Stropi de poeme
Am pus cuvintele
frunze printre gânduri
altele trăiesc aşteptarea
ecourilor nenăscute să fie
versuri hrănite din mine
Aş pune punct
dar nu pot
plâng virgulele care măsoară
pauzele ascunse printre clasici
Cuvintele se cer
oblojite cu frumos
în ritm liniștitor
nu este un crez
doar o evadare veşnică
din universul mişcător
al trăirilor
În mine port
visele sărutate
cu stropi de poeme
aşa cum au fost odată
Категория: Мысли
Все стихи автора: Craciunas Silviu
Дата публикации: 12 сентября 2022
Просмотры: 963
Стихи из этой категории
Bolero
în seara asta mă plimb prin oraș
fără inimă
ceva dinăuntru îmi spune să nu-mi iau inima
ninge atât de frumos și armonic
ca într-o simfonie de Ravel
încât îmi vine să plâng
îmi îngheață lacrimile în colțul ochilor
devin țurțuri
sloiuri
de undeva aud un sunet tulburător de flaut
ricoșând de pereții infiniți ai liniștii
e prea frumos să nu plâng în seara asta
chiar și fără inimă
indiferența celor care trec
sculptează flori de gheață-n ferestre
ici și colo câte un degețel de copil adaugă dragoste
Agonie
Trăiesc pentru că nu pot să mor
Stau și sufăr, nu cer ajutor,
Mă cuprinde ușor teama
Tot ce văd e disperarea;
Poate într-o altă viață,
O să încerc de dimineață
Să mă schimb câte puțin,
Sper că în bine, nu venin;
Totuși nu cred că are rost
Să creez un spectacol anost,
Nu ar veni nimeni să privească
O fată singură, pe fața ei o mască;
Peste câțiva ani sigur va fi bine,
Singura speranță care încă vine,
Timpul trece, eu sunt neschimbată
Stau într-un colț, rămân nemișcată;
Alături de frică mă cuprinde un fior
Trăiesc pentru că nu pot să mor.
Ecorșeu de gânduri
Am despicat clipa cu un bisturiu de liniște,
Și am găsit înăuntru un șarpe de aur
Înfășurat pe osul timpului.
Mi-am scos ochii ca să văd mai bine,
Pentru că lumina mă orbea cu adevărul ei inutil.
Mi-am smuls inima și am pus-o pe masă,
Dar nimeni n-a știut dacă e un organ sau un jurământ neterminat.
Așa că am început să mă deconstruiesc —
Un puzzle fără margini, un ecou fără sursă.
Fiecare nerv era o întrebare,
Fiecare coastă un pod spre o versiune abandonată a mea.
Adevărul? Nu e decât o cicatrice inversată.
Iubirea? O metastază frumoasă.
Eu? O bucată de umbră care învață să respire.
Și dacă mă întrebi ce-am găsit la final,
Îți voi răspunde doar atât:
Nu există finaluri. Doar piei vechi care cad
Și formează poezii pe podeaua uitării.
O mie de culori
O mie de culori pe lume…
Dar tu ai fost a mea.
Lumina aratandu-mi calea,
Muzica din casti la diferite volume.
O mie de culori pe lume,
Insa doar tu unica ,
O emotie romantica.
Pozele marcate in albume.
O mie de culori pe lume.
Doar tu ai reusit sa iesi in evidență,
Cu matul tau de opulenta
Si luciul oglinzii printre spume.
O mie de culori in a mea inima,
O mie de sentimente .
Doar tu ai reusit cu instrumente ,
Sa-mi formezi batai cu rima.
Cu o mie de culori,
Au pictat artistii…
Tablouri ai nelinistii,
Care au facut sa iasa flori.
Cu o mie de culori,
Au scris poetii…
Povestea vietii,
Rupta dupa printre flori.
Asa ,cu o mie de culori
S-a umplut panza,
Iar inima amiaza
S-a risipit si ea printre flori.
