Rolul părintelui
Doamne ce ai recomanda,
Copiilor noi a da...
Indrumandumare-i... sfatul care,
Părintele-n veci îl are .
Pe acesta îl învață...
Ce înseamnă dragostea,
Să-i știm să-i ferim mereu,
Vrea mult bunul Dumnezeu.
Nu uita ai un rol mare,
Să îndrăgești precum o floare,
Ce-i bine mirositoare,
Și are sfintia-n ea .
Nu lăsa să părăsească,
Gradina cea părintească,
Căci un păstor are ea,
E IiSUS și el ne vrea.
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Cristea Mircea Romulus
Дата публикации: 14 августа 2024
Просмотры: 270
Стихи из этой категории
Destin sau nepăsare
Ochii mei au început să vadă
tot mai des la colț de stradă
bătrânei cu mâna întinsă
și cu lacrima prelinsă
pe obrajii de timp ridați
c-au rămas de toți uitați.
Pe un petec de pământ
câți au sufletul frânt
de lipsa de dreptate
de un trai pe limitate
a multor persoane în etate
care adorm nemâncate.
Oare asta au meritat?
pentru toți anii ce au lucrat
de în zi și până noapte
și-au achitat impozite la stat
care la rândul său, de ei a uitat
de izbeliște pe stradă ia lăsat.
Dar nu doar statul vină poartă
de faptul că bătrânii duc așa soartă.
Vina o purtăm noi toți
care suntem niște hoți
ce se gândesc la buzunarul său
uitând părinții, pe Dumnezeu.
Azi văd bătrâni flămânzi și goi
strângând din ghena cu gunoi
ceea ce noi ne alintăm
și fără chibzuință aruncăm
Pe noi, oare ce ne așteaptă
de la această generație stearpă.
Ei au crescut copii, nepoți
și-au pus credința în niște hoți
cărora le-a încredința viața lor
ca ei să le fie ocrotitor
dar au ajuns tratați cu sictir
ajunși cerșetori de o pâine, un chefir.
Oare ce ne-așteaptă
într-o lume emancipată
unde toți moderni se poartă
și-au uitat de unde au plecat odată
au uitat de părinții în neputință
care cândva i-au crescut cu credință.
Azi mai des eu văd pe stradă
bătrânei loviți de soartă
Oare de ei, cui le mai pasă
că nu au nici ce mânca, nici casă...
Cei sus de la guvernare,
nici măcar gândul nu-i doare.
Dragă țară cu fiicele, fii tăi
nu lăsați să moară cei
care prin munca lor de-o viață
v-au susținut, v-au dat povață
Cei care v-au adus pe lume
NU uitați de ei,de a lor nume
PĂRINȚI, sfinte cunune.
trap auster
Trasuri negre-n noapte
Abur
Pe trap auster
Scirtiie frina
Arsa
Pe roata din fier
Tremura luna
Albastra
Ca-n visul stingher
Ridic doar privirea
Aprinsa
Cad cioburi din cer
Puțin mai amabil
„Viața este atât de frumoasă”
Mă gândesc plimbând în parc,
„Însă lumea e prea nervoasă”
A câtă oară eu remarc.
Tot e sur și monoton,
Și în inima se pare:
"Doar tu ești raza de lumină"
În această îngropare.”
Trecând pe lângă oameni,
Aștepți doar bun și iubire,
Dar în schimb primești,
Indiferență și dușmănie.
Cronica frunzei care n-a căzut
Într-o toamnă uitată de ceasuri,
Pe-o ramură șubredă, o frunză-a rămas.
Toți frații ei căzuseră-n șoapte,
Dar ea s-a prins de viață ca de-un ultim glas.
„Ce e cu tine, frunză stingheră?
De ce nu urmezi chemarea vântului mut?”
O-ntreabă codrul, cu vocea-i severă,
Dar frunza tace, neliniștea ei n-a trecut.
Ea visa nu la pământ, ci la cer,
La dansul ce-l poartă norii spre stele.
„De ce să cad într-un humus stingher,
Când pot visa infinituri rebele?”
