DIN ABIS

Ca o bătaie de aripi pe pleoapa mea,   
A fost sărutul tău aseară...  
Şi-n umbra ta, parfumul tău-i rămas,   
Ca amintirea nopţilor de vară...

Întoarce-te din nou la mine,  
La pieptul meu înfiorat de dor.
Căci doar cu tine, zilele-s senine, 
Şi simt că fără ele, am să mor...

Spre tine vin cu buzele arse de rece omăt,
Însetat, nu mai pot privi înainte sau în dărăt, 
Așteptarea o simt ca pe o haină udă și grea,
Această tăcere dintre noi, se așterne și ea...

În lacrimi căzute ca o apă sălcie și amară,
Neatins, încă mocnește amurgul de-aseară,
C-am învățat ce-i apa care nu se poate bea,
Chiar dacă-i singura apă fără nisip în ea...

Această întristare, acest ecou din mine rupt,
Îl port ascuns de coaste ca pe-un mitic fruct,
Ce pare că refuză să-și înroșească coaja,
De frică să nu-și piardă în van suprema vrajă...

Căci voi cu mine, etern, să port acest destin:
Pe-o tavă de argint mi-e fructul copt, festin,
Să vie toți și să se-nfrupte-n el pe săturate,
Bietul fruct ce sângerează doar în cuvintele curate...

    O, Ra, eşti cel mai mare dintre zeii toţi,
    A-toate-ştiutor, pe toate le socoţi,
    Coboară raza ta fierbinte şi fecundă,
    Să dărui lumii-ntregi încă-o secundă!
    
    O, Sehmet, din deşert tu te-ai născut,
    Pe faraon să aperi, să-l ocroteşti sub scut, 
    Duşmanul din hotare cu-adevărat se teme, 
    C-arunci asupra lui cumplitele-ţi blesteme! 
    
    O, Seth, mărite zeu, de mine să ai milă,
    Spre tine plec în ţărnă privirea mea umilă,
    Ofrande îţi închin în templul tău cel mare,
    Cu-ntreagă mea voinţă şi-ntreagă mea suflare!
    
    O, Sobek, din sămânţă tu faci ca să rodească,
    Recolta cea mănoasă, în pâine o să crească,
    Prin darul tău divin hrăneşti o lume-ntreagă,
    Slăvit să fii-ntre zei, că viaţa ţi-este dragă!

    Vino draga mea iubită,
    La izvorul dintre sălcii,
    Să-mi laşi umbra prihănită,
    Peste tremur de flori roşii...
    
    Vino dar, nu sta o clipă,
    Te aştept şi-mi este dor,
    S-aud susur de albină,
    Să simt umbra ta de nor...
    
    Vino draga mea-n spre seară,
    Pe viers trist de ciocârlie,
    Să-mi săruţi cu gust de fragă,
    Vorbele-nşirate-n mie...
    
    Căci te vreau la pieptul meu,
    Să te frâng încă odată,
    Să-mi fii lut de curcubeu -
    Trup tăiat din curbă mată...
    
    Şi-nspre zor de zi, te-ndură,
    Să mă leşi pe-un colţ de rai...
    Un sărut grăbit pe gură,
    Să nu uiţi, te rog, să-mi dai...

    E toamnă-n ţipat de cocor,
    Ce tipăreşte cu ecou tristul decor,
    Un puzzle scump, multicolor, 
    De frunze, răvăşite pe covor…
    
    E toamnă-nmiresmată în cicoare,
    Străluminând cărările solare,
    Ciorchini cu boabele-aurii şi rare,
    Ce zac prin vii, zvârlite la-ntâmplare... 
    
    E toamnă-n bocet stins de-amurg,
    Ca-n tragedia vreunui dramaturg,
    Ce-şi joacă propriul rol de demiurg,
    Ce taie din secunde, precis ca un chirurg... 
    
    E toamnă-n umbra frunţii mele,
    Încărunţită-n griji şi jele,
    Speriat de perspectiva iernii grele,
    Mă cuibăresc în raza stinsă-n stele…

S-aud voci îndepărtate. Îngerii cântă, zorii stau gata-gata să învingă cortina nopții care greoi se trece... Deodată, lumina albă, strălucitoare, izbucnește risipind în unde concentrice o umbră ivorie de nori, iar vocile se aud tot mai puternic, zăgăzuind ecoul care se frânge de coloanele înalte și albe de marmură incandescentă...

Umbrele nopții se topesc învinse, retrăgându-se tot mai mult, dezvăluind covorul de rouă, diamante sau stele scuturate de pe mantia nopții, nici eu nu mai știu, iar vocile într-un crescendo continuu se înalță tot mai mult și mai mult, îndulcind catifeaua zorilor, iată, brusc îngerii au tăcut într-o singură voce blândă, care zgândărește ecoul într-o joacă de-a v-ați ascunselea printre nori...

Apoi se lasă liniștea... Zorii au învins și umbră și ecou, deopotrivă... Soarele se ridică încet și mândru, împrăștiindu-și razele cu căldură și generozitate, briza mării, trezită și ea din somnul hipnotic al valurilor, susură hai-hui prin crângul de măslini stârnind tril de păsări cântătoare: s-a născut o nouă zi...