Același cântec vechi, pe care îl știți deja
Dar, prieteni, să mai cântăm un cântec,
Același cântec vechi, pe care-l știți deja:
Căci noi suntem străzile însingurate,
Și companionul ce ne însoțește pe drumul spre casă,
Și zâmbetul care vine, și prietenul care pleacă,
Noi suntem toate cântecele, și toate focurile de artificii,
Crengile copacilor aplecate de zăpadă, și râsetul copiilor,
Și așteptările care nu mai respiră în fragilul echilibru al unui sărut,
Și plajele albe ca heroina, și cerul care se cațără pe stânci chiar înainte de dezastru.
Noi suntem răcoarea dimineților, și ploaia care cade în rafale peste străzi,
Și roza vânturilor, echinocțiile, mareele, eclipsele și cutremurele,
Pinul, verdele îmbătător al pădurii, bradul, strigătul mut al cerbului,
Noi suntem piatra brăzdată de râuri înfometate și câmpia,
Roasă de rugina a unșpe mii de sori; Noi suntem sfiniții,
Și diavolii, care spintecă cu farurile mașinilor depărtarea,
Cu încăpățânarea unei noi promisiuni. Noi suntem Ariadna și Tezeu,
Paolo și Francesca, statuile îngândurate de pe podul Charles,
Apa din căușul palmei, și turmele, răstignite în geometria transalpinelor.
Noi suntem toată iubirea pe care am dat-o, și toată iubirea pe care am primit-o,
Și toată ura, tot plictisul, lenea, virtutea, curajul sau nebunia,
Noi suntem Alexandru cel Mare și Diogene, împărații și vagabonzii,
Pisicile care trec prin pereți și câinii care latră la lună,
Noi suntem Crăciunul și Învierea și Mortul, înălțimea prăpăstiilor,
Și pâinea, și parfumul liliacului, și timpul, și trecerea,
Și statornicia, și lutul, și praful din drum, și diamantul.
Dar, pe asta, prieteni, o știați deja.
Autor: O.T.
„Bucăți de suflet”
Îmi țin strâns în palmă,
Bucățile rupte ale sufletului,
Încerc să-l refac dar nu e complet...
Bucățile lipsă nu le mai găsesc,
Dar,
Încerc să păstrez ce-am aflat,
Fără să-l strivesc!
Bolero
în seara asta mă plimb prin oraș
fără inimă
ceva dinăuntru îmi spune să nu-mi iau inima
ninge atât de frumos și armonic
ca într-o simfonie de Ravel
încât îmi vine să plâng
îmi îngheață lacrimile în colțul ochilor
devin țurțuri
sloiuri
de undeva aud un sunet tulburător de flaut
ricoșând de pereții infiniți ai liniștii
e prea frumos să nu plâng în seara asta
chiar și fără inimă
indiferența celor care trec
sculptează flori de gheață-n ferestre
ici și colo câte un degețel de copil adaugă dragoste
Agonie
Trăiesc pentru că nu pot să mor
Stau și sufăr, nu cer ajutor,
Mă cuprinde ușor teama
Tot ce văd e disperarea;
Poate într-o altă viață,
O să încerc de dimineață
Să mă schimb câte puțin,
Sper că în bine, nu venin;
Totuși nu cred că are rost
Să creez un spectacol anost,
Nu ar veni nimeni să privească
O fată singură, pe fața ei o mască;
Peste câțiva ani sigur va fi bine,
Singura speranță care încă vine,
Timpul trece, eu sunt neschimbată
Stau într-un colț, rămân nemișcată;
Alături de frică mă cuprinde un fior
Trăiesc pentru că nu pot să mor.
Ecorșeu de gânduri
Am despicat clipa cu un bisturiu de liniște,
Și am găsit înăuntru un șarpe de aur
Înfășurat pe osul timpului.
Mi-am scos ochii ca să văd mai bine,
Pentru că lumina mă orbea cu adevărul ei inutil.
Mi-am smuls inima și am pus-o pe masă,
Dar nimeni n-a știut dacă e un organ sau un jurământ neterminat.
Așa că am început să mă deconstruiesc —
Un puzzle fără margini, un ecou fără sursă.
Fiecare nerv era o întrebare,
Fiecare coastă un pod spre o versiune abandonată a mea.
Adevărul? Nu e decât o cicatrice inversată.