Vântul o-mbrâncea, dar ea se-ncorda,
Ca o inimă care refuză să tacă.
„Nu sunt făcută să mor undeva,
Sunt frunza ce cerul vrea să-l prefacă.”
Timpul trecu, anotimpuri rotiră,
Frunza rămase, dar ramura ei
Se-ncovoiase sub greutatea firii,
Sub truda de-a ține visul în tei.
„Nu vezi, ești singură, frunză nebună,
Toți au căzut și pământul îi poartă!
Tu stai, dar ce-i asta? Viață? Minciună?
Răzvrătirea ta e o luptă deșartă.”
Dar frunza zâmbea, căci vântul cedase,
Ramura-i plângea, dar ea strălucea.
Ea nu voia glorie, nici să se lase,
Voia doar cerul s-o învăluie-așa.
Și-ntr-o zi, când luna părea să coboare,
Când pădurea dormea în tăcerea cea grea,
Un fulger de aur, cu raze-amăgitoare,
Răpi frunza spre stele, lăsând-o să stea.
N-a mai fost frunză, nici ram, nici pământ,
Doar o urmă de dor în al cerului cânt.
Ea a fost singura care-a sfidat
Căderea, uitarea, pământul uscat.
Și astfel se scrie o poveste nebună
Despre o frunză ce-a vrut să rămână.
Nu pentru slavă, nici pentru sfârșit,
Ci doar pentru visul ce n-a fost trăit.
Ce pot face eu?
Mã mir de tot ce vãd, dar nu prea mult
Nici tot ce se vorbeşte, nu ascult,
Nici tot ce ştiu, nu voi a povesti,
Nici tot ce am, nu voi a investi.
Cãci mulţi sunt cei ce vor a arãta
Cã sunt deosebiţi, cã sunt ceva;
Habar nu au cã paiu-l dã pe spic,
Cã "cineva" - i tot una cu nimic.
Mã mir cã nu vor chiar mai mult de-atât...
Iar, dac-or vrea cumva, nu au decât!
Pãcat cã nu-şi dau seama cã greşesc
Şi cã-mpotriva lor pãcãtuiesc!
Alţii, din contrã, muşcã pe ascuns!
Au vrut sã fie hoţi... şi au ajuns!...
Ţinuturile gliei noastre mari,
Sunt pline de bârloage de tâlhari!
Ei nu-s ostaşi de drept, ci partizani,
Şi, dacã luptã, luptã pentru bani!
Ei stau ascunşi în peşteri şi în munţi,
Încãrunţind pãrinţii lor cãrunţi...
Dar mult mai mulţi, ruşine nu mai au:
Cu-o mânã dãruiesc, cu zece iau!
Apucã dreptul celui necãjit,
Care mai are clipe de trãit!
Aceştia, de minune se pricep
Sã-ţi intre pe sub piele, "step by step"
Împart în patru chiar firul de pãr,
N-au drag de bine sau de adevãr.
Dar, vai de ei când vine vremea rea
Şi socoteal-or trebui sã dea!
Sã vezi atunci regrete şi amar,
Şi zile însemnate-n calendar!...
Ultimul sunet de clopot...
Se-aude un ultim sunet de clopot,
Înseamnă că totu-i aproape pierdut,
Se râde întruna numai în hohot,
C-un râs diavolesc, de om decăzut.
Mârâie trupul când i se-arată un os,
Și latră apoi spre tainele sfinte,
Mă sfâșie dorul de omul frumos,
De dulci și frumoase cuvinte.
Se pierde simțirea deodată-n abis,
Cad stele potop în oraș și cătune,
De sus cu un ochi aproape închis,
Iisus așteaptă de la om o minune.
Se pare că astăzi lumea sfârșește,
Că sângele în vene se-ncheagă,
Că totul e chin și nădejde...
Dar nimeni nu știe cum să aleagă.
Stau suflete bolnave în case încuiate,
Oameni ajunși zdrențuroși și cu plete,
Vin îngeri să-i scoată pe ușa din spate,
Dar ei se întorc chirciți spre perete.
Cine mai știe unde vom fi în curând?
