POETUL NEMURITOR NĂSCUT CU ALT NUME

Astăzi am decis și m-am despărțit de iarnă…
Eram deja precum doi străini unul față de altul,
Fiecare luând-o pe alt drum, un pic încrâncenați.
Ea s-a pierdut tăcut, pe cărări cețoase înspre munte,
retrasă în tăcerea vânturilor reci și norii plumburii
Iar eu, cu mâinile pline de lăstarii sângerii
am pornit pe lângă firul argintat al apei
În care Soarele, precum Narcis, își dezmiardă chipul.
Ce simplă despărțire, parcă am fi fost departe tot timpul
Doi foști îndrăgostiți, care au înghețat toate cuvintele
Și nu au mai simțit decât nevoia de a evada fără regrete
In alte anotimpuri mai puțin imperfecte.  
Știam chiar locul unde noile ape își sting tumultul
Știam de fluviul care sărută impudic marea si vântul
In fiecare dimineață, la aceeași oră, tablouri dedicate
O pată albastră printre insule de culoare, acuarele delicate
Și un soare răsturnat peste silueta mea între nori
Așteptând încă o Primăvară frivolă adusă de cocori!
Ce indecentă despărțire, ce exuberantă regăsire…

AUTOR : IOAN CRISTINEL ZAHARIA

În fiecare zi ne naștem în alte ființe

Ieșim din alte cuvinte, poate și din alte inimi

În fiecare zi, devenim alte personaje,

Mergând consensual pe aceleași drumuri

Doar că ele devin fără să vrem  mereu altele,

Ne par zi de zi un pic mai lungi, mai sinuoase

Poate noi suntem mai obosiți, sau poate doar mai lenți,

Vrem să încetinim într-un fel fuga secundelor, a orelor, a zilelor

Vrem să luăm cât mai mult nectar din dulceața verilor

Cât mai multă căldură din aprinsele răsărituri sub care ne naștem.

 Poate dorim să fim alții decât eram ieri, arși în apusuri  

 Oh, Doamne, câte mai vrem străbătând prin labirintul oniric  

 Dar nu știm că trăim cu adevărat dacă nu suntem păstrați  în alte inimi  

Nicidecum simple reflexe perene în multiple oglinzi amăgitoare

În doritele suflete, suntem ceea ce am sperat mereu să fim,

sau poate chiar am rămas pentru un timp nedefinit

Acele simple ființe, pline de iubire și dorințe nesfârșite și ele

Pierdute în fumul unei pipe glamour, lângă un câmp plin de lalele.

IOAN CRISTINEL ZAHARIA

Februarie 2024 BRASOV

Ce ușor alunecăm din ludicul vals al florilor

În cel al amintirilor despre mâine și alte zile dorite

Ct de ușor ne desprindem de imaginea din multiplele oglinzi  

În care ne reflectăm în fiecare zi, fixând aleator un alt chip

Pe care nici noi nu îl mai recunoaștem câteodată.

Vrem să ne desprindem din masca ce nu ne seamănă,  

Nu suntem noi sub acea față plină de șanturi săpate de griji si timp

Cutia ce ne tine captivi este o carapace prea strâmtă pentru suflet

Nu mai este cea în care Maestrul Lutier ne-a lăsat inocenți

În armoniile crude ale începutului vibrând în celeste acorduri.

Doar când  lucizi, ne smulgem una după alta aceste măști,   

Vedem câteodată cum  ne zâ mbește ironic un chip tânăr    

Care îți aduce aminte de tine, jumătatea bună din tot ce puteai fi.

Trecând râurile tăcerii pe sub luna de hârtie

La cumpăna visului nebănuit de nimeni

am lăsat mărturie urmele  petalelor de flori de iasomie  

Erau singurele rămase în palmele mele după atâtea ploi  

Dar parfumul lor, penetra pâna și prin pietrele de granit  

Adunate geometric în podul arcuit care uneori îmi cânta…

Era ca un fluierat hoinar, pornit de pe buzele râului

 Peste arcadele smulse  din orbitele vechilor ziduri

peste care nimeni nu poate trece de două ori

Rămân în urmă tăceri, iar luna de hârtie se face scrum

Purtat  în cercuri de alte râuri, peste alte tăceri și alt drum

(Pe Pont D’ Avignon)

Spre lacul cu unda lină

Eu iarăși am pășit,

S-așez în a lui lumină

Gândul meu obosit.

Când soarele, trist și tăcut,

Pe boltă răsărea,

Eu, cu iubire, al meu trecut,

Veneam spre-al fereca.

Și stelele, mici, se zbăteau,

Prinse în bezna grea.

Pe ramuri, ciocârlii cântau

Și codru-ntreg jelea.

