ÎNSTRĂINARE

Inegalabil, umbra frunzelor de bambus,
Înfiorând în șoapte lumina ambrei la apus,
Și-a risipit pe chimonoul tău calda privire,
Jucându-și rolul cu deosebită săvârșire...

Apoi, ți-am aranjat atent, după ureche,
Șuvița rebelă, ca pe-o meteahnă veche,
Cu mâna tremurândă eu te-am atins ușor,
Stârnind surâsul după care știi că mor...

Și încă bine văd cu ochii mei acea culoare,
Ce încălzește-n aur fin întreaga zare,
Să știi că n-am surzit de tot: încă aud,
Omida de mătase cum ronțăie frunza de dud...

    Dezamăgit, într-un fel uimit, 
    cu mâinile şiroind de sânge, 
    m-am uitat cu ură, 
    la zidul acesta de nepătruns...
   

    Zilele au trecut, 
    ca frunzele moarte,
    și niciodată, nu voi fi iertat, 
    de-acele generaţii vechi, 
    și de cei de după mine...
   

    Niciodată, liber nu voi mai fi, 
    pentru că n-am reuşit, 
    zidul acesta să-nving...

Doamne, ce mai așteptam pachetul de la mătușă-mea, atât de greu venea!, încât cercetam căsuța poștală în fiecare zi, în speranța înștiințării de la poștă: ați primit coletul... vă așteptăm la poștă între orele...

Cred că ajungeam și cu jumătate de oră înainte ca ușița ghișeului să se deschidă și o doamnă blazată cu priviri întotdeauna suspicioase, să-ți smulgă înștiințarea din mâinile tremurânde de emoție, ca mai apoi să caute îndelung "în spate", coletul mult dorit...

Îl primeam cu brațele deschise, simțindu-mă mai degrabă ca fata babei, decât ca cea a moșului, așteptând un pachet cât mai mare, și mă simțeam mereu dezamăgit dacă pachetul nu avea dimensiunile măcar pe jumătate cât le potriveam eu în imaginația mea...

Zburam literalmente cu pachetul în brațe până acasă, știind oricum că trebuia să mai așteptăm câteva ore până când veneau acasă adulții, să-l desfacem împreună și să împărțim bunătățile pe care mătușa cu siguranță ni le pregătise.

Odată desfăcut, după un inventar riguros al comorilor, urma împărțeala: cupoanele cu materiale strălucitoare greu de găsit în comerțul comunist, dar absolut necesare toaletelor feminine pentru nunți și alte zaiafeturi, pungi cu cafea arabica, cutii cu ness și cartușe cu țigări Kent și Marlboro, marfă rară destinată șpăgilor pe la doctori, și nu pentru consum propriu, pungi cu vegeta și cosmeticale nou apărute dar care nu se găseau în comerțul local, precum săpunurile și deodorantele "Fa". 

Și în sfârșit dulciuri pentru noi: pliculețe cu praf de suc de portocale și lămâi, sucuri instant ce mergeau bine cu apă minerală sau sifon, tablete de ciocolată, pachete cu gumă de mestecat ce imitau țigaretele și care conțineau ca "surprize" cărți de joc, și ei bine, celebrele alune Kiki-Riki, care erau atât de bine prăjite cu sare, încât chiar dădeau savoare filmelor western de sâmbătă seara de după "Teleenciclopedia".

Îmi amintesc nerăbdarea, o încerc și acum cu fiecare Ajun de Crăciun, sau zi de naștere, acea emoție stăpânită-n frâu, ca încântarea să fie reală, formă maximă de respect pentru cel care dăruiește. Dar îmi place și să fac cadouri. Să ghicesc cu mult înainte dorințe și să le împlinesc, astfel încât surpriza și încântarea să fie maxime, bucuria celui dăruit să fie măcar un pic, așa, și a mea...

Pentru că, da, am încercat și gustul amar al dezamăgirii, când odată intrat în adolescență, cadourile de Crăciun au devenit mai degrabă simbolice spre deloc, Sărbătorile de Iarnă se desfășurau mai degrabă sub zodia lucrului care trebuia făcut, bucuria cadourilor pălind de cele mai multe ori sub imperiul necesităților decât cel al dorințelor.

Așa că, uneori, când deschid o cutie veche sau simt miros de cafea tare, prefer mai degrabă să mă trezesc zâmbind fără să vreau, decât să simt apa searbădă a regretelor. Parcă aud iar foșnetul coletului desfăcut, glasurile amestecate, nerăbdarea noastră cumințită cu greu. Și-mi dau seama că nu pachetul în sine era bucuria, ci felul în care așteptam împreună, felul în care împărțeam și gustam totul ca pe un miracol rar.

Poate că asta a rămas în mine cel mai puternic: nu lucrurile, ci lumina aceea din ochii noștri, suspansul curat al copilăriei, fără umbră de teamă că vom greși sau că nu va fi destul.

