Gingașă copilă...

Multe vede omu-n viaţã,

Cât ar fi de scurtã ea...

Dar întotdeauna-i pune

Vârf grãmezii, o lichea!

Într-o zi, lucrând la straturi

O lichea, fãr-un picior,

Se-abonã sã-mi dea şi sfaturi

Şi o mânã de-ajutor.

Mã umflã, pe urmã, râsul,

- Râd şi-acum de nu mai pot! -

Cãci, cãznindu-se cu sapa,

S-a înnãmolit de tot.

"Mã descurc!" îi zic lichelei,

Spre a nu se deranja.

Dar mi-a zis cã nu-i problemã,

Cã lucreazã "numa-aşa".

Prefãcându-se licheaua

Cum cã smulge nişte praz,

Tot noroiul de pe cizmã

Mi-l zvârlise pe obraz!

Mi se înnegri 'nainte-mi

- Cum pãţeşte-orice român -

Şi-ntr-o singurã clipitã,

Îmi cãzuse râsu-n sân.

Sã-mi revin, îmi trebuirã

Douã dupã-amiezi întregi,

Ca sã se-mplineascã vorba

Cã "ce semeni şi culegi"!

Cât despre licheaua "scumpã",

Mâine-zi fãcu un salt

Spre-a se rãzbuna. Da-şi rupse

Şi piciorul celãlalt.

Oh, vai, bãtrânii noştri, ce repede plecarã:

Unul toamna trecutã, iar altu-n primãvarã!

S-au dus, lãsând în urmã pãreri de rãu şi doruri

Dar, totodatã, stimã, şi cinste, şi onoruri.

Îmi stãruie în minte chipul bunicii mele

Care-mi veghease paşii în zilele acele

Ce nu le poate şterge uitarea, niciodatã,

Şi nici sã le îngroape, bucatã cu bucatã!

C-un sac de ani în spate, cu boli de o valizã,

Din ce în ce mai grave, la orice analizã,

Lãsã pâinea-nvelitã în şterguri de mãtasã,

Şi lacrime pe faţã şi locul gol în casã.

O întrevãd aievea, pe ea, la fel de vie

Cum ne punea gogoşii fierbinţi, în farfurie;

Un caş întreg, şi lapte, şi un cofraj cu ouã,

Uitând complet de sine şi dându-ni-le nouã.

Bunicul - om destoinic, veghea gospodãria

Şi saluta sfielnic, scoţându-şi pãlãria.

Râdea, de vreunu-n spate-i cerca sã se cocoaţe

Şi ne pupa pe frunte, ţinându-ne în braţe...

Ei nu mai sunt. Dar chipul le stãruie prin vreme,

Prin dalbele petale de crini şi crizanteme,

Prin doruri nãzuite, cântate-n româneşte,

Prin steaua ce rãsare, când soarele-asfinţeşte.

                                   ☆

Mi-e tare dor de coşul şi lemnele din şurã,

De mãmãliga caldã, ce se topea în gurã.

De vocea îngereascã ce fredona-n surdinã,

Cântãrile din harfã, pe drum sau în grãdinã.

Mã tem numai, ca teama-mi sã nu se-adevereascã:

De-a nu gãsi pe nimeni în casa bãtrâneascã...

Un frig parcã mã prinde...ce nu îl pot descrie

Oare e frig afarã? Sau numai mi-e frig mie?...

La casa cea bãtrânã, mã vãd acum pe mine

Sãtul de alergare prin multe ţãri strãine.

În curte nu e nimeni. Strig tare: "Mamã! Tatã!"

Caut-a deschide poarta. Dar poarta... încuiatã!

22.09.2021, Doornik, Belgia 

Ah, românime junã, ce-ai rãmas

Acasã, pe strãvechea noastrã glie,

Pãstreazã curãţia limbii-n glas

Şi bunul simţ din vechea Românie!

Iar floarea rar-a gândului curat

Mai seamãn-o, cât încã poţi s-o sameni!

Cã... uitã-te şi tu, cum au plecat

Ruşinea şi dreptatea dintre oameni!

Tu eşti nãdejdea celor ce trãiesc

Cu dorul ridicãrii naţiunii,

Având în inimi sânge românesc,

Jertfindu-se, cum se jertfeau strãbunii!

Perseverenţã, râvnã şi rãbdare

Sã punem astãzi, mânã de la mânã;

O ţarã, stând pe propriile-i picioare,

Nepoţilor, mãcar, sã le rãmânã!...

Există-o vreme-n viaţă când crezi că lupu-i câine,

Când nu ştii ce înseamnă să întâlneşti un leu;

Când nu ştii că otrava se poate pune-n pâine

Şi când, din orice astru, îţi faci un dumnezeu.

De-mi spui că seu-i miere şi muştele-s albine,

Şi vii cu argumente că "Da" se face "Nu",

Aş renunţa la mine, ca să te cred pe tine

Şi-aş zice mai departe aşa cum ai zis tu.

Cunosc şi şerpuirea şi gropile cărării,

C-am fost copil de casă şi tânăr eu am fost.

De tot ce poartă-n spate un semn al întrebării,

Să-ncerci a mă convinge, nu cred că are rost!

Căci focul ce se-ntinde, cu apă se opreşte,

Şi-n nefiinţă intră. Încolo... ce să zic?

Bibanul, după felul şi mintea lui de peşte,

Gândeşte că pescarul îi poate fi amic.

Prefer să tac când alţii spun

Poveşti şi snoave, fel de fel,

Cu zmei cu aripi de oţel,

Cu puşti, din bâtă de alun...

Nu-i felul meu să zic ceva

Numai de dragul de-a fi zis;

Căci vorba este un zapis

În stare a te obliga

Să faci ce n-ai fi vrut să faci,

Să fii ce nu ai vrea să fii.