Izbit de frumusețea lumii, mă-ntreb cu ce voi vrea să împlinesc ziua aceasta: cu vis, cu zbor, în cuvinte, în priviri?

Căci nu mi-e greu să închid ochii și să mă pierd în lumile mele dindărătul pleoapelor, sau să-mi scutur aripile de rouă și să zbor către înalt, sau să-mi înfierez gândurile pe propria-mi piele, sau chiar să deschid ochii și să-ți strivesc umbra în colțul lor...

Într-o nouă și senină zi de dimineață, m-am trezit pe jumătate adormit, obosit după o perioadă lungă de timp de nesomn în care încordarea și stresul și-au făcut de cap cu mintea și sufletul meu... era la începutul verii, ziua în care aveam să aflu rezultatele de la BAC. Cu ochii cârpiți de somn și multă lentoare în glezne, mă îndreptam către liceu, nu aveam prea multe emoții eram cât de cât încrezător în șansa mea de a trece examenul în maturitate, dar imediat ce mă încurajam, apăreau și îndoielile chinuitoare care începeau cu "dar, dacă?"... Apoi mă scuturam și-mi spuneam "niciun dacă"... și mergeam înainte. Pe drum mă intersectez cu un coleg, care văzând-mă cum tremuram ca o frunză galbenă, îmi zise:

-Stai liniștit, bă! Că am trecut cu toții!

Auzindu-l, o greutate imensă mi se ridică de pe umeri și cu aripi noi prinse la gleznele mele înviorate, am prins viteză către laterala liceului unde, în spatele geamurilor, erau lipite listele împricinaților:

... -Respins, respins, admis, admis, respins, ADMIS! 

Scria ADMIS în dreptul numelui meu! Îmi văd notele le citesc și le recitesc, parcă nevenindu-mi să-mi cred ochilor, și o aud din mulțimea de părinți și colegi adunați sub geam urmăriți de aceleași emoții, pe fosta deja profă de română care mai în față, comenta la adresa mea:

-Da' ia uite dragă și la "ăsta", ce notă mare a luat la română, cu siguranță este o greșeală, că la mine la clasă era slăbuț de tot! Am să-i contest nota, n-are cum să rămână așa... 

Am simțit cuțitul acela acut răsucindu-se în inima mea, cum îmi zgârie coastele, și fără glas mă îndepărtez de mulțimea care se înghesuia împingându-se sub geam, urlându-mi mut, înlăuntrul meu, nedreptatea și neputința... nota de la română nu era cu nimic mai mult peste ceea ce rupsesem eu din mine pentru examenul acesta!

Am aflat mai târziu - de la secretariatul liceului atunci când m-am dus să-mi ridic diploma, fiindcă le vremea aceea nu se organizau festivități la încheierea liceului ca-n zilele noastre - că profa și-a dus la îndeplinire intenția. Chiar mi-a contestat nota pe motiv de neconcordanță între mediile mele slăbuțe în decursul anilor și nota obținută la BAC, folosindu-se de "probitatea profesională" și experiența de profesor și pedagog... 

-Lasă mamă de la tine, că-i inutil să faci scandal... Ce-o fi, o fi... Dumnezeu îi mare!, îmi zice mama pe un ton împăciuitor, încercând să-mi șteargă lacrimile amare și necazul...

Rezultatul contestației a fost însă unul surprinzător pentru toată lumea: într-adevăr nota nu era conformă cu prestația mea de pe foile de examen... fusesem punctat mai puțin cu douăzeci de sutimi, dar având în vedere faptul că nu absolventul depusese contestația, comisia a decis în unanimitate ca nota să rămână cea inițială...

Venise toamna, cu frunzele strânse de vânt în colțurile străzii, și a trebuit să treacă câteva luni bune până când am reușit să lepăd această umbră în urmă-mi - pe-atunci eram crud și necopt și puneam totul la suflet -, iar într-o bună și senină zi, pe stradă, mă întâlnesc cu fosta mea profă de română:

-Bună ziua doamnă profesoară!, zic eu în cel mai suav mod posibil...

Doamna profesoară se uită crunt la mine, își strânge buzele într-un rictus dezaprobator și fără să-mi răspundă la salut, trece mândră mai departe, aruncându-și șalul mai strâns pe umeri...

Rămas perplex, mi-am văzut mai departe de drum, gândindu-mă că secvența pe care tocmai o traversasem a "grăit" ceva despre fosta mea profesoară de română, căci rar mi-a fost dat să citesc atât de vădit în oameni ura, în forma ei cea mai pură.

Atunci am înțeles că oamenii pe care îi întâlnești în viață - fie chiar și în treacăt - sunt ca zilele: unii calzi și senini, alții întunecați și spinoși, schimbători precum însăși vremea. Nu i-am purtat pică profesoarei de română; am înțeles, în timp, că nu avea nimic personal cu mine. Doar simpla mea prezență îi amintea, probabil, de singurul „eșec” din cariera ei pe care o credea… impecabilă.