Totul în jur este groaznic de trist,
Moartea ne-așează pe toți într-un rând,
Musulman și evreu, creștin și budist.
Văd caii apocalipsei cum mușcă zăbala,
Un înger de lumină i-adapă și-nhamă,
Armate de arhangheli cu ochii ca smoala,
Sună încontinuu din goarne de foc și aramă.
Se-aude un ultim sunet de clopot și toacă,
E nunta cea mare, dar mireasa e moartă,
Nuntașii sunt triști și cu inima seacă,
Iar demoni dansează din poartă în poartă.
Destin sau nepăsare
Ochii mei au început să vadă
tot mai des la colț de stradă
bătrânei cu mâna întinsă
și cu lacrima prelinsă
pe obrajii de timp ridați
c-au rămas de toți uitați.
Pe un petec de pământ
câți au sufletul frânt
de lipsa de dreptate
de un trai pe limitate
a multor persoane în etate
care adorm nemâncate.
Oare asta au meritat?
pentru toți anii ce au lucrat
de în zi și până noapte
și-au achitat impozite la stat
care la rândul său, de ei a uitat
de izbeliște pe stradă ia lăsat.
Dar nu doar statul vină poartă
de faptul că bătrânii duc așa soartă.
Vina o purtăm noi toți
care suntem niște hoți
ce se gândesc la buzunarul său
uitând părinții, pe Dumnezeu.
Azi văd bătrâni flămânzi și goi
strângând din ghena cu gunoi
ceea ce noi ne alintăm
și fără chibzuință aruncăm
Pe noi, oare ce ne așteaptă
de la această generație stearpă.
Ei au crescut copii, nepoți
și-au pus credința în niște hoți
cărora le-a încredința viața lor
ca ei să le fie ocrotitor
dar au ajuns tratați cu sictir
ajunși cerșetori de o pâine, un chefir.
Oare ce ne-așteaptă
într-o lume emancipată
unde toți moderni se poartă
și-au uitat de unde au plecat odată
au uitat de părinții în neputință
care cândva i-au crescut cu credință.
Azi mai des eu văd pe stradă
bătrânei loviți de soartă
Oare de ei, cui le mai pasă
că nu au nici ce mânca, nici casă...
Cei sus de la guvernare,
nici măcar gândul nu-i doare.
Dragă țară cu fiicele, fii tăi
nu lăsați să moară cei
care prin munca lor de-o viață
v-au susținut, v-au dat povață
Cei care v-au adus pe lume
NU uitați de ei,de a lor nume
PĂRINȚI, sfinte cunune.
trap auster
Trasuri negre-n noapte
Abur
Pe trap auster
Scirtiie frina
Arsa
Pe roata din fier
Tremura luna
Albastra
Ca-n visul stingher
Ridic doar privirea
Aprinsa
Cad cioburi din cer
Puțin mai amabil
„Viața este atât de frumoasă”
Mă gândesc plimbând în parc,
„Însă lumea e prea nervoasă”
A câtă oară eu remarc.
Tot e sur și monoton,
Și în inima se pare:
"Doar tu ești raza de lumină"
În această îngropare.”
Trecând pe lângă oameni,
Aștepți doar bun și iubire,
Dar în schimb primești,
Indiferență și dușmănie.
Cronica frunzei care n-a căzut
Într-o toamnă uitată de ceasuri,
Pe-o ramură șubredă, o frunză-a rămas.
Toți frații ei căzuseră-n șoapte,
Dar ea s-a prins de viață ca de-un ultim glas.
„Ce e cu tine, frunză stingheră?
De ce nu urmezi chemarea vântului mut?”
O-ntreabă codrul, cu vocea-i severă,
Dar frunza tace, neliniștea ei n-a trecut.
Ea visa nu la pământ, ci la cer,
La dansul ce-l poartă norii spre stele.
„De ce să cad într-un humus stingher,
Când pot visa infinituri rebele?”
Vântul o-mbrâncea, dar ea se-ncorda,
Ca o inimă care refuză să tacă.
„Nu sunt făcută să mor undeva,
Sunt frunza ce cerul vrea să-l prefacă.”