Cuvintele, dacă nu ştii,

Sunt nemiloşii tăi ortaci!

La începutu-acestui veac

Atât de multă vorbărie,

E-o nemiloasă pandemie

Ce pare să nu aibă leac!

Şi, în sfârşit, un glas în plus

De ce aş face să răsune?

De ce să pun şi pasiune

Când nu se-aude ce am spus?

Nu sunt absurd şi nici posac

Dar, cum am spus-o mai devreme,

Ca rezumat acestei teme:

Când toţi vorbesc, prefer să tac.

Te iubesc, dulceaţã micã, te iubesc,

Mai mult decât pe-orice suflet omenesc!

Şi nu e pe lume soare

Sã arate cât de mare

Este dragostea pe care

                   Ţi-o nutresc!

Tu în casa noastrã strâmtã ai venit

Cu ales şi scump şi vesel ciripit!

Anii repede zburarã,

Uite cã eşti domnişoarã

Mândrã, ca o lãcrimioarã,

                    Negreşit!

Au trecut aşa de multe primãveri

Şi s-au stins în timp, precum ziua de ieri!

Lasã supãrarea, lasã,

Fii cu inima voioasã

Noi nu stãm mâhnirii-n casã,

                    Prizonieri.

Ape tulburi se revarsã în puhoi,

Greutãţile dau iama peste noi!

Tare-ar vrea sã ia cu ele

Taine, doruri, toate cele,

Sã ne facã zile grele

                    Mai apoi.

Sã rãmâi cu bine, dar, al meu odor,

Sã-Ţi dea Dumnezeu Preasfântul, ajutor!

Şi sã ai grijã de tine,

Sã n-ajungi în mâini strãine

Sau de râs şi de ruşine

                    Urzitor.

Vine vremea sã ne întâlnim din nou,

Când vor creşte iarãşi florile-n rondou!

Trandafiri şi lãcrimioare,

Şi muşcate solitare,

Rãsunând în fiecare

                    Un ecou...

Tu as eu quarante-cinq ans

Comme si tu avais vingt-cinq ans.

Fort, tu as beaucoup de chances

Et tu auras cent ans par intelligence.

Sois toujours heureux!

Joies et la vie en réalisations,

Tous créés pour toi par Dieu

Richesse spirituelle en dons.

Beaucoup de moments agréables,

Recevoir un bonheur nécessaire

Avec tous les proches inséparables

Qui te dit joyeux et bon anniversaire!

Galati, Prut....Braila, Mizil

La capatul lumii?!

Sau la azil?!

De ieri si de azi

In ele traim

Pe drumuri si poduri uitate de timp

La capatul lumii

Galati, Prut...Braila, Mizil

11.05.2022 / Elblag, Poland

Pentru Ionel A (context inteles de autor si persoana careia i-a fost dedicata, scrisa in urma primirii a 4 cuvinte).

Destinul ne-a unit Ne-am unit destinele într-un miez de toamnă. Când frunzele cad alene de pe ram, Când fierbe vinul în butoaie Și soarele răsare din ce în ce mai rar la geam. Ne-am unit destinele într-o seară de toamnă, Într-o seară ca din povești. Mi -ai spus că sunt cea mai frumoasă doamnă... Și veșnic o să mă iubești. Trec anii peste mine, peste noi, Dar nu o să uit ziua cea de toamnă. Când am jurat să fim în doi Și tu mi- ai spus că sunt cea mai frumoasă doamnă. Ştiu că nu avem tot ce ne-am dorit, Dar dragostea noastră ne ține împreună. Poate destinul ne-a unit, Ca să facem lumea puțin mai bună! Poezie de Vladimir Potlog

Au trecut douăzeci de ani

Și i-ați păzit ca niște titani,

De clipele cu furtuni și vijelii,

Cu iubire, argumentând temelii.

Croind „covorul” de încredere

Cu care ați așternut includere,

Și ați îmbrățișat cu devotament

Sentimente în viață cu rafinament.

Universul v-a dăruit un angajament

Prin care v-ați jurat atașament,

Reușind să sădiți în grădina vieții

Sămânța iubirii din copacul tinereții.

Calea pe care curajoși ați pășit

Și toate greutățile le-ați depășit,

Astăzi culegeți rodul săvârșit:

O viață frumoasă la nesfârșit!

Astăzi natura întragă se-apleacă,

Rugând Universul să țină sabia în teacă,

Și-n viață să fie doar bucurii, veselie

Realizări, reușite, toate trimise ca solie.

Te intimidează cu glas rânjit

O lume ce nu ți-a înțeles

Neputința dorului tău cel îndârjit

Și al tău principiu este smuls.

Dar răsărind din buchetul de fete

Fecioara cu obraji ca de bujor,

Și cu împlinirile sale complete,

Poate totul în viață va deveni ușor.

Și-atuncea rânjetul zăcut

De pe-a lor buze se va duce,

Și s-or așterne într-un tăcut

Uimiți, ne mai având ce zice.

Iară fecioara, în faptul serii

Ca o copilă sub clar de lună,

Își va accepta clipa trecerii

Încuvințând un dor sub pază bună.

O barcă se leagănă pe valuri ușor, Un băiat cântă un cântec de dor. Doi puii de lebădă stau pe apă cuminți, O fată îi admiră cu ochi frumoși și blânzi. Soarele se ascunde după un nor. Să lasă amurgul încetișor, Noaptea întinde peste ape al său negru covor! Se aude un murmur de izvor. Răsare luceafărul veșnic călător, Apare și luna mândră de după un nor. Ce vis, ce tablou fermecător! (Poezie de Vladimir Potlog)