Yin și Yang

Nu, nu toți murim dintr-o dată.

  Unii murim… puțin câte puțin.

Dimineața, când ne trezim fără motiv.

  Seara, când stingem lumina în tăcere.

În mijlocul oamenilor,

  când nimeni nu ne vede.

Sunt oameni care râd… și totuși mor.

  Care spun „sunt bine”,

deși nu mai au nimic înăuntru.

  Sunt oameni care umblă pe stradă

ca niște fantome cu piele,

  cu ochii plini de ploi nespuse

și sufletul ca o cameră goală, rece,

  unde nu mai intră nimeni.

Ai văzut vreodată un om stând în tăcere

  pe marginea patului,

cu privirea pierdută,

  și mâinile strânse, ca și cum

s-ar ține de el însuși să nu cadă?

Nu e lene.

  Nu e lene să nu te mai ridici.

E durere.

   E oboseala aia care nu trece cu somn.

E golul ăla care nu se umple nici cu iubire.

  E sfârșitul...

într-un om care încă trăiește.

  Ne-am obișnuit să fim singuri,

Să nu cerem, ca să nu fim refuzați.

  Să nu plângem, ca să nu fim slabi.

Să nu iubim, ca să nu mai fim răniți.

  Dar în spatele zidurilor noastre…

suntem doar copii speriați

  care încă așteaptă să-i ia cineva în brațe

și să le spună:

  „Nu plec.”

Dar nu mai vine nimeni.

  Și în fiecare zi,

murim câte puțin.

  Oameni,

uitând cum e să fim… oameni.

Te-am sorbit din priviri ca pe-un vin interzis,

Cu buzele tale, păcatul s-a scris.

Erai foc și miere, erai blestem blând,

O dulce otravă ce-mi curge prin gând.

Ai zâmbit ca o lună pe cerul trădat,

În ochii tăi negri, un dor blestemat.

Mi-ai promis infinitul, dar m-ai închis

Într-un vis ce apune, tăcut și închis.

Pe limbă-mi mai arde parfumul tău greu,

Un strop de lumină, un strop de ateu.

Te port ca o rană, cu drag îngrijită,

O crimă cu zâmbet, perfect isprăvită.

Aș bea iar din tine, deși știu prea bine

Că nu-i leac în lume să mă țină de tine.

Dar chiar de mă-ncearcă durerea cea gravă,

Te-aș alege din nou – tu, dulce otravă.

Sub cerul plin de stele tremurânde,

În glas de vânt se naște-al meu cuvânt,

Răsună-n inima mea versuri blânde,

Ce-și caută drumul lin și pur, pe pământ.

Îmi țes cu fire de speranță vise,

Pe ritm de suflet, cald și complice,

Și fiecare strofă-n joacă-mi scrise

E-un joc de lumini ce-n suflet se aprinde-n ice.

În val de gând și dor ce nu se-ntunecă,

Poezia-mi prinde aripi zburătoare,

Să-atingă inimi, să aducă-o zâmbet dulce,

Să cânt din ranița mea de visătoare.

Ascultă-ți ecoul, vine plin de-ntrebări,

În ritm de versuri calde și senine,

Te-ndemn să pășești printre dorinți și zbateri,

Unde-ncepe lumea mea, cu primele rime.

Sub umbra grea a stelei cu o coadă,

când Semiluna scânteia pe scut,

se ridicau din codri fără teamă

ai noștri, dârzi — cu sufletul tăcut.

Cu pieptul gol și spada de-o arină,

cu răni sub zale, dar privirea sus,

purtau în sânge Dunărea și visul

de-a nu-ngenunchea nimănui, supus.

Pământul ardea. Și ei tăceau cu cinste.

Sub pași dușmani, plângea un neam de foc.

Dar n-au dat cheia porților din suflet —

ci au răbdat, cu spinii-n trup, cu foc.