Iubirea? O metastază frumoasă.
Eu? O bucată de umbră care învață să respire.
Și dacă mă întrebi ce-am găsit la final,
Îți voi răspunde doar atât:
Nu există finaluri. Doar piei vechi care cad
Și formează poezii pe podeaua uitării.
O mie de culori
O mie de culori pe lume…
Dar tu ai fost a mea.
Lumina aratandu-mi calea,
Muzica din casti la diferite volume.
O mie de culori pe lume,
Insa doar tu unica ,
O emotie romantica.
Pozele marcate in albume.
O mie de culori pe lume.
Doar tu ai reusit sa iesi in evidență,
Cu matul tau de opulenta
Si luciul oglinzii printre spume.
O mie de culori in a mea inima,
O mie de sentimente .
Doar tu ai reusit cu instrumente ,
Sa-mi formezi batai cu rima.
Cu o mie de culori,
Au pictat artistii…
Tablouri ai nelinistii,
Care au facut sa iasa flori.
Cu o mie de culori,
Au scris poetii…
Povestea vietii,
Rupta dupa printre flori.
Asa ,cu o mie de culori
S-a umplut panza,
Iar inima amiaza
S-a risipit si ea printre flori.
Același cântec vechi, pe care îl știți deja
Dar, prieteni, să mai cântăm un cântec,
Același cântec vechi, pe care-l știți deja:
Căci noi suntem străzile însingurate,
Și companionul ce ne însoțește pe drumul spre casă,
Și zâmbetul care vine, și prietenul care pleacă,
Noi suntem toate cântecele, și toate focurile de artificii,
Crengile copacilor aplecate de zăpadă, și râsetul copiilor,
Și așteptările care nu mai respiră în fragilul echilibru al unui sărut,
Și plajele albe ca heroina, și cerul care se cațără pe stânci chiar înainte de dezastru.
Noi suntem răcoarea dimineților, și ploaia care cade în rafale peste străzi,
Și roza vânturilor, echinocțiile, mareele, eclipsele și cutremurele,
Pinul, verdele îmbătător al pădurii, bradul, strigătul mut al cerbului,
Noi suntem piatra brăzdată de râuri înfometate și câmpia,
Roasă de rugina a unșpe mii de sori; Noi suntem sfiniții,
Și diavolii, care spintecă cu farurile mașinilor depărtarea,
Cu încăpățânarea unei noi promisiuni. Noi suntem Ariadna și Tezeu,
Paolo și Francesca, statuile îngândurate de pe podul Charles,
Apa din căușul palmei, și turmele, răstignite în geometria transalpinelor.
Noi suntem toată iubirea pe care am dat-o, și toată iubirea pe care am primit-o,
Și toată ura, tot plictisul, lenea, virtutea, curajul sau nebunia,
Noi suntem Alexandru cel Mare și Diogene, împărații și vagabonzii,
Pisicile care trec prin pereți și câinii care latră la lună,
Noi suntem Crăciunul și Învierea și Mortul, înălțimea prăpăstiilor,
Și pâinea, și parfumul liliacului, și timpul, și trecerea,
Și statornicia, și lutul, și praful din drum, și diamantul.
Dar, pe asta, prieteni, o știați deja.
Autor: O.T.
„Bucăți de suflet”
Îmi țin strâns în palmă,
Bucățile rupte ale sufletului,
Încerc să-l refac dar nu e complet...
Bucățile lipsă nu le mai găsesc,
Dar,
Încerc să păstrez ce-am aflat,
Fără să-l strivesc!
Другие стихотворения автора
Galben
O floare ofilită de-o galbenă culoare,
o noapte petrecută în galbenă candoare,
o galbenă iubire ce moartea n-o s-o știe,
uitate mai respiră pe-o galbenă hârtie.
Săruturi fără număr pe galbene petale
se-așează cu grăbire și-s gata să răscoale
privirea pătimașă din galbena vedere
o tandră alinare în galbenă durere.
E galbenul din floare a ochilor cântare
pe corzi rămase-n suflet arcușului cărare
ce cheamă în surdină cu galbenă uimire
un dans de lacrimi plânse în chip de amintire.
