
Ca pe o creangă după ploaie.
Dorule eu ți-oi cânta,
Inima nu-mi frământa.
Dorule du-te departe,
Să nu te mai simt în noapte.
Vraja
Cu un piaptăn te-aș putea vraji,
Ti-aș face cărări in gânduri
Și eu m-aș plimba printre ele,
Te-aș duce aproape de stele
Si te-aș lăsa singur pe lună,
Să nu te aibe nimeni, că-i nebună.
Te-aș lăsa cu marea,
Să mi te spele cu sarea,
Să mi te dea curat,
De altele uitat.
Să te inmoi ca lutul,
Să-ti calc doar eu pământul.
Apoi te las,că sunt grăbită,
Să vad cum arzi de dor, într-o clipită.
Și aș fugi in noaptea adâncă,
Să nu ma vezi ,dupa o stâncă.
Și m-aș ascunde dupa stele,
Până vei plânge lacrimile mele.
Și de-aș mai vrea o dată
Să fiu a ta fată,
Mă voi lasa curtată.
Hai vino îndată!
Incertitudine
Sunt aici, acolo unde am mai fost și ieri,
Dar parcă sunt alta, cu alte păreri,
Sunt tot eu dar am sufletul albit,
Rănită de oameni nu am timp de iubit.
Unde să caut când în mine este un gol,
Cu ce sa umplu sufletul când mi se scurge domol?
Picătura ce sună tare când cade pe asfalt,
Nu o pot pune înapoi și atunci doar tresalt.
Îmi iau înapoi toate rănile și le spăl cu iubire,
Îmi iau înapoi toate gândurile fără să cer despăgubire,
Calc cu tălpile goale pe iarbă cu rouă
Și mă descarc de vină și nu mai sunt două.
Sunt aici și acum și doar în prezent,
Îmi trăiesc viața nu doar un fragment.
Sunt tot eu, dar visez mai departe,
Mă țin de mână îngerii din noapte.
Regasire
Acolo pe marginea unui râu,
Unde liniștea este adâncă,
Mi-am ținut cuvintele în frâu
Si am fost ca o stancă.
M-am spălat de durere,
M-am limpezit de păcate,
Plânge liniștea la atingere,
Urlă doruri încătușate.
Păsările cântă,nimeni nu aude,
Gândurile mele ca pietrele crude,
Se rostogolesc,se înmulțesc,le potolesc,
Până sufletul mi-l umilesc.
Acolo pe marginea unui râu,
Lângă o holdă bogată de grâu,
M-am regăsit întâia oară,
Spălată, încolțită, cu suflet de căprioară.
Descriere
O sabie de lumină tâșnită din nisip
Dintr-o scoică albită sau dintr-un ciob găsit,
Lumina o stâncă ce se odihnea in murmurul apei.
Doream să fug de soare,de plânsul vieții.
Doream să găsesc umbra si odihna ta.
Dar o plajă întreagă vibrând de soare,
Mă împingea spre altceva.
Mă doare tot ce-a fost si tot ce știu,
Că va rămâne veșnic după mine.
Mă dor mult așteptatele agonii,
Privighetorile închise în colivii.
Romanțele cântate prea târziu,
De admiratori ce mi-au rămas străini.
Mă doare tot ce-am spus,deși nu am vrut,
Decât poate să tac și să rămân mut.
Mă doare lenevia cu care m-am născut,
Grăbita lăcomie a primului sărut.
Unde si când m-am ivit în lumină nu stiu, e o chemare.
Din umbră mă ispitesc să cred că lumea-i o cântare.
Străin, zâmbind, vrăjit , trepte suind,
În mijlocul ei mă împlinesc cu mirare.
Câteodată spun vorbe care nu mă cuprind.
Câteodată iubesc lucruri care nu îmi răspund.
De vânturi si ispravi visate îmi sunt ochii plini,
De umblat,umblu ca fiecare,
Când vinovat pe acoperișul iadului,
Când fără păcat, pe muntele cu crini.
Spune-mi tu, sub curcubeu,
Mi-ai căzut in cale ca o geană dintr-o ploapă a lui Dumnezeu?
Nu vreau decat să îmi port curate,
Degetele răsfirate prin părul tau
Și apoi prin nori.
Aș vrea să mă întorc în mine,
Să descopăr ce încă n-am găsit.
Rădăcina de la care am pornit și care s-a nimicit.
Aș vrea să mă privesc fără oglindă,
Să văd ceva spre care nimeni nu a putut să tindă.
Să mă descopăr pentru tine,
Să vezi tu,sufletul din mine.
Pace
Depuneți armele vă rog,
Să fie pace peste tot în lume!
Mai bine să purtăm un dialog,
Doar asta să ne zbuciume!
Depuneți armele vă rog,
Vreau să rămânem la prolog
Și chiar de am avea noroi,
Să nu știm de război!
Vreau să avem cerul liniștit,
Doar de porumbei albi iubit,
În cioc cu ramuri de măslin,
Să îți fie frate un străin .
Și de-o să vină numai ploi,
Eu totuși nu mai vreau război!
Că și așa ne războim între noi
Și toate le prefacem în gunoi.