Lumina aceea… o voi purta mereu în mine. Și uneori, când viața își pierde gustul, deschid în gând un alt pachet imaginar, venind de departe, cu alune sărate, gumă de mestecat și surprize fără preț. Iar în clipa aceea simt că timpul se dezleagă, și pentru o secundă redevin copilul care aleargă spre casă, cu brațele pline și suflet ușor.

    Toate aceste cuvinte, în care ne regăsim,
    reduşi la aceleaşi tăceri, 
    toate aceste cuvinte, ce lasă în noi, 
    urme adânci, ce nu vor trece niciodată, 
    toate aceste cuvinte, ca nişte frunze,
    căzând fără rost...
   

    Cuvinte, ca nişte păsări speriate,
    zburând către înaltul fără cântec, 
    fără formă, fără suflet…
    cuvinte, ca nişte mâini întinse,
    cerşind milă...

    Inutile cuvinte,
    de-acum am să tac...

    N-am ştiut că-mi voi petrece 
    O clipă-n umbra ta impunătoare, 
    Şi că prin gând, nici că mi-a trece 
    Privirea-ţi aspră şi pătrunzătoare. 
    
    Legenda ta, măcar de-o ştim cu toţii: 
    Trecută-n umbră şi prezentă-n stup. 
    Topită-n ceara translucid-a nopţii, 
    Străluminând neprihănitu-ţi trup.
    
    Neînfricat, în umbrele singurătăţii, 
    La toate, câte trec, tu le zâmbeşti. 
    Şi sprijinit în armele dreptăţii, 
    Nemuritor, de veacuri, hodineşti. 
    
    Desfăşurat de umbrele înşelătoare, 
    Te-am regăsit privind nepăsător 
    Spre-a orizontului nemărginire, 
    Şi-ntruchiparea-ntregului decor.

    (despre Hercule Farnese)

    De-aş fi gând, n-aş fi furtună de cuvinte 
    Învolburat şuvoi ce sapă-n minte… 
    Cum ară apa-n labirinturi vii, 
    Şi se strecoară-n neopritele câmpii… 
    
    De-aş fi cer, n-aş fi pământ 
    Doar nor albastru, nu cuvânt… 
    Zbor frânt, de curcubeu înmiresmat 
    În stele palide înturnat…
    
    De-aş fi secundă, n-aş fi timp 
    Nemuritor şi rece, în Olimp… 
    N-ar fi Universalul, mărginit 
    Destinul meu de neclintit… 
    
    De-aş fi oprit, n-aş merge mai departe 
    N-ar fi cuvânt şi n-ar fi carte… 
    Aş sta şi-n cuget, şi-n simţire 
    Doar umbră alungită şi subţire…

mamă, prietenă, bunică,

ai fost de toate pentru noi.

un înger cald,

ce sufletul ni-l alina.

o mamă, chiar dacă nu eram toți fii tăi,

o prietenă, e ceea ce mi transmiteau ochii tăi,

o bunică, ce ne a iubit și prețuit mereu,

o inimă ce v-a conta mereu.

deși ți-am greșit, tu ne-ai iertat,

deși te-am supărat, nu ai plecat,

acum e momentul pentru a-ți spune,

ca te iubim și-n suflete ne vei rămâne.

am să-mi aduc aminte privirea ta,

durerea mereu o alina.

o să mi aduc aminte zâmbetul tău,

o rază de lumină el era.

traiesti etern la noi în amintiri,

le ai colorat pe toate foarte vii.

Se-adună-n călimară dor nătâng

Îl scurg adăpostindu-l pe o foaie

Arunc pagina scrisă fremătând

E plin de ghemotoace în odaie

 Se umple călimara suspinând

Primește a tristeților șuvoaie

Ard litere mușcate din cuvânt

E liniște aprinsă în odaie

Mă seacă timpul veșnic numărând

Secundele uzate se înmoaie

Trecutu-n călimară adunând

Stau singur vizitându-mă-n odaie

Apusul prin fereastră cade strâmb

A umbrelor tulpină se-ncovoaie

Lumina-n călimară înecând

Se-afundă întunericu-n odaie

M-așteaptă patul rece tremurând

Să depăn amintirile pietroaie

Am visu-n călimară așteptând

Sihastru doarme somnul în odaie

Ma simt prost,

Habar n am dacă are vreun rost,

În acest fel eu n am mai fost,

Am nevoie de un adăpost.

Te-am iubit cu tot ce-am fost, cu suflet curat,

Dar tu m-ai lăsat ca pe-un vis spulberat.

Te-nsori? Du-te, ia-ți mireasă aleasă,

Să vezi cum iubirea se face cenușă, arsă!

Ea te va ține de mână, zâmbind,

Dar mâna mea o vei simți tot suspinând.

Să-i cauți căldura ce eu ți-am lăsat,

Și să găsești gheață, exact ce-ai visat!

Când o să-i șoptești vorbe dulci, mincinoase,

Să-ți vină în minte buzele-mi moi, păcătoase.

Când o s-o privești, s-o dorești, s-o iubești,

Chipul meu, ca o umbră, să nu-l mai gonești.

La altar când vei sta, îmbrăcat la costum,

Să simți cum iubirea mea te trage din drum.

