Vinul

Ce să fac când tu nu ești? 

Să mă săruți, să mă iubești? 

Și doar dorurile-mi sunt 

Ce mi au rămas, un jurământ. 

Ai fost doar un străin frumos 

Ce mi a întors viața pe dos, 

Doar un înger efemer 

Ce m a lăsat într-un infern. 

Din rai în iad m-ai aruncat 

De la extaz la agonie, 

M-ai preschimbat și ai plecat 

Și m ai lăsat în nebunie. 

Dar ce dăruiești asta primești 

E doar o vorbă, una bună 

Ceea ce faci asta și ești 

Și karma se răzbună...

Din praf de stele și lumina lunii

Din stropi de ploaie și sunetul mării

Așa am fost creată, dar uitată

Căci sunt pradă nepăsării.

Din abisul oceanului și din cer

Din iad, din gheață și din ger

Așa am fost creată, dar uitată

Căci sunt în extaz, dar pier.

Din tot ce ne înconjoară și ce nu

Din curcubeu și univers

Așa am fost creată, dar uitată

Căci de pe pământ, m-am șters.

Din tot ce înseamnă viață

Din tot ce înseamnă moarte

Așa am fost creată, dar uitată

Căci e zi, dar eu sunt noapte.

Tu m-ai pierdut și mă iubești,

Și asta-mi tot repeți,

Când m-ai pierdut c-ai fost absent,

Din propriile vieții.

Tu te-ai pierdut când ai murit,

In corpul ce îți este viu,

Și ai murit cate puțin,

Fidel unui destin...

Și ai rămas captiv in gânduri,

Și închisoare ți-ai creat,

Din limite și atașamente,

Ce viața ți-au dictat.

Nu m-ai pierdut..nu-ți aparțin..

Doar ți-am deschis canale,

Accesul spre o libertate

 Din propria închisoare.

Dar cum sa pleci dintr-un confort,

Pe drumul libertății...

Când ai bagaje din strămoși,

Ce-ți sunt atașamente...

E mai ușor să-nvinovatesti,

Pe lumea ce-i în jur,

Decât greșind sa te trezești,

Urmandu-ti al tău drum..

Și felul meu nonconformist,

Îți place ,dar îl judeci,

Ai vrea sa fii ca mine o zi..

Apoi alegi iluzii...

Nu știu cum e mai bine

Să plâng că-mbătrânesc,

Sau poate să mă bucur

Lângă femeia ce-o iubesc

Nu știu cum pot să-i iert

Pe cei ce mi-au greșit,

Și cum să-i dau uitării

Pe toți ce m-au rănit

Nu știu dacă e cineva

Îndreptățit să judece,

Pe cel ce piatra o ridică

Dar nu vrea să o arunce

Nu știu de-i calea dreaptă

Pe care azi pășesc,

Sau poate sensul duce

Greșit..și-am să plătesc

Nu știu unde e adevăr

Și unde e minciună,

Naiv am fost în viață

Crezând că lumea-i bună

Nu știu ce e prietenia

Și care  sunt amicii mei,

Că ajutor când am cerut

Doar spate am văzut la ei

Nu știu ce-i bine-n lumea asta

Și cum să nu fac rău în ea,

Mă rog la Domnul să nu-mi ia

Speranța, nădejdea și dragostea

........................

Dar știu că suntem muritori

Și nu vom moșteni pământul,

Nimic din ce avem nu vom lua

Cu noi, la drum..spre Sfântul!