Când nufărul iar înflorea,

Dansau fluturi ce sorb

Nectar, iar dânsul înota-

Frumosul fără corp.

Când unda verde tremura,

Privea tăcut și trist

La raza ce se alungea

Pe cerul de-ametist.

Din ochii mari, lacrimi curgeau.

De ploaie-s norii plini.

Suspine se lichefiau;

Hrăneau noi rădăcini.

Doar nufărul se înfunda

Și aș fi vrut să-l rup,

Că-n suflet mi se așeza

Frumosul fără trup.

Și am promis c-am să revin

La blândul Ipotești,

La codrul cel de rouă plin,

La lacul din povești,

La scrisul lui simplu, firesc,

Ce-alină suferinți

Lăsate de cei ce-odihnesc

Sub rădăcini, cuminți.

Și totuși a rămas uitat

Frumosul fără corp,

Căci mințile au tot glisat

Pe-o aripă de corb.

Dar eu pașesc, din nou, cu dor,

Spre lacul vechi și drag,

Spre versurile ce nu mor,

Ci se dizolvă-n larg.

Un nufăr, sufletul speriat

Și valuri care-l rup;

În cripta grea, zace uitat

Un rest din al său trup.

Poezie de Marieta Maglas

22 august 2026

Cine sunt părinții Cine sunt părinții? Sunt acei care m-au adus pe lume, M-au învăţat carte, mi-au dat un nume. Cine sunt părinții? Sunt acei care mi-au dat povață, Să fiu om bun și să merg cu capul sus prin viață. Cine sunt părinții? Sunt mai sfinți decât sfinţii O icoană cu chipul lui Dumnezeu. Care o voi purta în inimă mereu! Cine sunt părinții? Sunt ca luceafărul de pe cer. Ei m -au învățat să iubesc, să lupt și să sper! Poezie de Vladimir Potlog

Pe-un zid al casei, pensula se pleacă,

Prin tente mohorâte și gălbui,

Să spună despre-un câine ce se-îneacă

O vizuală-istorie oricui.

Talazurile-l poartă în derivă,

Pe sub un cer de-un spălăcit ulei,

Spre care vălurirea agresivă

Aruncă spume într-un alb de miei.

Iar botul către-înalt i se îndreaptă,

C-un gest milos din ochiul său făcut,

Oglindă-a unei vâltoreli ce-așteaptă

Să-și piardă crezul cât l-a mai avut.

Făr’ sens, urcându-și scara lui fluidă,

E Castul ce se chinuie-n obidă.

Născut îndrăgostit,

Unde in Pererîta își are începutul,

O minte strălucită, Grigore, așa a fost numit,

Ce a avut ca vis să treacă Prutul.

"Nu sunt atâția ochi pe pământ, 

câtă frumusețe-n jur" ,

Poetul spuse-ntr-un citat,

Și că nu exista niciunde un loc mai sfânt

Decât pământul pe care ai fost creat. 

Un om ce nu putea să nu se lupte

Pentru a sa țară ca să scape,

De cele timpuri în care sufletele erau corupte

Și de rele încărcate.

Un om iubitor ce nu putea sa nu se zbată 

Pentru a sa țară ca să aibă într-un sfârșit,

O Independență și o limbă

Ai cărui muncă I s-a reușit. 

Grigore Vieru, un creator al poeziilor, blândul din inima copiilor,

Un discipolul din inima-nțelepților

Și prietenul adevărat al cărților.

O persoana ce va rămâne mereu cu cei iubitori de a lor limbă română,

A poporului românesc stăpână,

Iar Vieru e cel care a reușit să cultive

În sufletul a zeci de generații,

Dragostea de neam și țară 

Prin minunatele creații.

Dacă aș putea te-aș îmbrățișa.

Aș lacrima pe umărul tău.

Aș sufla blând pe pieptul tău.

Ți-aș simți bătăile inimii și ni le-am sincroniza.

Dacă aș putea, ți-aș aduce buzele tale mai aproape de-ale mele.

Le-aș face luna și soarele.

Alb și negru.

Lumina și întunericul.

Tu ești răsăritul de care am nevoie pentru a apune iar eu sunt apusul de care ai nevoie pentru a răsări. 

Mi-e dor de sat, unde veşnicia e la ea acasă,

Mi-e dor de sat unde vinul stă limpede în ulcior,

Unde pâinea e tăiată în două şi e pusă frumos pe masă,

Unde mă aşteaptă un suflet sfâşiat de dor!

Mi-e dor de sat, unde primăvara pomii sunt în floare,

Mi-e dor de sat, unde miroase a pită coaptă!

Unde se-aude susur de izvoare,

Acolo veşnicia cu adevărat mă aşteaptă.