Timpul trecu, anotimpuri rotiră,
Frunza rămase, dar ramura ei
Se-ncovoiase sub greutatea firii,
Sub truda de-a ține visul în tei.
„Nu vezi, ești singură, frunză nebună,
Toți au căzut și pământul îi poartă!
Tu stai, dar ce-i asta? Viață? Minciună?
Răzvrătirea ta e o luptă deșartă.”
Dar frunza zâmbea, căci vântul cedase,
Ramura-i plângea, dar ea strălucea.
Ea nu voia glorie, nici să se lase,
Voia doar cerul s-o învăluie-așa.
Și-ntr-o zi, când luna părea să coboare,
Când pădurea dormea în tăcerea cea grea,
Un fulger de aur, cu raze-amăgitoare,
Răpi frunza spre stele, lăsând-o să stea.
N-a mai fost frunză, nici ram, nici pământ,
Doar o urmă de dor în al cerului cânt.
Ea a fost singura care-a sfidat
Căderea, uitarea, pământul uscat.
Și astfel se scrie o poveste nebună
Despre o frunză ce-a vrut să rămână.
Nu pentru slavă, nici pentru sfârșit,
Ci doar pentru visul ce n-a fost trăit.
Ce pot face eu?
Mã mir de tot ce vãd, dar nu prea mult
Nici tot ce se vorbeşte, nu ascult,
Nici tot ce ştiu, nu voi a povesti,
Nici tot ce am, nu voi a investi.
Cãci mulţi sunt cei ce vor a arãta
Cã sunt deosebiţi, cã sunt ceva;
Habar nu au cã paiu-l dã pe spic,
Cã "cineva" - i tot una cu nimic.
Mã mir cã nu vor chiar mai mult de-atât...
Iar, dac-or vrea cumva, nu au decât!
Pãcat cã nu-şi dau seama cã greşesc
Şi cã-mpotriva lor pãcãtuiesc!
Alţii, din contrã, muşcã pe ascuns!
Au vrut sã fie hoţi... şi au ajuns!...
Ţinuturile gliei noastre mari,
Sunt pline de bârloage de tâlhari!
Ei nu-s ostaşi de drept, ci partizani,
Şi, dacã luptã, luptã pentru bani!
Ei stau ascunşi în peşteri şi în munţi,
Încãrunţind pãrinţii lor cãrunţi...
Dar mult mai mulţi, ruşine nu mai au:
Cu-o mânã dãruiesc, cu zece iau!
Apucã dreptul celui necãjit,
Care mai are clipe de trãit!
Aceştia, de minune se pricep
Sã-ţi intre pe sub piele, "step by step"
Împart în patru chiar firul de pãr,
N-au drag de bine sau de adevãr.
Dar, vai de ei când vine vremea rea
Şi socoteal-or trebui sã dea!
Sã vezi atunci regrete şi amar,
Şi zile însemnate-n calendar!...
Ultimul sunet de clopot...
Se-aude un ultim sunet de clopot,
Înseamnă că totu-i aproape pierdut,
Se râde întruna numai în hohot,
C-un râs diavolesc, de om decăzut.
Mârâie trupul când i se-arată un os,
Și latră apoi spre tainele sfinte,
Mă sfâșie dorul de omul frumos,
De dulci și frumoase cuvinte.
Se pierde simțirea deodată-n abis,
Cad stele potop în oraș și cătune,
De sus cu un ochi aproape închis,
Iisus așteaptă de la om o minune.
Se pare că astăzi lumea sfârșește,
Că sângele în vene se-ncheagă,
Că totul e chin și nădejde...
Dar nimeni nu știe cum să aleagă.
Stau suflete bolnave în case încuiate,
Oameni ajunși zdrențuroși și cu plete,
Vin îngeri să-i scoată pe ușa din spate,
Dar ei se întorc chirciți spre perete.
Cine mai știe unde vom fi în curând?
Totul în jur este groaznic de trist,
Moartea ne-așează pe toți într-un rând,
Musulman și evreu, creștin și budist.