Învinsă fără milă de-a vremurilor toană,
o galbenă chemare se zbate în pripoană
s-aducă doar o clipă din galbena trăire
pe strada fără zile numită fericire.
Când viața-mi se va stinge în galbenul din zare
pe cer mă voi întinde în curcubeu din mare
să cad în stropi de viață pe galbena hârtie
și trandafirul galben să-l ud cu apă vie.
Dincolo de timp
Când ne-am întâlnit,
am sădit o lumânare.
A răsărit repede.
Mirosea a iubire şi ardea a patimi.
Am lăsat-o aprinsă ca să ne încălzim visele.
Am închis geamurile.
Azi,
o pată de ceară
stă lipită de inimile noastre
învechite de vreme.
Doar fumul,
prizonier al iubirii,
dansează
închipuindu-şi că
lumânările ard etern
până dincolo de timp.
Mărturisire
În suflet îmi eşti o vioară cântare
cu note născute pe trupul cărare
purtate în ritmuri de inimi bătaie,
săruturi furate-n suflări vâlvătaie.
Aduni în privire tot cerul sclipire,
în negrul din noapte eşti steaua menire
s-aducă lumină în ochii tristeţe,
să porţi alinare în trup bătrâneţe.
La fel voi iubi peste anii vâltoare
atingeri aprinse pe buze culoare
şi tainice şoapte în noaptea femeie
ce fi-vor eterne pe-o frescă scânteie.
Mă poartă iubirea-n cuvinte poeme
aprinse de vreme în semne embleme,
mi-e corpul apatic un trup ascultare,
mi-e viaţa întreagă flămândă suflare.
Pribeag
Sunt fir de aţă rătăcită
pe-un mal de Dunăre străin,
frânturi de viaţă obosită
pe valuri scrise de destin.
Se-ndeamnă clipele să toarcă
minute lungi de prea mult plâns,
pe drumul casei o să-ntoarcă
doar umbra vântului nestrâns.
E gândul stins de licărire
şi timpul ţel de neatins,
o zi flămândă de iubire
e mal de apă necuprins.
Aleargă-n noapte sângerânde
şirag de vorbe peste zări,
un biet valah în patimi blânde
respiră doruri prin cântări.
Un singur trup păzeşte viaţa,
mlădiţă plânsă de-un toiag,
ca frunza prinsă dimineaţa
de-un vis rămas mereu pribeag.
Sunt fir de aţă rătăcită,
bătaie vântului să-i fiu,
de norii vremii azvârlită,
pe străzi, o umbră în pustiu
Bunica
Din vreme în vreme un an se adună,
ştia doar bunica în palmă să-l pună,
cu vorbe precise socoata se-ncinge,
un deget, alt deget, un an mai atinge.
În serile grele, când noaptea e lungă,
se-aprinde o rugă în ceruri s-ajungă,
în pumn amintirea zâmbeşte în taină,
copilul bunicii mereu mi-este haină.
Putreziciune
Plângea pământul fără rost
sub tropot blând articulat
de vieţi vândute la mezat,
un vis frumos, pierind anost.
Putreziciunea caută în suflet
prada neprihănită,
crescută din clipele curate
în care albul gândului
nutreşte speranţa curăţeniei
departe de mirosul
propriei putreziciuni,
moştenite din naşterea primară.
Simt calea din albul ochilor
prin lanul de oameni crucificaţi
doar pentru viitorul mileniilor.
Adunăm cuiele
ruginite de lacrimi
să le înfigem în cer.
Prin văile ancestrale
curge sângele cruciaţilor,
brăzdând carapacea
credinţei până la pieire.
Un singur pământ,
o singură istorie
atârnă ca un fruct copt
în copacul crescut
din inima universului,
gata să guste iar
putreziciunea.
Pe o altă creangă
o floare se deschide
în preistoria unui alt fruct.
Galben
O floare ofilită de-o galbenă culoare,
o noapte petrecută în galbenă candoare,
o galbenă iubire ce moartea n-o s-o știe,
uitate mai respiră pe-o galbenă hârtie.
