Înger ceresc

Arde cerul fără milă,

Peste câmp și peste vie,

Zarea tremură-n lumină

E-un sărut de iulie.

Grâu-n picioare de lumină

Se închină blând în vânt,

Soarele, cu mână plină,

Scrie aur pe pământ.

Se prelinge peste case,

Peste inimi obosite,

Peste doruri rămasese

În tăceri nedeslușite.

Pe sub nucii vechi din vale,

Umbra pare rugăciune,

Și-o fântână cântă-n șoapte

Despre vechea sărbătoare.

Într-un timp ce nu se grăbește,

Soarele dogorește lin,

Și din tot ce se trăiește

Curge-un dulce și-un venin.

Soare de iulie-aprins,

Pui în suflet cer întins.

Ne usuci și ne-nflorești –

Tu ne doare, tu ne ești. –

Te-am sorbit din priviri ca pe-un vin interzis,

Cu buzele tale, păcatul s-a scris.

Erai foc și miere, erai blestem blând,

O dulce otravă ce-mi curge prin gând.

Ai zâmbit ca o lună pe cerul trădat,

În ochii tăi negri, un dor blestemat.

Mi-ai promis infinitul, dar m-ai închis

Într-un vis ce apune, tăcut și închis.

Pe limbă-mi mai arde parfumul tău greu,

Un strop de lumină, un strop de ateu.

Te port ca o rană, cu drag îngrijită,

O crimă cu zâmbet, perfect isprăvită.

Aș bea iar din tine, deși știu prea bine

Că nu-i leac în lume să mă țină de tine.

Dar chiar de mă-ncearcă durerea cea gravă,

Te-aș alege din nou – tu, dulce otravă.

Sub umbra grea a stelei cu o coadă,

când Semiluna scânteia pe scut,

se ridicau din codri fără teamă

ai noștri, dârzi — cu sufletul tăcut.

Cu pieptul gol și spada de-o arină,

cu răni sub zale, dar privirea sus,

purtau în sânge Dunărea și visul

de-a nu-ngenunchea nimănui, supus.

Pământul ardea. Și ei tăceau cu cinste.

Sub pași dușmani, plângea un neam de foc.

Dar n-au dat cheia porților din suflet —

ci au răbdat, cu spinii-n trup, cu foc.

Acolo-n munți, călugări și ostași

împărțeau coliva și-o rugă.

Și fiecare clopot din cetate

era o inimă ce nu se frângea.

Căci nu cu aur, ci cu sânge scris-am

pe porți de istorie: „Aici e-al meu.”

Și-am ars în valuri, dar ieșirăm stâncă.

Și-am fost cucernici, dar și brațul greu.

„Pe aici nu trece nimeni cu robie,

nici cu coran, nici cu paloș turbat —

când țara e la noi în piept, nu-n hărți,

și-n codru bate Domnul ne-ntinat.”

Simt cum timpul îmi curge prin piept,

Nu ca o fugă,

Ci ca o melodie

Liniștită.

Am învățat să-l ascult.

Să nu mă grăbesc.

Să spun „mulțumesc” dimineții

și „bravo” mie seara.

Să văd frumusețea

În lucrurile simple.

Timpul nu e dușman,

E o prietenă care știe când să tacă

Și când să râdă cu mine

La o glumă din copilărie.

Uneori bate tare —

Când e bucurie.

Alteori, șoptește

Ca o promisiune caldă.

Mă ține treaz,

Nu cu griji,

Ci cu visuri.

Fiecare secundă

E o fereastră deschisă.

Pot să privesc

Și să respir.

Să fiu.

Și e destul.

Sunt viu.

Și asta e minunat.

Pe-o vale adâncă, sub stânci cu ecou,

Trăia un flăcău, sărac, dar voinic rău.

Cu pieptul curat și cu fruntea senină,

Dar lumea-l striga „prostul din țarină”.

La curtea domnească, cu pași de căprioară,

Fata cea mică a domnului coboară.

Nici zale, nici tron n-o făceau să tresalte,

Ci ochii băiatului cu inima-n spate.

„Ce caută ea cu un simplu păstor?”

Strigau boierii cu glas răcoritor.

Dar ea le-a răspuns cu o floare-n cosiță:

„Mai mare e dragostea decât o solniță!”

L-a luat de mână, l-a dus între viteji,

I-a dat călimara, l-a învățat legi.

El s-a făcut stâncă, și-a tras sabia-n mână,

Și-a apărat țara cu vrednică-și bună.

A fost râs la-nceput, dar ajuns-a erou,

Cu nume cântat prin sate și prin rouă.

Dar soarta, haină ca-n toate baladele,

L-a rupt de iubire în focul cetății.

Când moartea l-a prins cu steagul în sân,

Ea n-a plâns cu lacrimi, ci cu doruri din gând.

S-a dus într-un codru și n-a mai grăit –

Doar codrul o știe și azi c-a iubit.

Se spune c-adesea, când norii se-adună,

Ea cântă la fluier sub raze de lună.