Din când în când, mai auzeam de la foști colegi de liceu despre profa de română: că ieșise cu greu la pensie, că spre bătrânețe "scorul" ei ca profesor și pedagog scăzuse foarte mult - probabil cu mai mult decât diferența de punctaj cu care mă "evaluase" ea la BAC. Ajunsese singură și lipsită de "respectul" câtorva generații de elevi care i-au urmat celor din generația mea.

Da, poate că atunci pentru mine ea a fost o zi întunecată. Dar eu am ales să rămân senin, cu fiecare zi nouă - conștient fiind că umbra se naște numai în prezența luminii.

Oamenii vin și pleacă asemenea zilelor: unii sunt calzi și blânzi, alții își cară furtuna în ei, dar fiecare lasă, pe brațul timpului, o urmă - chiar și cea mai întunecată dintre ele își are rostul ei.

Însă nimeni nu poate răni lumina din tine fără ca tu s-o lași să se stingă. Iar fiecare nouă zi începe cu dreptul de a te ridica din nou în lumină, de a fi, la rândul tău, o lumină. Într-o nouă și senină zi.

M-am mutat dintr-o chilie în alta
de frica demonilor ce mă ispiteau
și așa am descoperit că în pustietate
toate poartă culoarea întunericului.

În lipsa iubirii și a îmbrățișărilor tandre
am acceptat îmbrățisarea morții,
cu zâmbetul unui om ce știe că dincolo
sunt mai frumoase petele de lumină.

Mi-am separat sufletul de ființă
în azurul unei dimineți de primăvară,
când fluturii și păsările puneau în scenă
un magistral spectacol anual.

Răbdătoare, eternitatea mi-a îmbrăcat sufletul
cu insomniile Universului,
iar pentru a nu simți singurătatea
m-a aruncat în chip de stea într-un ocean plin de stele.

Împovărat de-al marilor orașe tumult,
Ale pădurii șoapte, eu nu le mai ascult,
Într-o grăbită lume, pe repede-nainte,
Nu mai e zbor printre frunzele-cuvinte...

Și uite, acuma stau și mă gândesc curat,
La câte mii de frunze verzi am renunțat,
De mi-s copacii goi de atâtea zboruri frânte,
Mi-e atâta dor de ecoul frunzelor-cuvinte...

Căci am ajuns cu anii, și-i greu să mai disting,
De afară-i vifor mare sau iureș să-l ating,
Și simt amarul tot cum stă închis pe buze,
În mine nu mai sunt decât un pumn de frunze...

Și-n toamna minții mele, eu tot tânjesc la vară,
La mugurii pe ram ce-au înfrunzit întâia oară,
Cu nerăbdare-n glas am să v-aștept cuminte,
Căci eu n-am scris, am sângerat cuvinte...

În universul care
Mă simt ca o grăunță,
Sufletul vestește că
Libertatea o pronunță.

Într-o lume în care
Toată omenirea se dorește
O stea arzătoare,
Ce mereu se veștejește.

Ego-ul meu, pare că
A ales de demult
Ca nu putem fi ori-și-care
Existență în tumult.

Așa că a țintit
Poate un pic cam sus,
Să meargă spre centrul
Unde oricine-i smuls.

Pentru că acest punct
Unde totul se unește,
Stă învelit în misterul
Ce de mine-mi amintește.

Acolo, totul e negru
Pare că duce spre nimic,
Dar e o iluzie
Ca ori-și-ce tipic.

Așa că am ales
Să fiu o neagră gaură,
Unde-o să mă găsești
În al timpului negură.

Filozofia zilei ne cuprinde

Și gândirea ne surprinde.

Analizăm fapte și expresii

Și ne întrebăm dacă-s impresii.

Totul se afundă în nevoit

Și ce oare drum este croit?

O cale ușor de hoinărit

Dar apoi greu de cântărit.

Atenți la multe evenimente

Ce trezesc tot felul de sentimente,

Abandonăm din start tabloul

Fiindcă ne influențează fiasco-ul.

Dorim ca alții să ne ajute,

Puterea lor să ne-mprumute.

Dar oare noi nu putem

Să arătăm cine suntem?

Abili în gânduri și creații,

Răzbind prin grele situații,

Ne ocrotim tradițiile-n viitor

Ce îl sperăm strălucitor.

Sunt un copil fără crezare

Eu vinovată-n toate

O fată ce simte acuzare

Şi poate aveți dreptate.

Dar simt durerea ce o port

Că mă distruge-n viaţă

Simt că un suflet este mort

Și că vă dă speranță.

Simt cum se stinge-n fața voastră

Un suflet de nisip.

Mai bine rămân singură

Fără al vostru chip.

Nu sărbătoriile contează

Când eu am pierdut tronul meu

Simt cum toți mă-ndepărtează

Şi aşa va fi mereu.

Vreau doar puțină libertate

Ce e aşa de greu

Vreau să fie egalitate

Și să rămân tot eu.