POETUL NEMURITOR NĂSCUT CU ALT NUME
Poetul care s-a născut pe o îndepărtată stea,
A fost numit EMINESCU, sortit de ursitoare să fie nemuritor
Când a coborât între noi cu numele dăruit de un Arhanghel
Aripile sale aveau strălucirea Luceferilor stinși în oglinda
lacurilor albastre, iar când demonii i-au retezat
Aripile de înger căzut , a plecat pe cărările codrilor de argint
Urcând la Dumnezeu pe nevăzuta scară clădită din cuvinte și versuri
Toate turnate în tipare de bronz, care acum ajung la noi
Bieți epigoni, în scrisori nenumărate, scrise pe hârtie de mătase
Cu cerneala picurată din ramurile împletite precum venele trunchiului
De tei mereu înflorit, legănat ușor de vânturi, șoptind în plâns îngânat
,, Codrule, codruțule, ce mai faci drăguțule…’’
15 IANUARIE 2024
IOAN CRISTINEL ZAHARIA
Категория: Посвящены стихи
Все стихи автора: cordis.online
Дата публикации: 15 января 2024
Просмотры: 569
Стихи из этой категории
Tata
Ochii tăi - soarele de mai
M-au petrecut, când am plecat
Spre- apusul cel mai depărtat,
În căutarea altui rai.
Mâinile- leagăn din crengi vii,
Mi-au dat avânt când m-am pornit
Si totodată m-au oprit,
Născându-mi dorul cel dintâi.
Tot chipul, l-am purtat mereu,
Cu mine-n drumul depărtat
L-am pomenit și l-am chemat,
Să mă ajute - tatăl meu!
Poetului Mihai Eminescu
Ascuns în versurile tale
Trec vremuri, lumea nu mai ştie
Că străbăteai şi deal şi vale
Însoţit fiind de poezie.
Aveai cu tine şi cavalul,
Pădurea, cerul şi iubita
Soarele îţi luminase harul
Ce nobilă-ți fuse vruta.
Mai ocolit, mai pe de-a dreptul
Când printre flori, când drum cu spini
Călătorea cu tine totul
Tu printre aştri un peregrin.
Dacă nu te citeşte lumea
Să-ţi desluşească al tău secret
Păstrează-ți în Ipotești pădurea
Si-n cer fii Luceafărul poet.
Doamne să-i dai ...
Doamne la Gigi de-i dai,
El face din dar un har,
Pe multi el a ajutat,
Ce-a făcut e minunat.
Biserici a construit,
Case multe-a a dăruit,
Este bun și rugător,
Și iubit de-al său popor.
Doamne să-i dai sănătate,
Și iertare de păcate.
Gigi ție îți dorim,
Să ai multa bucurie,
Să-ți ajute Dumnezeu,
Să faci bine tot mereu.
DOAMNE AJUTA.
(Dedicata -GIGI BECALI)
Cocorii
Mai ieri erau cocori
Intre cer si nori
Azi mai sunt doar frati
Cerul si cu norii
Unde au plecat ei oare
Fratii lor, cocorii?!
Campuri aurii,
Ape stravezii,
Paduri colorate,
Triste sunt
Caci toate au ramas stinghere
In zile tot mai efemere
Isi plang aievea, in zadar
Pe fratii lor, frumosi hoinari
Cocorii
Unde sunt ei oare
Pasari calatoare?!
Suntem noi
Nepasatori, chiar goi
Si plini de egoiste nevoi?
De nu ne-ntrebam
Ce e cu noi!?
Suntem noi niste pigmei?
De nu ne-ntrebam
Ce e cu ei!?
Unde sunt oare si ce-am facut cu ei,
Cocorii?!
Unde sunt ei oare
Pasari calatoare?!