Săruturi fără număr pe galbene petale
se-așează cu grăbire și-s gata să răscoale
privirea pătimașă din galbena vedere
o tandră alinare în galbenă durere.
E galbenul din floare a ochilor cântare
pe corzi rămase-n suflet arcușului cărare
ce cheamă în surdină cu galbenă uimire
un dans de lacrimi plânse în chip de amintire.
Învinsă fără milă de-a vremurilor toană,
o galbenă chemare se zbate în pripoană
s-aducă doar o clipă din galbena trăire
pe strada fără zile numită fericire.
Când viața-mi se va stinge în galbenul din zare
pe cer mă voi întinde în curcubeu din mare
să cad în stropi de viață pe galbena hârtie
și trandafirul galben să-l ud cu apă vie.
Dincolo de timp
Când ne-am întâlnit,
am sădit o lumânare.
A răsărit repede.
Mirosea a iubire şi ardea a patimi.
Am lăsat-o aprinsă ca să ne încălzim visele.
Am închis geamurile.
Azi,
o pată de ceară
stă lipită de inimile noastre
învechite de vreme.
Doar fumul,
prizonier al iubirii,
dansează
închipuindu-şi că
lumânările ard etern
până dincolo de timp.
Mărturisire
În suflet îmi eşti o vioară cântare
cu note născute pe trupul cărare
purtate în ritmuri de inimi bătaie,
săruturi furate-n suflări vâlvătaie.
Aduni în privire tot cerul sclipire,
în negrul din noapte eşti steaua menire
s-aducă lumină în ochii tristeţe,
să porţi alinare în trup bătrâneţe.
La fel voi iubi peste anii vâltoare
atingeri aprinse pe buze culoare
şi tainice şoapte în noaptea femeie
ce fi-vor eterne pe-o frescă scânteie.
Mă poartă iubirea-n cuvinte poeme
aprinse de vreme în semne embleme,
mi-e corpul apatic un trup ascultare,
mi-e viaţa întreagă flămândă suflare.
Pribeag
Sunt fir de aţă rătăcită
pe-un mal de Dunăre străin,
frânturi de viaţă obosită
pe valuri scrise de destin.
Se-ndeamnă clipele să toarcă
minute lungi de prea mult plâns,
pe drumul casei o să-ntoarcă
doar umbra vântului nestrâns.
E gândul stins de licărire
şi timpul ţel de neatins,
o zi flămândă de iubire
e mal de apă necuprins.
Aleargă-n noapte sângerânde
şirag de vorbe peste zări,
un biet valah în patimi blânde
respiră doruri prin cântări.
Un singur trup păzeşte viaţa,
mlădiţă plânsă de-un toiag,
ca frunza prinsă dimineaţa
de-un vis rămas mereu pribeag.
Sunt fir de aţă rătăcită,
bătaie vântului să-i fiu,
de norii vremii azvârlită,
pe străzi, o umbră în pustiu
Bunica
Din vreme în vreme un an se adună,
ştia doar bunica în palmă să-l pună,
cu vorbe precise socoata se-ncinge,
un deget, alt deget, un an mai atinge.
În serile grele, când noaptea e lungă,
se-aprinde o rugă în ceruri s-ajungă,
în pumn amintirea zâmbeşte în taină,
copilul bunicii mereu mi-este haină.
Putreziciune
Plângea pământul fără rost
sub tropot blând articulat
de vieţi vândute la mezat,
un vis frumos, pierind anost.
Putreziciunea caută în suflet
prada neprihănită,
crescută din clipele curate
în care albul gândului
nutreşte speranţa curăţeniei
departe de mirosul
propriei putreziciuni,
moştenite din naşterea primară.
Simt calea din albul ochilor
prin lanul de oameni crucificaţi
doar pentru viitorul mileniilor.
Adunăm cuiele
ruginite de lacrimi
să le înfigem în cer.
Prin văile ancestrale
curge sângele cruciaţilor,
brăzdând carapacea
credinţei până la pieire.
Un singur pământ,
o singură istorie
atârnă ca un fruct copt
în copacul crescut
din inima universului,
gata să guste iar
putreziciunea.
Pe o altă creangă
o floare se deschide
în preistoria unui alt fruct.