Tinereţe

În trup îmi port un univers defunct, 

Iar viața-mi tremură în gând, 

Căci după moarte nu e punct, 

Ci mii de virgule la rând. 

Atomi din stele-mi curg în sânge, 

Sub cerul greu mă plimb smerit, 

Iar moartea lacomă, mă strânge, 

Dar eu, revin mereu, din infinit. 

În liniștea ce domină printre ruine, 

Îmi simt ființa-n straturi desfăcută, 

Ca și cum timpul ar respira prin mine, 

Din nou, o viață încă ne născută. 

Nu mor, ci mă retrag în adâncime,

Unde tăcerea nu e gol, ci început,

Iar din cenușa ce-a rămas din mine, 

Se naște-un sens la fel ca cel pierdut. 

Și iar mă-nalț din propria zdrobire,

Un sac de oase într-un trup tăcut, 

O reîntoarcere mereu fără oprire,

Același suflet într-un nou născut. 

Sub pleoapa nopții ard izvoare oarbe,

Din care sorb uitarea ca pe o cunună, 

Și-n mine cresc, ca niște zeități abstracte,

Divinul foc și umbra morții împreună. 

Și nu mai am cu cine să discut,

S-au treierat porumbii singuri,

La toți acei ce m-au plăcut,

Le curge borșul de prin linguri.

Și fiecare ne vedem de ale sale,

Trec zilele cu greu și anii prea ușor,

Din domnule, am devenit matale,

Iar dacă râd, ei cred că n-am umor.

Mai latră aiurea câte-o javră-n lanț,

Lingând ciolanul cât un munte,

Un terchea-berchea ce zăcea în șanț,

Ajuns acum păduchele din frunte.

Sunt toți stresați cu nervii prea întinși,

Iar calmul se livrează cu pastile,

Dar răul, e că aceștia sunt convinși,

Că cele ce au fost firești acum sunt inutile.

Nu mai e timp ori vreme de-o agapă,

Acum e ceasul să mai stăm și singuri,

Acum când fiecare groapa altuia o sapă,

Acum, când curge borșul de prin linguri.

Nerodnicia mea e cruntă,

Sunt un nevrednic maestru,

Idei în convulsii m-abundă,

Gândul îmi e sub sechestru.

Nervul mi-l înmoi în cafele,

Mestec un titlu de carte,

Ochii sunt duși printre stele,

Țigara-mi miroase a moarte.

Pe o filă cuvinte triste aștern,

Sunt cioburi de minte nebună,

În bezna lăsată, m-apropii matern,

De raza gălbuie avortată de lună.

Strivit între doruri și umbre,

Mă întreb dacă totu-i pierdut,

Căci clipele trec fără urme,

Și mă simt ca un prunc ne născut.

Din scrum se ridică tăcerea,

Un șarpe ce mușcă tavanul,

În minte îmi cade vederea,

Văd duhul cum botează Iordanul.

Pe hârtie îmi picură vina,

O lacrimă din ochiul închis,

Fugind, îmi ucid rădăcina,

Și mă-ndrept resemnat spre abis.

Ne ţinem respiraţia în piept,

Ca pe o ultimă făgăduinţă,

De parcă ne-ar veghea nedrept,

Aceeași veche suferință.

Şi totuşi, sub cenuşa din priviri,

Mai stă ascuns un sâmbure de vară,

Un plâns tăcut de amintiri,

Ce vor deodată să dispară.

Presimt că zorii vor veni tiptil,

Să ne găsească încă împreună,

Să nu mai fim nici umbră, nici exil,

Ci flacăra ce luptă să rămână.

Sub pleoape grele, noaptea a căzut,

Ca o grădină oarbă, fără cale,

Iar trupurile, reci de conținut,

Îşi căută căldura la-ntâmplare.

Ţi-am auzit tăcerea cum vuia,

Precum oceanul sub furtună,

La geam cânta o cucuvea,

Și îmi spuneai că-i luna ce nebună.

Atunci iubirea, pasăre pustie,

S-a aşezat pe umerii de piatră,

Şi ne-a deschis cu aripa-i târzie,

Un început cu-o altă soartă.

Şi-am învăţat să ne vorbim prin semne,

Prin tremurul luminii dintre gene,

Ca doi străini salvaţi, pesemne,

Din roluri eșuate pe-alte scene.

