Sub cerul din Seoul

Din cer coboară lin, încet,

Un înger alb, cu pas discret,

Pe umeri poartă-un strop de nor,

În ochi — o rază fără dor.

Cu aripi moi, de nea și foc,

Deschide lumea-ncet, pe loc,

Și spune: „Nu te teme-acum,

Lumina naște chiar din scrum.”

Când plângi, el strânge-ntr-un inel

Toți pașii tăi ce dor și-s grei,

Și îi transformă-n vis ușor,

Să dormi, să uiți, să nu mai doar’.

El nu rostește multe, nu —

Doar bate vântul altfel, tu

Simți cum o pace te cuprinde

Și rana-n piept ți se aprinde.

E-n colț de stea, e-n fir de gând,

E-n cântecul ce curge blând,

E glasul tău din alte vieți

Ce ți-a promis că vei trăi, să speri, să iubești.

Și chiar de nu-l vezi, e aproape —

În șoapte dulci, în vise-ncape,

E îngerul ceresc trimis

Să-ți fie scară între vis.

Spune ce doare

fără rușine,

că tăcerea

nu vindecă —

doar sapă mai adânc.

Spune că pleci

chiar dacă rămâi,

minciuna cu ochi blânzi

taie

mai rău decât adevărul crud.

Spune ce-ai visat

în nopțile reci,

că visele spuse

devin drumuri

sau despărțiri.

Spune „te iert”

chiar când nu poți —

iertarea nu e o rană închisă,

e curajul

de-a lăsa rana să respire.

Spune cine ești

fără să ceri voie —

numai umbrele

se roagă

să nu fie privite.

Spune și când taci,

căci ochii au glas,

iar inima scrie

când gura

se teme.

A căzut dintr-o mână grăbită

în gura mării,

o scrisoare

care n-a apucat să spună

„te iubesc” până la capăt.

Apa a pus punct

în locul ei.

Pe fundul oceanului

s-a desfăcut în metafore:

fiecare literă

a devenit un pește,

fiecare frază

o epavă

plină de promisiuni ruginite.

Cerneala i-a sângerat albastru

iar marea a băut-o,

devenind mai adâncă

din tot ce nu a fost auzit.

Eu, marea,

am citit scrisoarea

cu limba mea de sare.

Am ascuns numele tău

într-o scoică,

ca să nu-l fure furtunile.

Am spălat rănile propozițiilor

până au devenit

tăceri lucioase

care se rostogolesc pe nisip.

Scrisoarea știe

că nu vei veni.

Dar nu se supără.

Unele iubiri

sunt făcute

doar ca să se piardă

frumos.

Când valurile îți ating gleznele,

eu îți vorbesc.

Îți trimit

toate cuvintele

care nu au ajuns niciodată

la tine —

dintr-o inimă,

dintr-o scrisoare,

dintr-o mare

care încă te caută.

Pe-o vale adâncă, sub stânci cu ecou,

Trăia un flăcău, sărac, dar voinic rău.

Cu pieptul curat și cu fruntea senină,

Dar lumea-l striga „prostul din țarină”.

La curtea domnească, cu pași de căprioară,

Fata cea mică a domnului coboară.

Nici zale, nici tron n-o făceau să tresalte,

Ci ochii băiatului cu inima-n spate.

„Ce caută ea cu un simplu păstor?”

Strigau boierii cu glas răcoritor.

Dar ea le-a răspuns cu o floare-n cosiță:

„Mai mare e dragostea decât o solniță!”

L-a luat de mână, l-a dus între viteji,

I-a dat călimara, l-a învățat legi.

El s-a făcut stâncă, și-a tras sabia-n mână,

Și-a apărat țara cu vrednică-și bună.

A fost râs la-nceput, dar ajuns-a erou,

Cu nume cântat prin sate și prin rouă.

Dar soarta, haină ca-n toate baladele,

L-a rupt de iubire în focul cetății.

Când moartea l-a prins cu steagul în sân,

Ea n-a plâns cu lacrimi, ci cu doruri din gând.

S-a dus într-un codru și n-a mai grăit –

Doar codrul o știe și azi c-a iubit.

Se spune c-adesea, când norii se-adună,

Ea cântă la fluier sub raze de lună.

Iar flăcăii ce luptă cu pieptul deschis,

Îi aud glasul tainic, ca un vechi vis.

Sub candelabre grele, de cristal,

Se-ntinde masa ca un vis feeric,

Iar fiecare farfurie-i un portal

Spre-un tărâm de artă și misteric.

Prin catifea și aur poleită,

Se-așază tainele din bucătărie,

Fiecare fel devine o ispită,

Un poem servit pe albă armonie.

Pâinea se frânge ca versul dintâi,

Din miezul său se naște o poveste,

Iar untul moale, uns cu pasătui,

E rima blândă ce de suflet crește.

Peștele, prins din ape de cristal,

Plutește lin în sosuri de smarald,

Ca un catren curat și imoral,

Ce-și poartă farmecul în gust rafinat.

Vinul rubiniu, scos din pivniți vechi,

E strofa care cântă fără grabă,

Din cupa-naltă curg nectare reci,

Și ard în piept ca-n inimă o sabă.

Și prăjitura, dulce-n final,

E rima-ntoarsă, cea mai așteptată,

Ea pune sigiliu triumfal

Pe poezia mesei încununată.

Majestate, festin de vis și cânt,

În fiecare mușcătură e destin,

Ospățul devine legământ,

Și arta hranei — un veșnic divin.

Iar au înflorit crizantemele,

tăcute martore ale vremurilor ce trec.