Acolo-n munți, călugări și ostași

împărțeau coliva și-o rugă.

Și fiecare clopot din cetate

era o inimă ce nu se frângea.

Căci nu cu aur, ci cu sânge scris-am

pe porți de istorie: „Aici e-al meu.”

Și-am ars în valuri, dar ieșirăm stâncă.

Și-am fost cucernici, dar și brațul greu.

„Pe aici nu trece nimeni cu robie,

nici cu coran, nici cu paloș turbat —

când țara e la noi în piept, nu-n hărți,

și-n codru bate Domnul ne-ntinat.”

A căzut dintr-o mână grăbită

în gura mării,

o scrisoare

care n-a apucat să spună

„te iubesc” până la capăt.

Apa a pus punct

în locul ei.

Pe fundul oceanului

s-a desfăcut în metafore:

fiecare literă

a devenit un pește,

fiecare frază

o epavă

plină de promisiuni ruginite.

Cerneala i-a sângerat albastru

iar marea a băut-o,

devenind mai adâncă

din tot ce nu a fost auzit.

Eu, marea,

am citit scrisoarea

cu limba mea de sare.

Am ascuns numele tău

într-o scoică,

ca să nu-l fure furtunile.

Am spălat rănile propozițiilor

până au devenit

tăceri lucioase

care se rostogolesc pe nisip.

Scrisoarea știe

că nu vei veni.

Dar nu se supără.

Unele iubiri

sunt făcute

doar ca să se piardă

frumos.

Când valurile îți ating gleznele,

eu îți vorbesc.

Îți trimit

toate cuvintele

care nu au ajuns niciodată

la tine —

dintr-o inimă,

dintr-o scrisoare,

dintr-o mare

care încă te caută.

Simt cum timpul îmi curge prin piept,

Nu ca o fugă,

Ci ca o melodie

Liniștită.

Am învățat să-l ascult.

Să nu mă grăbesc.

Să spun „mulțumesc” dimineții

și „bravo” mie seara.

Să văd frumusețea

În lucrurile simple.

Timpul nu e dușman,

E o prietenă care știe când să tacă

Și când să râdă cu mine

La o glumă din copilărie.

Uneori bate tare —

Când e bucurie.

Alteori, șoptește

Ca o promisiune caldă.

Mă ține treaz,

Nu cu griji,

Ci cu visuri.

Fiecare secundă

E o fereastră deschisă.

Pot să privesc

Și să respir.

Să fiu.

Și e destul.

Sunt viu.

Și asta e minunat.

Din creier îmi cresc ramuri, 

Și gândurile îmi sunt frunze, 

Pe piele-mi ung balsamuri, 

Din primăveri confuze. 

Din inimă-mi curg ape,

Iar sângele-i izvorul, 

Ce-aduce-n mine șoapte, 

Când bea dintrânsul dorul. 

Pe spate-mi cresc coline,

Din carnea care geme,

Izvoare plâng în sine, 

Stând seci de multă vreme. 

În oase timpul scurmă,

Cu gheare de lumină,

Și-n trupul meu se curmă, 

O toamnă fără vină.

Mi-s brațele-n spirale,

Cu flori cerul îmbrac, 

Să plouă cu petale, 

De crini neînfloriți și mac. 

Sub pași se nasc cărări,

Ce duc spre zări înguste,

Și-n urmă las iertări, 

Ca moartea să mă guste. 

Din trup mi se desprinde, 

Pădurea mea tăcută,

Copacul ce cuprinde, 

O toamnă dispărută, 

Și-n ramul lui, ramuri mă știu,

Ca freamăt de tăcere,

Iar vântu-mprăștie când scriu,

Doar frunze de durere... 

Doamne știu că pentru mine,

O să faci un mare bine.

Știu că doar iubirea mea 

Îți va-ntarii credința.

Duhul sfânt, Îngerul meu 

Va găsi ce-mi doresc eu.