"Astăzi România se numără printre ţările cu efectiv „0” de perechi clocitoare. Populaţia mondială este estimată la 220.000- 250.000 de perechi, iar cea europeană la 74.000 – 110.000 perechi. Cocorul a dispărut ca pasăre clocitoare de pe importante întinderi ale vechiului său areal, din sudul, vestul şi estul Europei. Astfel, ultima relatare a cuibăririi sale în Anglia a fost în jurul anului 1600, în Italia – 1880, Austria – 1885, Ungaria – 1952, Grecia – 1965. Ţările care deţin cele mai însemnate efective de păsări cuibăritoare sunt: Rusia, Suedia, Finlanda, Germania, Polonia, Norvegia, Letonia şi Lituania. În ţările în care aceştia mai cuibăresc, numărul lor s-a redus drastic în ultimii 50 de ani, datorită asanării mlaştinilor şi extinderii agriculturii intensive, din această cauză şi păsările care treceau peste ţara noastră aproape au dispărut. Astăzi, doar grupuri mici de cocori (2-5 indivizi) mai sunt observate rar, fantomatic, pe cerul de deasupra noastră."
Sursa: revistasinteza.ro
Prietenei mele Alina
Este-o fată ea frumoasă,
Şi mereu ingenioasă
Are ochii albăstrui
Fură inima oricui!
Are un zîmbet cuceritor,
Şi în inimă un dor.
Este scumpă ,drăgălaşă-
drăguţă ,prietenoasă.
E Alina-floare a vieţii
şi povara bunătăţii,
Este ea prietena mea-
Ce-mi înveseleşte viaţa!
Tata
Ochii tăi - soarele de mai
M-au petrecut, când am plecat
Spre- apusul cel mai depărtat,
În căutarea altui rai.
Mâinile- leagăn din crengi vii,
Mi-au dat avânt când m-am pornit
Si totodată m-au oprit,
Născându-mi dorul cel dintâi.
Tot chipul, l-am purtat mereu,
Cu mine-n drumul depărtat
L-am pomenit și l-am chemat,
Să mă ajute - tatăl meu!
Poetului Mihai Eminescu
Ascuns în versurile tale
Trec vremuri, lumea nu mai ştie
Că străbăteai şi deal şi vale
Însoţit fiind de poezie.
Aveai cu tine şi cavalul,
Pădurea, cerul şi iubita
Soarele îţi luminase harul
Ce nobilă-ți fuse vruta.
Mai ocolit, mai pe de-a dreptul
Când printre flori, când drum cu spini
Călătorea cu tine totul
Tu printre aştri un peregrin.
Dacă nu te citeşte lumea
Să-ţi desluşească al tău secret
Păstrează-ți în Ipotești pădurea
Si-n cer fii Luceafărul poet.
Doamne să-i dai ...
Doamne la Gigi de-i dai,
El face din dar un har,
Pe multi el a ajutat,
Ce-a făcut e minunat.
Biserici a construit,
Case multe-a a dăruit,
Este bun și rugător,
Și iubit de-al său popor.
Doamne să-i dai sănătate,
Și iertare de păcate.
Gigi ție îți dorim,
Să ai multa bucurie,
Să-ți ajute Dumnezeu,
Să faci bine tot mereu.
DOAMNE AJUTA.
(Dedicata -GIGI BECALI)
Cocorii
Mai ieri erau cocori
Intre cer si nori
Azi mai sunt doar frati
Cerul si cu norii
Unde au plecat ei oare
Fratii lor, cocorii?!
Campuri aurii,
Ape stravezii,
Paduri colorate,
Triste sunt
Caci toate au ramas stinghere
In zile tot mai efemere
Isi plang aievea, in zadar
Pe fratii lor, frumosi hoinari
Cocorii
Unde sunt ei oare
Pasari calatoare?!
Suntem noi
Nepasatori, chiar goi
Si plini de egoiste nevoi?
De nu ne-ntrebam
Ce e cu noi!?
Suntem noi niste pigmei?
De nu ne-ntrebam
Ce e cu ei!?
Unde sunt oare si ce-am facut cu ei,
Cocorii?!
Unde sunt ei oare
Pasari calatoare?!