Iar flăcăii ce luptă cu pieptul deschis,

Îi aud glasul tainic, ca un vechi vis.

Sub cerul plin de stele tremurânde,

În glas de vânt se naște-al meu cuvânt,

Răsună-n inima mea versuri blânde,

Ce-și caută drumul lin și pur, pe pământ.

Îmi țes cu fire de speranță vise,

Pe ritm de suflet, cald și complice,

Și fiecare strofă-n joacă-mi scrise

E-un joc de lumini ce-n suflet se aprinde-n ice.

În val de gând și dor ce nu se-ntunecă,

Poezia-mi prinde aripi zburătoare,

Să-atingă inimi, să aducă-o zâmbet dulce,

Să cânt din ranița mea de visătoare.

Ascultă-ți ecoul, vine plin de-ntrebări,

În ritm de versuri calde și senine,

Te-ndemn să pășești printre dorinți și zbateri,

Unde-ncepe lumea mea, cu primele rime.

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele –

Pedanti profesori

Si examene grele...

Si azi ma-nfiori

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele! –

Liceu, - cimitir

Cu lungi coridoare –

Azi nu mai sunt eu

Si mintea ma doare...

Nimic nu mai vreau –

Liceu, - cimitir

Cu lungi coridoare... –

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele –

In lume m-ai dat

In valtorile grele,

Atat de blazat...

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele!

Gymnasiet

Gymnasiet, - kyrkogård

Av min ungdom -

Pedantlärare

Och tuffa tentor...

Och idag får du mig att rysa

Gymnasiet, - kyrkogård

Av min ungdom! –

Gymnasiet, - kyrkogård

Med långa korridorer –

Idag är jag inte längre jag

Och jag gör ont...

Jag vill inte ha något längre -

Gymnasiet, - kyrkogård

Med långa korridorer... –

Gymnasiet, - kyrkogård

Av min ungdom -

Du gav mig till världen

I de tunga vågorna,

Så blasé...

Gymnasiet, - kyrkogård

Av min ungdom!

Dac-ai ști ce este în al meu suflet 

Când tu îmi vorbești despre el,

De pe față îmi dispare orice zâmbet 

Când te văd cum plângi după el 

Îmi fuge pământul de sub picioare 

Când îmi zici cât de dor ți-e de el, 

A mea inimă încet îmi moare 

Iar a ta bate numai pentru el,

Eu dau totul pentru tine

Tu dai totul pentru el,

Eu renunț la toate pentru tine 

Tu renunți la mine pentru el.

Stau și mă întreb dacă tu te gândești măcar o secundă la cum mă simt eu atunci când îmi vorbești despre el, când am zis că sunt aici pentru tine mereu când ai nevoie nu credeam că poate să fie atât de dureros. Nu știu ce cuvinte să-ți spun atunci când plângi de dorul lui, mă doare prea tare ca să pot să-mi aleg cuvintele.

Ști că te iubesc și aș face orice pentru tine și te susțin în absolut orice ai face, însă acum chiar nu am cu ce să te ajut, încet parcă încep și eu să am nevoie de ajutor în timp ce încerc să-ți ofer ție ajutor...

Sub un cer plumburiu,

o mare de paltoane grele

și căciuli de blană

stă așezată într-o tăcere resemnată,

în fața unor vitrine care promiteau multe,

dar nu ofereau nimic.

Sub firmele prăfuite ale

„Alimentarei” și „Gazului Metan”

timpul pare încremenit

într-un prezent continuu al lipsurilor.

Buteliile ruginite

nu sunt doar obiecte,

ci speranța unei flăcări

ce va încălzi o casă înghețată,

fiind purtate pe aceleași sănii

pe care copiii ar fi trebuit

să descopere bucuria,

nu povara cozilor.

Oamenii nu vorbesc,

privirile lor, 

pierdute în griul asfaltului murdar,

poartă greutatea

unei demnități încercate zilnic.

Este imaginea unei supravețuiri tăcute,

un tablou al unei generații

care a învățat

că răbdarea este singura armă

împotriva nepăsării.

În tine e-un erou ce încă mai doarme,

Ce poate înfrunta orice răni și arme,

Ridică-ți privirea, nu sta să te pierzi,

Destinul te cheamă, e timpul să-l crezi.

Luptă cu viața, căci ea te învață,

Chiar și din durere, să fii plin de viață,

Nu te lăsa învins de frica amară,

Eroul din tine nu cade-ntr-o seară.

Fiecare vis ce pare departe,

E-un munte ce-l urci pas cu pas, mai departe,

Nu e ușor, dar drumul e-al tău,

Și steaua din suflet străluce mereu.

Când greul te prinde, când totul se frânge,

Amintește-ți că totul în viață se schimbă,

Nu există furtună ce nu se termină,

Și nici rană adâncă ce nu se alină.

Tu ești făuritorul propriei sorți,

Chiar dacă drumurile te scot încoace și-n porți,

Fii stâlpul de care te sprijini cu iubire,

Căci lumea e-a ta, cu toată sclipirea din fire.