Totul las doamne la tine,

Să rezolvi cum se cuvine.

Darul care se cuvine,

Îl voi primi de la tine,

Ție eu îți mulțumesc,

Am primit tot ce doresc.

Îți sunt recunoscător,

Pentru toate in viitor.

Știu doamne că ești cu mine 

Și te rog nu mă uita,

Doamne fie voia ta.

Ветренным оссеним днем

Сидим мы в офисе вдвоем

и будет тебе очень больно

Ведь завтра дэдлайн - Дойна

Onorez tragedii și viața-mi aplaud, 

Doar zori și apus răspândesc, 

Privesc la un înger cum cântă din flaut, 

Și bâlbâi prin semne că cerul iubesc. 

Păstrez rugăciuni în stoc multă vreme, 

În mine se lăfăie un Buddha nervos, 

Adâncul mi-i tulbur și ochiul se teme, 

Când carnea îl ceartă degeaba pe os. 

O brumă mi se lasă dimineața pe creier, 

Anulez hotărâri doar clipind din privire, 

Întâmplarea de mâine, eu azi o cutreier, 

Profanând prin cuvinte tot ce înseamnă iubire. 

Mă plimb printre ore cu pași de cenușă,

Timpul mă poartă ca pe-un viciu discret,

În piept se adună o toamnă supusă,

Cu frunze ce cad fără nici un regret.

Îmi port ego-ul ca pe-o rană deschisă,

Sub hainele ude dospește un frig,

Tăcerea mă mușcă, lent, indecisă,

Iar gândul clădește în minte un dig. 

Rămân între umbre, adiere de vânt, 

Cu sensuri ce mor dinainte să știe,

Nu cer izbăvire, nici cer, nici mormânt, 

Doar gândul ce vine, sânge să-mi fie,

Să pot să mă strâng ca-ntr-o gară pustie,

Unde sosirile au fost demult anulate,

Fiindcă-mi șade pe umeri o vină târzie, 

Și-n sânge se plimbă trădări neiertate.

Mai simt încă aerul greu de sub mine,

Un gol care scârțâie lent, cerebral,

În trup îmi pătrund sentimente străine, 

Și ziua se-nchide incorect și banal. 

Nu mai vindec nimic, las totul să doară,

Iubirea, credința, nervul lucid,

Sub cerul ce-atârnă de-o bucată de sfoară, 

Gândul mi-l nasc și apoi îl ucid. 

Stau nopţi în şir şi tot privesc,

La stelele din univers,

Mă mir, socot şi tot gândesc,

Că totuşi au ceva lumesc.

Şi-a lor lucire învăpăiată,

Ba roşie, ba galbenă lămâi,

Mi-aduce aminte de acea fată,

Pe care am sarutat-o întâi.

Iar forma lor cerească,

Îmi pare că-i leit,

Icoana părintească,

Sub care am trăit.

Şi-a lor cădere de pe cer,

Când lasă-n urmă o pată,

E a mea durere de mai ieri,

Când a plecat şi al meu tată.

Va veni vremea când pe umerii tăi,

Firesc va cădea a mea bătrânețe,

Va veni vremea când ai morții dulăi,

Vor lătra prin vecini și prin piețe.

Va veni vremea când mersul meu sacadat,

Nefiresc se va sprijini de brațele tale,

Când numele-mi va fi pe-o piatră sculptat,

Sub pomul vieții uscat și cu fructe amare.

Va veni vremea, of... va veni vremea,

Când ceara unei lumânări trist se va scurge,

Când de pe cer vei vedea cum cade o stea,

Iar lumina ei îți va pătrunde în sânge.

Va veni vremea, nu mai e mult până atunci,

Când îți vei purta și tu bătrânețea pe umeri,

Căutând nefiresc să nu strigi, să nu plângi,

Atunci când zilele rămase începi să le numeri.

Va veni vremea, nefiresc va veni vremea...