Să vrei să fugi, dar să nu poți pleca,

Legat de-amintirea ce-n suflet ți-am pus-o cândva.

Să-ți fie amară nunta cea mare,

Să vezi ochii ei, dar s-o simți de uitare.

Și când îți va spune “Te iubesc” blând,

Să auzi glasul meu, în șoaptă murmurând

Dar eu? Eu n-oi rămâne în urmă să plâng,

Eu mă ridic, zâmbesc și înving.

Voi fi mai frumoasă, mai mândră ca ieri,

Și altul o să-mi șteargă durerea din seri.

Voi râde, voi străluci, voi dansa,

Când tu în durerea trecutului tău vei sta.

Să mă privești și să simți că ai pierdut,

Ce-n lume, o singură dată ai avut.

Căci eu nu-s femeia ce plânge-ntr-un colț,

Eu sunt furtuna ce-ți rupe al vieții pod.

Să-ți ardă iubirea, să-ți ardă păcatul,

Că eu am plecat… și am luat tot ce-a fost sfânt în al tău suflet, odată bogat!

Ne cunoaştem din vedere

câte clipe efemere

niciodată-n drumul lor

nu şi-au oprit

mersul sigur şi grăbit

Ne cunoaştem din vedere

numai ochii în tăcere

au rostit de-atâtea ori

tot ce doreau

când lumina şi-o întâlneau...

Nici măcar din întâmplare

vreun cuvânt nu am rostit

În atâtea întâlniri,

jocul ăsta de priviri

pe-amândoi ne-a amuzat.

Ne cunoaştem din vedere

dar oricând e o plăcere

amintirea s-o păstrezi

şi să revezi

ochii ce îi ştii de-o viaţă

întâlniţi de dimineaţă

şi când ninge, şi când plouă

în maşina 179.

Ne cunoaştem din vedere...

Şi-atât!

Ne cunoaştem din vedere

câte clipe efemere

niciodată-n drumul lor nu ne-am oprit

mersul sigur şi grăbit

Ne cunoaştem din vedere

numai ochii în tăcere

au rostit de-atâtea ori

tot ce doreau

când lumina şi-o întâlneau...

Nici măcar din întâmplare

vreun cuvânt nu am rostit

În atâtea întâlniri,

jocul ăsta de priviri

pe-amândoi ne-a amuzat.

Ne cunoaştem din vedere

dar oricând e o plăcere

amintirea s-o păstrezi

şi să revezi

ochii ce îi ştii de-o viaţă

întâlniţi de dimineaţă

şi când ninge, şi când plouă

în maşina 179.

Ne cunoaştem din vedere...

Şi-atât!

Tunnemme toisemme silmästä

kuinka monta ohikiitävää hetkeä

koskaan heidän tiellään

he eivät pysähtyneet

turvallista ja nopeaa kävelyä

Tunnemme toisemme silmästä

vain silmät hiljaa

he sanoivat niin monta kertaa

kaiken he halusivat

kun he kohtasivat valonsa...

Ei edes vahingossa

En sanonut sanaakaan

Niin monissa kokouksissa,

tämä tuijottava peli

se viihdytti meitä molempia.

Tunnemme toisemme silmästä

mutta se on aina ilo

muisto säilytettäväksi

ja tarkista

silmät, jotka olet tuntenut elämäsi ajan

tavataan aamulla

ja kun  lunta ja kun 

autossa 179.

Tunnemme toisemme silmästä...

Ja niin!

Tunnemme toisemme silmästä

kuinka monta ohikiitävää hetkeä

emme koskaan pysähtyneet heidän matkallaan

turvallista ja nopeaa kävelyä

Tunnemme toisemme silmästä

vain silmät hiljaa

he sanoivat niin monta kertaa

kaiken he halusivat

kun he kohtasivat valonsa...

Ei edes vahingossa

En sanonut sanaakaan

Niin monissa kokouksissa,

tämä tuijottava peli

se viihdytti meitä molempia.

Tunnemme toisemme silmästä

mutta se on aina ilo

muisto säilytettäväksi

ja tarkista

silmät, jotka olet tuntenut elämäsi ajan

tavataan aamulla

ja kun  lunta ja kun 

autossa 179.

Tunnemme toisemme silmästä...

Ja niin!

S-au întâlnit două iubiri,

Una pură, cealaltă necondiționată,

Cea pură iubește curat,

 Venită dintr-un Univers prea luminat..

Cea necondiționată iubește liber,

Ca un aer ușor de respirat,

Venită dintr-un Univers prea evoluat,

Și-n jurul ei totul este manifestat.

S-au întâlnit ..nu întâmplător,

Vor dansa împreună, uniți în al lor scop..

Vor fi în pași de dans destin,

Și uniune a tot ce e Divin.

Vor arăta întregi lumi că diferența,

E completarea a tot ce e prezența,

Vor arăta că sunt opus dar și la fel,

Nu se separă,nu se atrag..ei se iubesc în pași de dans,

Într-un suflet..unificat.