Recunoștință

Luna soare stele cer

Toate m au innecat in ger

Si cand incep sa ma plang

Nimeni nu ma asculta,

Toti imi spun ca din nimic ma frang.

Cu gandul ca ii deranjez am ramas

In camera mea m am retras

Gerul inca ma bantuie

Parca ar incerca sa ma gatuie

Nu stiu ce sa fac

Vreau doar sa va fac pe plac

Voi incerca de acum

Sa ma impac cu gerul..oarecum

De ce Pasărea poate să zboare?

De ce nu eu chiar dacă na-m aripi?

De ce profesorii nu mă cred scriitoare?

Chiar dacă am abilitatea să compun poezii ?

De ce creația mea numai are valoare?

Dacă mi-se pare o operă ideală?

De ce în fiecare zi nu este sărbătoare?

Chiar dacă în fiecare minut se întâmplă ceva?

De ce etapele lumii nu sunt ușoare?

Chiar dacă mi-se pare așa?

De ce orașele nu sunt popoare?

Chiar dacă aș putea spune oricum?

De ce planeta nu-i soare?

Dacă e parcă sunt lucruri la fel?

De cum se mișcă ale mele picioare?

Dacă eu nu le oblig?

De cum pe pământ a apărut câte o floare?

Dacă nu a știut?

De ce apa nu are culoare?

Și de ce nu are răspuns?

De ce bătaia așa de tare doare?

Dacă poți să simți nimic?

Autor: Nicoleta Postovan 

sub epiderma realității,

o rețea de intrigi, 

experiențe șocante,

intenții-nfiorătoare

spulberă turnirul liniștit al lumii.

să nu uităm că,

Daedalus 

a construit, pentru regele Minos,

un labirint

pentru a ține-ascuns în lanțurile fricii

minotaurul.

iar la lumină,

a creat  din corpurile-nlănțuite ale coriștilor,

o structură arhitecturală

sorocită dansului.

golul sufletului se mareste 

fiecare om ce vad in cale, se fereste 

linsitea totala nu apare doar când dorm 

dar și când nu găsesc acel amor

linistea sufletului ma consuma 

iar aceasta lasa o mare urma 

prietenii sunt ca pasarile calatoare 

acestia sunt ademeniti de animale rapitoare 

de nu ași fi fost singura, masi fi bucurat 

insa, acum, orice zi care o trăiesc, trebuie de indurat 

nu pot zice ca mii rau, dar nici bine 

zilele cu bine deja îmi devin putine

pana și cerul are stele

și copacul crengi grele

și iarba flori imbucuratoare 

și curcubeul e plin de culoare 

insa eu nu am o lumina sa ma ghideze 

nam medicamentul care durerea sa mi-o amelioreze 

nam norul cel deschis pe un cer trist 

nam ingrasamant pentru un florist 

pana și câinele are prieten-omul 

pana și electronii au atomul

dar singuratatea îmi ruineaza linistea 

și nu-mi amelioreaza tristetea

golul neacoperit face din ce in ce mai greu 

sa ma bucur de "momente" mereu

când e iarna, si respir din greu 

pot sa îmi vad doar aburul meu 

365 de rotatii a soarelui

insa acesta nu se atinge de luna in nici o zi a anului 

fiecare miscare facuta de ameu picior

face ca imaginatia de prieten sa omor

desi nu e rau sa fii singur, oricum simti 

cum trebuie sa încerci sa te minti 

ca totul ce faci e pentru binele tău

chiar dacă iti faci mai mult rau

o lume intreaga, pare plina la prima privire 

dar cu timpul, goala, după fiecare iubire

desi ne cautam sufletul pereche

deja reciproc ne stam unui altuia de veghe 

nu ne cunoastem, dar ne cautam de parca ne stim 

printr-o lume de fictiune cu totii plutim

cu fiecare zi parca suntem mai aproape 

dar cu fiecare gand- atat de departe 

ne cautam,desi universul ne desparte

ne cautam, desi ar trebui sa traim aparte

oglinda-nfiripă

o stranie simetrie,

față de un  invizibil reper.

dacă-n oglindă

se reflectă o altă oglindă: 

 adevărul din spatele faptelor e 

dezvelit;

sau rădăcinile tainei

străpung

alte dimensiuni ale existenței.

Cat de frumos se unduiește

Pielea pe soldul generos

Si ce frumos cu totul straluceste, 

In spuma caldei bai

Si eu atat de bine - acum miros;

Cat de frumoase alunitele -mi pe piept ,

Ca-ntru-un car mic pe cerul pielii mele

Ce sanatos si vrednic este trupul meu

Ce armonie -n suflet si pe piele…

Dar va veni o zi cand pielea -mi gri va fi

Rece si fara stralucire

Iar alunitele si soldul si toate imi vor fi,

cand carul mic si el va fi murit,

De-un miros greu … si in a mea pieire

Toate se vor sfarma,

In mici bucati la Cer se vor inalta,

In Carul Mic al pielii mele

Faptura imi voi aseza.