Suntem aproape toți de granițe,
Dați-vă flori sau măcar iconițe,
Acum un gând nu îmi da pace,
Vreau ca nimic să nu ne mai provoace!
Și tot mă rog în monolog,
Depuneți armele va rog!
Dor
Nu mă duce dorule
Unde-s negre apele.
Nu mă duce nicăieri,
Unde există doar ieri.
Nu mă duce unde-s cruci
Și viețile la răscruci.
Nu mă duce la iubiri,
Care dor și au amintiri.
Dorul doare, dorul plânge,
Inima în două îmi frânge.
Dorul arde și te îndoaie,
Ca pe o creangă după ploaie.
Dorule eu ți-oi cânta,
Inima nu-mi frământa.
Dorule du-te departe,
Să nu te mai simt în noapte.
Vraja
Cu un piaptăn te-aș putea vraji,
Ti-aș face cărări in gânduri
Și eu m-aș plimba printre ele,
Te-aș duce aproape de stele
Si te-aș lăsa singur pe lună,
Să nu te aibe nimeni, că-i nebună.
Te-aș lăsa cu marea,
Să mi te spele cu sarea,
Să mi te dea curat,
De altele uitat.
Să te inmoi ca lutul,
Să-ti calc doar eu pământul.
Apoi te las,că sunt grăbită,
Să vad cum arzi de dor, într-o clipită.
Și aș fugi in noaptea adâncă,
Să nu ma vezi ,dupa o stâncă.
Și m-aș ascunde dupa stele,
Până vei plânge lacrimile mele.
Și de-aș mai vrea o dată
Să fiu a ta fată,
Mă voi lasa curtată.
Hai vino îndată!
Incertitudine
Sunt aici, acolo unde am mai fost și ieri,
Dar parcă sunt alta, cu alte păreri,
Sunt tot eu dar am sufletul albit,
Rănită de oameni nu am timp de iubit.
Unde să caut când în mine este un gol,
Cu ce sa umplu sufletul când mi se scurge domol?
Picătura ce sună tare când cade pe asfalt,
Nu o pot pune înapoi și atunci doar tresalt.
Îmi iau înapoi toate rănile și le spăl cu iubire,
Îmi iau înapoi toate gândurile fără să cer despăgubire,
Calc cu tălpile goale pe iarbă cu rouă
Și mă descarc de vină și nu mai sunt două.
Sunt aici și acum și doar în prezent,
Îmi trăiesc viața nu doar un fragment.
Sunt tot eu, dar visez mai departe,
Mă țin de mână îngerii din noapte.
Regasire
Acolo pe marginea unui râu,
Unde liniștea este adâncă,
Mi-am ținut cuvintele în frâu
Si am fost ca o stancă.
M-am spălat de durere,
M-am limpezit de păcate,
Plânge liniștea la atingere,
Urlă doruri încătușate.
Păsările cântă,nimeni nu aude,
Gândurile mele ca pietrele crude,
Se rostogolesc,se înmulțesc,le potolesc,
Până sufletul mi-l umilesc.
Acolo pe marginea unui râu,
Lângă o holdă bogată de grâu,
M-am regăsit întâia oară,
Spălată, încolțită, cu suflet de căprioară.
Descriere
O sabie de lumină tâșnită din nisip
Dintr-o scoică albită sau dintr-un ciob găsit,
Lumina o stâncă ce se odihnea in murmurul apei.
Doream să fug de soare,de plânsul vieții.
Doream să găsesc umbra si odihna ta.
Dar o plajă întreagă vibrând de soare,
Mă împingea spre altceva.
Mă doare tot ce-a fost si tot ce știu,
Că va rămâne veșnic după mine.
Mă dor mult așteptatele agonii,
Privighetorile închise în colivii.
Romanțele cântate prea târziu,
De admiratori ce mi-au rămas străini.
Mă doare tot ce-am spus,deși nu am vrut,
Decât poate să tac și să rămân mut.
Mă doare lenevia cu care m-am născut,
Grăbita lăcomie a primului sărut.
Unde si când m-am ivit în lumină nu stiu, e o chemare.
Din umbră mă ispitesc să cred că lumea-i o cântare.
Străin, zâmbind, vrăjit , trepte suind,
În mijlocul ei mă împlinesc cu mirare.
Câteodată spun vorbe care nu mă cuprind.
Câteodată iubesc lucruri care nu îmi răspund.
De vânturi si ispravi visate îmi sunt ochii plini,
De umblat,umblu ca fiecare,
Când vinovat pe acoperișul iadului,
Când fără păcat, pe muntele cu crini.
Spune-mi tu, sub curcubeu,
Mi-ai căzut in cale ca o geană dintr-o ploapă a lui Dumnezeu?
Nu vreau decat să îmi port curate,
Degetele răsfirate prin părul tau
Și apoi prin nori.
Aș vrea să mă întorc în mine,
Să descopăr ce încă n-am găsit.
Rădăcina de la care am pornit și care s-a nimicit.
Aș vrea să mă privesc fără oglindă,
Să văd ceva spre care nimeni nu a putut să tindă.
Să mă descopăr pentru tine,
Să vezi tu,sufletul din mine.
Craciunas Silviu