"Astăzi România se numără printre ţările cu efectiv „0” de perechi clocitoare. Populaţia mondială este estimată la 220.000- 250.000 de perechi, iar cea europeană la 74.000 – 110.000 perechi. Cocorul a dispărut ca pasăre clocitoare de pe importante întinderi ale vechiului său areal, din sudul, vestul şi estul Europei. Astfel, ultima relatare a cuibăririi sale în Anglia a fost în jurul anului 1600, în Italia – 1880, Austria – 1885, Ungaria – 1952, Grecia – 1965. Ţările care deţin cele mai însemnate efective de păsări cuibăritoare sunt: Rusia, Suedia, Finlanda, Germania, Polonia, Norvegia, Letonia şi Lituania. În ţările în care aceştia mai cuibăresc, numărul lor s-a redus drastic în ultimii 50 de ani, datorită asanării mlaştinilor şi extinderii agriculturii intensive, din această cauză şi păsările care treceau peste ţara noastră aproape au dispărut. Astăzi, doar grupuri mici de cocori (2-5 indivizi) mai sunt observate rar, fantomatic, pe cerul de deasupra noastră."
Sursa: revistasinteza.ro
Prietenei mele Alina
Este-o fată ea frumoasă,
Şi mereu ingenioasă
Are ochii albăstrui
Fură inima oricui!
Are un zîmbet cuceritor,
Şi în inimă un dor.
Este scumpă ,drăgălaşă-
drăguţă ,prietenoasă.
E Alina-floare a vieţii
şi povara bunătăţii,
Este ea prietena mea-
Ce-mi înveseleşte viaţa!
Другие стихотворения автора
NĂSCUȚI MEREU ALTFEL
În fiecare zi ne naștem în alte ființe
Ieșim din alte cuvinte, poate și din alte inimi
În fiecare zi, devenim alte personaje,
Mergând consensual pe aceleași drumuri
Doar că ele devin fără să vrem mereu altele,
Ne par zi de zi un pic mai lungi, mai sinuoase
Poate noi suntem mai obosiți, sau poate doar mai lenți,
Vrem să încetinim într-un fel fuga secundelor, a orelor, a zilelor
Vrem să luăm cât mai mult nectar din dulceața verilor
Cât mai multă căldură din aprinsele răsărituri sub care ne naștem.
Poate dorim să fim alții decât eram ieri, arși în apusuri
Oh, Doamne, câte mai vrem străbătând prin labirintul oniric
Dar nu știm că trăim cu adevărat dacă nu suntem păstrați în alte inimi
Nicidecum simple reflexe perene în multiple oglinzi amăgitoare
În doritele suflete, suntem ceea ce am sperat mereu să fim,
sau poate chiar am rămas pentru un timp nedefinit
Acele simple ființe, pline de iubire și dorințe nesfârșite și ele
Pierdute în fumul unei pipe glamour, lângă un câmp plin de lalele.
IOAN CRISTINEL ZAHARIA
Februarie 2024 BRASOV
DESPARTIRE DE UN ALT ANOTIMP
Astăzi am decis și m-am despărțit de iarnă…
Eram deja precum doi străini unul față de altul,
Fiecare luând-o pe alt drum, un pic încrâncenați.
Ea s-a pierdut tăcut, pe cărări cețoase înspre munte,
retrasă în tăcerea vânturilor reci și norii plumburii
Iar eu, cu mâinile pline de lăstarii sângerii
am pornit pe lângă firul argintat al apei
În care Soarele, precum Narcis, își dezmiardă chipul.
Ce simplă despărțire, parcă am fi fost departe tot timpul
Doi foști îndrăgostiți, care au înghețat toate cuvintele
Și nu au mai simțit decât nevoia de a evada fără regrete
In alte anotimpuri mai puțin imperfecte.
Știam chiar locul unde noile ape își sting tumultul
Știam de fluviul care sărută impudic marea si vântul
In fiecare dimineață, la aceeași oră, tablouri dedicate
O pată albastră printre insule de culoare, acuarele delicate
Și un soare răsturnat peste silueta mea între nori
Așteptând încă o Primăvară frivolă adusă de cocori!