În ochii tăi vezi curajul aprins,

Chiar dacă trecutul ți-a fost interzis,

Din toate piedicile ce te-au înconjurat,

Ai învățat să fii omul adevărat.

Așa că luptă, căci lupta-i frumoasă,

Chiar dacă te simți uneori fără casă,

Eroul din tine e gata să zboare,

Spre vise mai mari și spre a vieții splendoare.

Cu inima plină de foc și de viață,

Îmbrățișează destinul ce tot te învață,

Tu ești eroul, puternic și viu,

Ce-nvinge furtuna, oricât de târziu.

Autor:Mihut Raul Alexandru.

Numai o vorbă

Spusă la întâmplare

Neiertătoare

Mă doboară.

Inima crede,

Gândul o măsoară,

Dusă e liniștea

Pentru totdeauna.

Din pacate, asta-i firea mea,

Dar mereu în gând îmi spun așa:

„Nu te enerva!”

Nu te enerva, nu te enerva,

Vorbele pot fi înșelătoare.

Nu te enerva, nu te enerva,

Că nu-i bună nicio supărare.

Poate fără voie câteodată ești lovit

De-un cuvânt că nu e potrivit.

Nu te enerva, nu te enerva,

Hai zâmbește și ascultă sfatul meu.

Numai o vorbă

Mi-aduce gânduri grele

Și doar cu ele

Mă-nconjoară.

E gelozie,

Vine ca povară

Și-un coșmar nedescris

Noaptea-n vis coboară.

Din pacate, asta-i firea mea,

Dar mereu în gând îmi spun așa:

„Nu te enerva!”

Nu te enerva, nu te enerva,

Vorbele pot fi înșelătoare.

Nu te enerva, nu te enerva,

Că nu-i bună nicio supărare.

Poate fără voie câteodată ești lovit

De-un cuvant că nu e potrivit.

Nu te enerva, nu te enerva,

Hai zâmbește și ascultă sfatul.

Și vei știi

Să îți spui

Orișicând,

Orișicui

Nu te enerva!

Nu te enerva, nu te enerva,

Vorbele pot fi înșelătoare.

Nu te enerva, nu te enerva,

Că nu-i bună nicio supărare.

Nu te enerva!

Ne vous fâchez pas!

Juste un mot

Dit au hasard

Impitoyable

Cela me renverse.

le coeur croit

La pensée le mesure,

Le silence est parti

Pour toujours.

Malheureusement, c'est ma nature,

Mais je dis toujours ceci dans mon esprit :

"Ne vous fâchez pas!"

ne vous fâchez pas, ne vous fâchez pas

Les mots peuvent être trompeurs.

ne vous fâchez pas, ne vous fâchez pas

Qu'aucune colère n'est bonne.

Peut-être involontairement, parfois tu es touché

En un mot, ce n'est pas approprié.

ne vous fâchez pas, ne vous fâchez pas

Allez, souriez et écoutez mes conseils.

Juste un mot

Cela m'apporte de lourdes pensées

Et seulement avec eux

Cela m'entoure.

C'est de la jalousie

C'est comme un fardeau

Et un cauchemar indescriptible

La nuit dans le rêve descend.

Malheureusement, c'est ma nature,

Mais je dis toujours ceci dans mon esprit :

"Ne vous fâchez pas!"

ne vous fâchez pas, ne vous fâchez pas

Les mots peuvent être trompeurs.

ne vous fâchez pas, ne vous fâchez pas

Qu'aucune colère n'est bonne.

Peut-être involontairement, parfois tu es touché

En un mot, ce n'est pas approprié.

ne vous fâchez pas, ne vous fâchez pas

Allez, souriez et écoutez les conseils.

Et tu sauras

Te dire

de toute façon,

tous ceux qui

Ne vous fâchez pas!

ne vous fâchez pas, ne vous fâchez pas

Les mots peuvent être trompeurs.

ne vous fâchez pas, ne vous fâchez pas

Qu'aucune colère n'est bonne.

Ne vous fâchez pas!

Nu pot să înțeleg de ce

La toți ne este foarte greu,

În țara-n care ne-am născut

De unde vreau să plec și eu

Nu înțeleg de ce ne păcălesc

Când noi prin vot i-am ales,

Și am crezut în tot ce au promis

Pâna-am văzut că au doar interes

Vorbim cu ei când ne-ntâlnim

Și nu le cerem vreo pomană,

Decât să-și țină al lor cuvânt

Și să-și păstreze fața lor umană

Pe zi ce trece tot mai mulți plecăm

Peste hotare în țari ce ne doresc,

Fiindcă aici vedem că-i nedreptate

Iar dincolo corect ei ne plătesc

Și tot mai des rămâne locul gol

Că cei ce pleacă nu se mai întorc,

Chiar dacă-aici trăiesc părinții lor

Cu griji, nevoi ce de puteri îi storc

Nu știm cum să mai punem votul

Că toți ne spun ce mult le pasă,

Dar când ajung acolo sus ne uită

Iar frații noștri nu-s aduși..acasă!