Petalele lor, fragile ca amintirile,

se deschid cu grație spre lumina care nu rămâne.

În culorile lor arse de toamnă

se ascunde un suspin de viață și moarte,

o poveste nerostită despre timpul ce ne curge printre degete,

despre clipele ce se sting, ca frunza căzândă.

Fiecare floare e o mângâiere și o taină,

o respirație între început și sfârșit,

o chemare la contemplare:

să prețuim scurta strălucire a fiecărui moment

înainte ca umbrele să le înghită.

Iar crizantemele înfloresc, iar noi ne pierdem în ele,

în culori care ard fără zgomot,

în parfumuri care amintesc că frumusețea adevărată

nu ține decât atât cât o privim cu inima deschisă.

Ireversibil este te iubescul!

Cum poți să-ți ceri iubirea înapoi

Odată ce-ai pierdut-o dusă este..

Cine-ti va pune lacrimile înapoi?

Ireversibil este timpul

Și visele sau vremea irosită,

Astăzi puteai să mă iubești cu mii de dulci săruturi

Dar ai ales să pleci pe ușa ce-ai deschiso...

Sper să revi cu alte noi speranțe

Să faci să viețuiască iar sărutul

Ce mort îl ții pe buzele-ți frumoase,

Dar reci și nemișcate,pedepsite.

(8 feb 2024 Vasilica dragostea mea)

Toată lumea renaște, eu simt că mor

Soarele strălucește, eu văd numai nor.

E primăvară, ar trebui să zâmbesc,

Eu însă ca o frunză moartă plutesc.

Ce stare absurdă de lâncezeală,

Ce suflet gol, înăcrit și pustiu

De ce la toți e primăvară

Iar la mine nu...de ce? Nu știu...

E de vină durerea, de vină ești tu

Că nu se topește zăpada cea grea,

Si ghioceii nu înfloresc

Si-n viața mea...

În loc de ei am doar frunze descompuse

În loc de triluri de păsări, am dor,

Afară e primăvară, la mine e toamnă

Si ploile toamnei prea tare mă dor...

Un  gând  sau un înger îmi spune:

Nu pune la suflet , o vorbă ce doare,

Ei nu au nici un motiv de supărare...

Dar lor ce le pasă?

Că ești mai deșteaptă ? și chiar mai frumoasă?

Că ți se deschid uși ?

Lasă-i șă-și rumege ura...

Tu deschide-ți inima 

Și ai să vezi , câți sunt dornici

Să între în ea !...

Natura, tu ești un cântec lin,

Cu vântul blând ce adie-n plin,

Și soarele care zâmbește,

Păduri verzi ce te îmbrățișează.

Râurile murmură pe cărări,

Iar florile își împletesc miresme în zări,

Ne faci să uităm de griji,

Să simțim doar liniște, în ritmuri de frunze.

Munții ne șoptesc povești tăcute,

Își înalță vârfurile spre ceruri de nori,

Acolo unde sufletul se simte acasă,

Sub cerul fără margini, în albastru profund.

Iubim natura pentru că ne dă viață,

Ne face să zâmbim, să fim mai buni,

În fiecare rază de soare găsim speranță,

Și în fiecare apus, o nouă iubire.

Când pașii noștri se pierd în pădure,

Simțim cum inima ne bate mai tare,

Natura, tu ești un dar sfânt,

O frumusețe care ne face întregi.

Cum să scriu despre iubire,

Când doar eu am fost penelul,

Niciodată pânza, niciodată subiectul?

Cum să creez frumusețea unui „noi”,

Când eu sunt doar mâinile care tremură

Pe marginea golului, căutând sens?

Eu am fost poeta, mereu poeta,

Cea care a înșirat cuvinte ca perle,

Dar nu pentru colierele mele.

Am scris iubirea din afară,

Ca un orb care descrie culorile,

Ca un cerșetor care cântă despre belșug.

N-am fost niciodată arta scrisă,

Nimeni nu m-a prins în versuri,

Nimeni n-a sculptat umbrele mele,

Nimeni n-a îmbrăcat dorințele mele

În hainele glorioase ale poeziei.

M-am pierdut, mereu,

În rolul de martor, de creator,

Dar nu în cel de muză.

Cuvintele mele au fost o ofrandă

Pentru cei care nici măcar

N-au întins mâinile să le primească.

Cum să mai scriu acum,

Când inima mea e doar o bibliotecă

De povești pe care nu le-am trăit?

Cum să iubesc când eu sunt doar hârtia

Pe care alții își lasă amprentele,

Dar nimeni nu o citește cu adevărat?

Poate într-o zi voi fi și eu arta,

Un poem purtat pe buze străine,

Un vers pe care cineva să-l protejeze

De praf, de uitare, de tăcere.

Dar până atunci, continui să scriu,

Fără să fiu.

Să mă transformi în fulg de nea ,

Sau poate într-o pasăre măiastră ,

Să mă topesc , asfalt mormînt să-mi fie ,

Sau la cer să mă ridic , din văzduh un ultim cînt .

Să mă preschimbi în apă curgătoare ,

Sau poate într-un ocean , fără de margini ,

Și să mă bei , de gura-ți va fi însetată ,

Sau să te scalzi în mine toată ,de trupu-ți arde fără încetare .

Să mă adulmeci pe cîmpii , pe vîrf de munte , înflorind

Să-ți țin de umbră cînd arșița te va topi ,

Să fiu eu ceața care se ridică , la drum cînd te vei poticni ,

Să fiu pămînt pe care calci ,cărări line tu să bați

Să fiu al tău veșnic veșmînt ,

Și să nu uiți iubito tu , că dragostea-i nemuritoare .