Văd caii apocalipsei cum mușcă zăbala,
Un înger de lumină i-adapă și-nhamă,
Armate de arhangheli cu ochii ca smoala,
Sună încontinuu din goarne de foc și aramă.
Se-aude un ultim sunet de clopot și toacă,
E nunta cea mare, dar mireasa e moartă,
Nuntașii sunt triști și cu inima seacă,
Iar demoni dansează din poartă în poartă.
Другие стихотворения автора
Icoana
O icoană de-i primită,
Viața ta este sfințită.
Ți-a aduce aminte mereu,
Căci ești doar cu Dumnezeu .
De te rogi privind la ea,
Domnul te va ajuta.
Este o minune care,
Ajută la fiecare.
Când icoana lăcrimează,
E semn că ea te veghează.
Maica sfântă e cu noi,
Plânge, știe de nevoi ,..
Ea ne ajută tot mereu,
Se roagă la Dumnezeu.
Tot ce face pentru noi,
E să scăpăm de nevoi.
Cățelul Azorel
Azorel e un cățel.
Alb, frumos și mititel.
Latră cât il ține gura
Și aleargă tot într-una.
Este cel mai curajos
Cu stăpânul cel frumos
Nu te poți apropia,
Să-i faci rău acestuia.
Cât este de grijuliu
Când vine noaptea târziu..
De departe simte știe..
Îl așteaptă ca să vie
Și-i atât de bucuros.
Ce să facă, doar el știe
E iubit și este mândru
De stăpânul respectuos
Ierusalimul ceresc
Aș dori să am cu mine,
Pe cineva ca și tine.
Dacă viața mi-ar permite,
Aș merge doar înainte,
Vizitând doar locuri sfinte,
Cu tatăl nostru părinte,
Dumnezeul meu și al tău,
Cu noi el va fi mereu.
Răbdarea-i de partea mea,
Știu că domnul va avea,
Ce e mai bun pentru mine,
Totdeauna e cu mine.
Ierusalimul ceresc,
Este cea ce îmi doresc.
Cred doamne în slava ta,
Știu că mă vei ajuta.
Scăpa - ne doamne de rău
Nu-mi place ce este rău,
Nu e de la Dumnezeu.
De domnul ne-am depărtat ,
Când de el noi am uitat...
Ne amintim de Dumnezeu,
La boală și când e greu..
Iar din bunătatea lui,
Fiindcă suntem fii lui ..
Ne iartă neîncetat,
E un tată adevărat.
Iar prin rugăciunea mea,
Domnul îmi poartă grija.
Darul lui nencetat,
Sfințește cu adevărat .
Ne scapă mereu de rău..
Bun e bunul Dumnezeu.
Este cu mine mereu
Cui să mulțumesc mereu?
Doar bunului Dumnezeu.
El na ajută, ne îndrumă
Și ne dă o viață bună.
Duhul sfânt ma ajutat,
Lângă mine nencetat
Ma îndrumat, mereu, mereu...
Ca să fie cu Dumnezeu.
Dumnezeu cu-a lui putere,
In credință și-ajutor,
Lângă mine în veci este,
Îmi este bun protector.
Eu cred , această putere,
Sporește in viitor,
Mă îndrumă simt mereu,
Cum ma-ajuta Dumnezeu.
Doamne cât am așteptat,
Acest lucru minunat
Îți sunt recunoscător,
Pentru marele ajutor.
Ce să fac Doamne?
Dacă vrei pe Dumnezeu
Să-l ai cu tine mereu,
Dimineața și seara,
Rugăciunea nu-o uita.
Poartă cruce pe a ta mâna,
S-au la gât dacă preferi,
Și vegheat vei fi de îngeri,
De îngerii cei din cer.
Agheasma de dimineață,
Îmi veghează-ntreaga viață.
Mirul și uleiul sfânt,
Ne ajută pe pământ .
Casa binecuvânta,
Cu apă sfințită-i dată,
Și dacă o tămâiem..
O casă sfințită avem.
Anafură când luăm,
Pe Domnul îl prea-naltam.