 Pe șevaletul toamnei

un pictor nebun amestecă febril culorile calde ale merelor

cu cele reci ale strugurilor

galbenul auriu și pufos al gutuilor

cu indigoul distant  al prunelor

adună la un loc bătrânele vrăjitoare ale nopții

care fac farmece

stolurile flămânde  de grauri

cu ciocurile învinețite de albastrul vinețiu al cucuruzului

de cicoare

stolurile nehotărâte  de rândunele

rătăcite de cârd

șoarecii neliniștiți

care strâng spicele

aplică o tușă de galben bolnav peste  frunze

ascunzând ronțăitul enervant al iepurilor

urletul prelung al lupilor

zbaterile aripilor  prin aerul ruginit al zilelor

e dificil să îngrămădești toamna într-o singură pânză

să găsești toate nuanțele de roșu

de portocaliu

de galben aprins

maro sau auriu

 să le ferești din calea lacrămii ochiului

care subțiază  culorile

făcând  loc albului iernii

de la geamul meu privesc cum Marele Pictor

își strânge pensulele

cum își ia șevaletul în spate

și lasă în urmă acest dezmăț coloristic…

un lucru e sigur

dacă nu strigi când te doare

nu te aude nimeni

oamenii iubesc strigătele la nebunie

iar poezia este un strigăt

precum cel al Babilonului lui Nabucodonosor

în flăcări

cine-ar fi crezut că Babilonul se va prăbuși

într-o singură noapte

că morții vor ieși din cuptoarele-ncinse-ale cetății

cântând din țimbale

strigând „slavă ție” făuritorule de cuvinte

nimeni

trăiește-și viața înveșmântată în sunete

iubito

ca albina care se scaldă-n nectarul florii de Mai

doar auzind-o simți dulceața fără de margini a mierii

poezia Naturii

du-te și strigă în urechile surdului

și te va auzi

înalță ochii spre cer

și te vei bucura toată ziua de zâmbetul lui Dumnezeu

în răsăritul Soarelui…

nu-mi imaginez ce-ai face dacă într-o zi te-ai regăsi în altă inimă

într-o formă de agregare bizară

necunoscută

la fel de greu mi-ar fi să privesc doi oameni mergând pe stradă

adunați  într-un gând

ca doi frați siamezi uniți în zona capului

într-o singură calotă craniană și două creiere

.

dar aș putea înțelege

.

distanțele care ne despart se măsoară între cel puțin două inimi

aflate la o distanță x față de un punct y

apropierile nu

țin de geometria euclidiană a  inimilor

(printr-un punct al inimii nu poate trece decât o singură dreaptă

paralelă cu altă inimă)

de juxtapunere

de simpla  alăturare a inimilor

fără să fie nevoie de nicio conjuncție

.

nu cred în erori probabilistice ale creației

cum ar fi Legile  lui Murphy

moartea creierului unui siamez

de exemplu

nu profită celuilalt

insinuarea inimii tale în inima mea

nu înfrânge adversitatea spiritului meu

.

dar nici nu-i trezește entuziasmul…

Nu am nevoie de întreg Pământul,

dați-mi, vă rog, motivul geometric ideal,

un șir a lui lui Fibonacci, simplu și ușor ca vântul,

sintagma lui Mandelbrot , din latinescu ”frangere”,

( a sparge în fragmente!),

redenumit fractal.

.

În tot ce ne-nconjoară  exist-o simetrie rece, un  mister,

o succesiune de detalii care se repetă dup-o matrice absolută,

de la cristalele de gheață ale lui Fournier,

l-aripile de fluture sau frunza (urât mirositoare) de cucută

.

Tiparele acestea de alchimist ce caută argintu-n humă,

desprinse de origini în mod accidental,

sunt similare cu tiparul mumă

și pot oricând să se întoarcă în original,

urmând parc-o predestinare, un alogaritm universal.

.

Nu am nevoie de întreg Pământul,

dați-mi, vă rog, motivul geometric ideal,

un șir a lui lui Fibonacci, simplu și ușor ca vântul,

sintagma lui Mandelbrot , din latinescu ”frangere”,

( a sparge în fragmente!),

redenumit fractal.

În tot ce ne-nconjoară  exist-o simetrie rece, un  mister,

o succesiune de detalii care se repetă dup-o matrice absolută,

de la cristalele de gheață ale lui Fournier,

l-aripile de fluture sau frunza (urât mirositoare) de cucută

.

Tiparele acestea de alchimist ce caută argintu-n humă,

desprinse de origini în mod accidental,

sunt similare cu tiparul mumă

și pot oricând să se întoarcă în original,

urmând parc-o predestinare, un alogaritm universal...