Tăcerea îmi este dar divin,

O scară înspre bolțile sfințite,

Și zilnic cu o treaptă vin,

Din vorbe aspre nerostite.

Cuvinte-mi mor subit pe limbă,

Ori le ucid devreme-n minte,

Tăcerea-n ochii mei se plimbă,

Iar gura-i plină de morminte.

În lumea dulce a nerostirii,

Se-nalță sufletu-n lumină,

Și-acea scânteie a iubirii,

E-un foc imens care domină.

Când clevetiri survin mieros,

Ca să trezească vorbe amorțite,

Mi-s ochii îndreptați în jos,

Iar buzele îmi sunt pecetluite.

Tăcerea îmi este dar divin,

Și urc pe scară înainte,

Și zilnic cu o treaptă vin,

Eu, ucigașul de cuvinte.

Vremelnice posturi avem,

Iar ele ne oferă putere,

Uităm ce… şi cine suntem,

Iubim doar a noastră părere.

Ne credem neclintiţii titani,

Beţia puterii e oarbă,

Colegii acuma-s duşmani,

A început viclenia să fiarbă.

Ne pare de aicea de sus,

Că “cei foşti” sunt acuma prea mici,

Şefia punând mai presus,

I-am trădat mişelesc pe amici.

Vremelnice posturi, vremelnici şi noi,

Fiorul izolării o să apară,

Aroganţa a aşternut peste noi,

O răutate amară.

Omul de vrei să-l testezi,

Oferă-i puţină putere,

Şi nici n-o să-ţi vină să crezi,

Cum transformă iubirea-n durere.

Va veni vremea când pe umerii tăi,

Firesc va cădea a mea bătrânețe,

Va veni vremea când ai morții dulăi,

Vor lătra prin vecini și prin piețe.

Va veni vremea când mersul meu sacadat,

Nefiresc se va sprijini de brațele tale,

Când numele-mi va fi pe-o piatră sculptat,

Sub pomul vieții uscat și cu fructe amare.

Va veni vremea, of... va veni vremea,

Când ceara unei lumânări trist se va scurge,

Când de pe cer vei vedea cum cade o stea,

Iar lumina ei îți va pătrunde în sânge.

Va veni vremea, nu mai e mult până atunci,

Când îți vei purta și tu bătrânețea pe umeri,

Căutând nefiresc să nu strigi, să nu plângi,

Atunci când zilele rămase începi să le numeri.

Va veni vremea, nefiresc va veni vremea...

Trăim într-o vreme

în care clipa se consumă

mai repede decât sensul,

iar adevărul, fragmentat,

circulă fără memorie.

Ne rostim viețile

în formule scurte,

ca și cum tăcerea

ar fi devenit

un lux suspect.

Orașele se înalță,

dar omul rămâne

într-o perpetuă

micșorare de sine,

negociind zilnic

cu frica de a fi vulnerabil.

Suntem legați

prin fire invizibile,

însă inimile

se ating rar,

ca niște continente

uitate de timp.

Și totuși,

sub acest cer grăbit,

mai există gesturi lente:

o privire care rămâne,

o voce care nu cere nimic,

o prezență

care refuză să plece.

În ele, lumea își amintește

ce ar fi putut fi

și ce încă mai poate deveni.

Mi-a înghețat tăcerea în privire,

Și n-am mai spus nimic, nici către cer,

Dar simt nevoia de iubire,

Atunci când la nimic nu sper.

Mi-e greu să mai adorm cu mine-n gânduri,

Și-mi pare viața un pământ străin,

În noaptea-n care nu mai am răspunsuri,

Mă caut printre lacrimi și suspin.

Tu, Doamne, știi că m-am pierdut în mine,

Când n-am știut a cerului culoare,

Și totuși vin, tăcut, înspre lumină,

Precum o frunză dusă de vârtej în zare.

Chiar dacă port în suflet vinovății nespuse,
Mai simt în piept o rază de-ndurare,
Precum lumina sfântă ce duhul o aduse,
În cel ce-și cere dreptul la iertare.

Nu vreau răspuns, nici semne de la Tine,
Ci doar să simt că nu-s uitat de tot,
Să-mi fii aproape când mi-e dor de mine,
Și să mă ierți că uneori nu pot.

Iar când nu pot să merg cu pasul frânt,
Să nu mă lași să cad sub greul meu,
Fă-mi, Doamne, din dezmăț mormânt,
Și dintr-un om pierdut … un fiu al Tău.