Când biserică vedem,
Crucea-n suflet o avem,
De aceea ne închinăm,
Lui Iisus ce este sus,
Ne vede este cu noi..
Ne ajută la nevoi.
Doamne noi îți mulțumim,
În veci Doamne te iubim.
Icoana
O icoană de-i primită,
Viața ta este sfințită.
Ți-a aduce aminte mereu,
Căci ești doar cu Dumnezeu .
De te rogi privind la ea,
Domnul te va ajuta.
Este o minune care,
Ajută la fiecare.
Când icoana lăcrimează,
E semn că ea te veghează.
Maica sfântă e cu noi,
Plânge, știe de nevoi ,..
Ea ne ajută tot mereu,
Se roagă la Dumnezeu.
Tot ce face pentru noi,
E să scăpăm de nevoi.
Cățelul Azorel
Azorel e un cățel.
Alb, frumos și mititel.
Latră cât il ține gura
Și aleargă tot într-una.
Este cel mai curajos
Cu stăpânul cel frumos
Nu te poți apropia,
Să-i faci rău acestuia.
Cât este de grijuliu
Când vine noaptea târziu..
De departe simte știe..
Îl așteaptă ca să vie
Și-i atât de bucuros.
Ce să facă, doar el știe
E iubit și este mândru
De stăpânul respectuos
Ierusalimul ceresc
Aș dori să am cu mine,
Pe cineva ca și tine.
Dacă viața mi-ar permite,
Aș merge doar înainte,
Vizitând doar locuri sfinte,
Cu tatăl nostru părinte,
Dumnezeul meu și al tău,
Cu noi el va fi mereu.
Răbdarea-i de partea mea,
Știu că domnul va avea,
Ce e mai bun pentru mine,
Totdeauna e cu mine.
Ierusalimul ceresc,
Este cea ce îmi doresc.
Cred doamne în slava ta,
Știu că mă vei ajuta.
Scăpa - ne doamne de rău
Nu-mi place ce este rău,
Nu e de la Dumnezeu.
De domnul ne-am depărtat ,
Când de el noi am uitat...
Ne amintim de Dumnezeu,
La boală și când e greu..
Iar din bunătatea lui,
Fiindcă suntem fii lui ..
Ne iartă neîncetat,
E un tată adevărat.
Iar prin rugăciunea mea,
Domnul îmi poartă grija.
Darul lui nencetat,
Sfințește cu adevărat .
Ne scapă mereu de rău..
Bun e bunul Dumnezeu.
Este cu mine mereu
Cui să mulțumesc mereu?
Doar bunului Dumnezeu.
El na ajută, ne îndrumă
Și ne dă o viață bună.
Duhul sfânt ma ajutat,
Lângă mine nencetat
Ma îndrumat, mereu, mereu...
Ca să fie cu Dumnezeu.
Dumnezeu cu-a lui putere,
In credință și-ajutor,
Lângă mine în veci este,
Îmi este bun protector.
Eu cred , această putere,
Sporește in viitor,
Mă îndrumă simt mereu,
Cum ma-ajuta Dumnezeu.
Doamne cât am așteptat,
Acest lucru minunat
Îți sunt recunoscător,
Pentru marele ajutor.
Ce să fac Doamne?
Dacă vrei pe Dumnezeu
Să-l ai cu tine mereu,
Dimineața și seara,
Rugăciunea nu-o uita.
Poartă cruce pe a ta mâna,
S-au la gât dacă preferi,
Și vegheat vei fi de îngeri,
De îngerii cei din cer.
Agheasma de dimineață,
Îmi veghează-ntreaga viață.
Mirul și uleiul sfânt,
Ne ajută pe pământ .
Casa binecuvânta,
Cu apă sfințită-i dată,
Și dacă o tămâiem..
O casă sfințită avem.
Anafură când luăm,
Pe Domnul îl prea-naltam.
Când biserică vedem,
Crucea-n suflet o avem,
De aceea ne închinăm,
Lui Iisus ce este sus,
Ne vede este cu noi..
Ne ajută la nevoi.
Doamne noi îți mulțumim,
În veci Doamne te iubim.