Ne-am lipit de pământ, cu trupuri grele,

Uitând de zbor, uitând de stele,

Privirea jos, spre lut murdar,

Am dat uitării Cerul clar.

Cu mâini întinse doar spre tină,

Am strâns comori ce se termină,

Iar sufletul, tăcut și plâns,

Și-a pierdut dorul ce l-a strâns.

Ne cheamă Cerul, blând, ușor,

Să ne ridicăm din lutul lor,

Dar pașii noștri sunt prea grei,

Și-am rătăcit pe alte căi.

Hai, ridicăm privirea-n sus,

Acolo-i drumul ce-i de-ajuns,

Pământul trece, norii pier,

Dar veșnic stă deschis un Cer.

Golul din suflet nu-l da oricui,

Nu-l umple cu pași ce se pierd în văpui.

E-un loc de tăcere, de dor neștiut,

Ce-n liniștea nopții te cheamă tăcut.

Nu pune în el pe oricine zâmbește,

Căci masca ascunde ce nu-ți folosește.

Alege pe cine te face să crești,

Nu pe cei ce pleacă lăsând doar povești.

Golul e sacru, păstrează-l curat,

Nu-l da celui care te lasă uitat.

Umple-l cu vise și doruri senine,

Cu oameni ce-ți sunt ca o stea pentru tine.

Nu tot ce-i aproape îți e de folos,

Caută-n privire un rost luminos.

Și-atunci vei vedea cum golul din tine

Se naște în iubire ce-ți face doar bine.

Doar după ce murim ne fac icoană,

Ne-aduc cu flori și lacrimi în pridvor,

Dar n-au știut, în viață, să ne cheme,

Să ne sărute fruntea tuturor.

Când încă eram vii, eram uitare,

Un chip pierdut în zori și-n amurgiri,

Dar moartea dă iubirii o cărare,

Pe care-o calcă toți, cu amintiri.

Atunci suntem eroi fără de vină,

Cu vorbe dulci sculptate pe mormânt,

Dar cât eram, doar vânt și rădăcină,

Ne-au lăsat singuri, praf purtat de vânt.

Ce trist e să primești flori fără viață,

Când trupul doarme-n liniștea de humă.

Iubiți-mă acum, cât sunt aici,

Nu când mi-oi pierde umbra de pe urmă.

Căci viața e o lampă ce se stinge,

Iar focul ei cu vântul se topește,

Iubiți-mă acum, cu foc, cu dor,

Nu după ce destinul mă sfârșește.

E-un loc ce-l știu, și-l știu prea bine,

Deși e prima oară-n drum,

Ca o chemare din vechime

Ce m-a găsit, venit de-acum.

O clipă-n timp se-ntoarce iară,

O umbră tristă, un refren,

Ce-mi amintește, peste seară,

Că parcă totul am mai tren.

Priviri pe care nu le-am spus,

Cu vorbe care n-au fost spuse,

Se-nalță, greu, dintr-un apus

Cu rădăcini în lumi apuse.

E-un vis ce se repetă, veșnic,

Ca foșnetul unei trestii-n vânt,

Și parcă-aș fi, din nou, aici,

Într-un trecut, pe-același gând.

De ce alegi să te consumi

În loc să-ți vezi de drum?

De ce la gânduri te supui,

Când viața-i plină de parfum?

În loc să numeri nopți și ploi,

Privește zorii care vin.

În loc de griji, să pui culori,

Căci timpul trece, și-i puțin.

De ce îți lași sufletul greu

Să poarte umbre de-ndoială?

Privește cerul larg și-albastru,

Și fă-ți din vis a ta petală.

Alege drumul luminos,

Lasă-ți inima să zboare.

Luptă să fii mereu frumos,

În lume, soare după soare.

Dă-mi ploi târzii și cer senin,

Dă-mi nopți de vis sau zile-n chin,

Dă-mi focul care arde mut,

Dar nu-mi da drumul nici un minut.

Dă-mi vântul care rupe crengi,

Dă-mi dorul greu ce nu-l alegi,

Dă-mi tot ce vrei să pierzi acum,

Dar nu-mi da drumul pe vreun drum.

Dă-mi tăceri sau vorbe-n van,

Dă-mi ce-i pierdut, ce nu-i uman,

Dă-mi stele stinse, fără zare,

Dar ține-mă, nu-mi da uitare.

Dă-mi tot ce sufletul mai vrea,

Oricât de greu ar apăsa,

Dar lasă-mi jurământul sumbru:

Dă-mi orice, dar nu-mi dă drumul.