Boală ponosită născută din mocirlă 

Prepari durere și delir,

Năvod ți e mantia din argilă 

Ești mumie prefăcută- n mir

Pedeapsă a eternului Eden 

Eroină te-n crezi că ești,

Judecător excentric din infern

Fugărită în măruntaiele trupești 

Pătrunzi în oasele de om 

În clocot îi prepari durere ,

Măcelărești precum un gnom

De viață îl seci și râzi cum piere

Ești cruntă boală și zăludă 

Pândești, lovești prin piele ieși,

Te -n frupti din carnea lor cea crudă 

În beznă -i rostogolești și-i versi.

Am învățat târziu
arta de a respira sub apă —
când orașul ardea pe dinăuntru
și fiecare stradă
era o venă deschisă.

Am învățat
cu plămânii plini de tăcere,
cu pieptul prins în menghina zilei ce vine,
cu fruntea sprijinită de geamul rece
al unei patrii interioare
care nu mai știa să-și pronunțe numele.

Sub apă
focul nu se vede,
dar îl simți —
arde ca o idee interzisă,
ca un adevăr spus prea devreme
în fața celor ce trăiesc din amânare.

Respir.
Îmi coboară oxigenul în sânge
ca o revoltă tăcută, ritmică, precisă.
Inspir —
și apa îmi intră în oase.
Expir —
și flăcările îmi cresc sub piele.

Cine m-a învățat să ard?
Cine m-a condamnat la luciditate?
Cine mi-a spus că aerul a devenit
un privilegiu politic?

Sub apă
nu există aplauze.
Există doar inima —
o tobă frântă
care bate pentru cei fără glas,
pentru cei ce-și cară viața
în sacoșe de plastic,
pentru cei ce-și ascund visele
în buzunare găurite de salarii minime.

Eu ard pentru ei.
Ard pentru femeia care tace la masa de seară
ca să nu deranjeze echilibrul unei lumi strâmbe.
Ard pentru bărbatul ce înghite umilința
ca pe o pastilă fără apă.
Ard pentru copilul ce întreabă
de ce cerul nu cade
peste atâtea nedreptăți.

Și totuși —
sub apă —
învăț să respir fără permisiune.

Nu este miracol,
ci disciplina supraviețuirii.
Îți ții frica în palmă
ca pe o monedă ruginită
și alegi să nu o mai cheltui.
Îți legi disperarea de gleznă
până când greutatea îți arată direcția.

Arta aceasta nu se predă în școli,
nu are manuale.
Are doar carne,
și oase,
și o conștiință ce refuză să adoarmă.

Respir sub apă
în timp ce ard —
și ard pentru că refuz să mă sting.

În fiecare inspirație
port cenușa unei generații
care a confundat supraviețuirea
cu viața.
În fiecare expirație
împing spre suprafață
o promisiune aprinsă:

că nu ne vom îneca
în propriile compromisuri.

Sunt viu.
Nu pentru că mi-e ușor,
ci pentru că aleg.
Aleg să țin ochii deschiși
când sarea ustură.
Aleg să spun numele lucrurilor
chiar dacă limba sângerează.

Apa mă apasă —
dar nu mă posedă.
Focul mă mistuie —
dar nu mă reduce la scrum.

Între ele,
în această tensiune sacră,
îmi cresc aripile invizibile.

Asta e arta:
să transformi arderea în lumină,
înecul în respirație,
frica în verticalitate.

Și dacă mă vezi
cu pielea străvezie de atâta apă
și cu ochii aprinși de atâta foc,
să știi —

nu sunt victimă,
nu sunt martir,
nu sunt cenușă.

Sunt dovada
că se poate trăi lucid
în mijlocul catastrofei,
că se poate iubi
în plină combustie,
că se poate respira
sub apă —

în timp ce arzi.

Jefuiți legal…
niciun cod penal
nu e aplicabil
hoțului maleabil.

Cunoscut după viteză,
mințindu-ne-n antiteză,
crezându-l sub control vigilent,
uităm că este docent.

Trece prin și peste noi,
de-i soare, furtuni ori ploi…
zicem că-l stăpânim,
conștienți că ne mințim.

Jefuiți legal…
niciun cod penal
nu are articol de-ncadrare
a „Timpului”, hoț în calificare.