Ce indecentă despărțire, ce exuberantă regăsire…
AUTOR : IOAN CRISTINEL ZAHARIA
RÂURILE TĂCERII ȘI LUNA DE HÂRTIE
Trecând râurile tăcerii pe sub luna de hârtie
La cumpăna visului nebănuit de nimeni
am lăsat mărturie urmele petalelor de flori de iasomie
Erau singurele rămase în palmele mele după atâtea ploi
Dar parfumul lor, penetra pâna și prin pietrele de granit
Adunate geometric în podul arcuit care uneori îmi cânta…
Era ca un fluierat hoinar, pornit de pe buzele râului
Peste arcadele smulse din orbitele vechilor ziduri
peste care nimeni nu poate trece de două ori
Rămân în urmă tăceri, iar luna de hârtie se face scrum
Purtat în cercuri de alte râuri, peste alte tăceri și alt drum
(Pe Pont D’ Avignon)
GLISSANDO
Ce ușor alunecăm din ludicul vals al florilor
În cel al amintirilor despre mâine și alte zile dorite
Ct de ușor ne desprindem de imaginea din multiplele oglinzi
În care ne reflectăm în fiecare zi, fixând aleator un alt chip
Pe care nici noi nu îl mai recunoaștem câteodată.
Vrem să ne desprindem din masca ce nu ne seamănă,
Nu suntem noi sub acea față plină de șanturi săpate de griji si timp
Cutia ce ne tine captivi este o carapace prea strâmtă pentru suflet
Nu mai este cea în care Maestrul Lutier ne-a lăsat inocenți
În armoniile crude ale începutului vibrând în celeste acorduri.
Doar când lucizi, ne smulgem una după alta aceste măști,
Vedem câteodată cum ne zâ mbește ironic un chip tânăr
Care îți aduce aminte de tine, jumătatea bună din tot ce puteai fi.
NĂSCUȚI MEREU ALTFEL
În fiecare zi ne naștem în alte ființe
Ieșim din alte cuvinte, poate și din alte inimi
În fiecare zi, devenim alte personaje,
Mergând consensual pe aceleași drumuri
Doar că ele devin fără să vrem mereu altele,
Ne par zi de zi un pic mai lungi, mai sinuoase
Poate noi suntem mai obosiți, sau poate doar mai lenți,
Vrem să încetinim într-un fel fuga secundelor, a orelor, a zilelor
Vrem să luăm cât mai mult nectar din dulceața verilor
Cât mai multă căldură din aprinsele răsărituri sub care ne naștem.
Poate dorim să fim alții decât eram ieri, arși în apusuri
Oh, Doamne, câte mai vrem străbătând prin labirintul oniric
Dar nu știm că trăim cu adevărat dacă nu suntem păstrați în alte inimi
Nicidecum simple reflexe perene în multiple oglinzi amăgitoare
În doritele suflete, suntem ceea ce am sperat mereu să fim,
sau poate chiar am rămas pentru un timp nedefinit
Acele simple ființe, pline de iubire și dorințe nesfârșite și ele
Pierdute în fumul unei pipe glamour, lângă un câmp plin de lalele.
IOAN CRISTINEL ZAHARIA
Februarie 2024 BRASOV
DESPARTIRE DE UN ALT ANOTIMP
Astăzi am decis și m-am despărțit de iarnă…
Eram deja precum doi străini unul față de altul,
Fiecare luând-o pe alt drum, un pic încrâncenați.
Ea s-a pierdut tăcut, pe cărări cețoase înspre munte,
retrasă în tăcerea vânturilor reci și norii plumburii
Iar eu, cu mâinile pline de lăstarii sângerii
am pornit pe lângă firul argintat al apei
În care Soarele, precum Narcis, își dezmiardă chipul.
Ce simplă despărțire, parcă am fi fost departe tot timpul
Doi foști îndrăgostiți, care au înghețat toate cuvintele
Și nu au mai simțit decât nevoia de a evada fără regrete
In alte anotimpuri mai puțin imperfecte.
Știam chiar locul unde noile ape își sting tumultul
Știam de fluviul care sărută impudic marea si vântul
In fiecare dimineață, la aceeași oră, tablouri dedicate
O pată albastră printre insule de culoare, acuarele delicate
Și un soare răsturnat peste silueta mea între nori
Așteptând încă o Primăvară frivolă adusă de cocori!
Ce indecentă despărțire, ce exuberantă regăsire…
AUTOR : IOAN CRISTINEL ZAHARIA
RÂURILE TĂCERII ȘI LUNA DE HÂRTIE
Trecând râurile tăcerii pe sub luna de hârtie
La cumpăna visului nebănuit de nimeni
am lăsat mărturie urmele petalelor de flori de iasomie
Erau singurele rămase în palmele mele după atâtea ploi
Dar parfumul lor, penetra pâna și prin pietrele de granit
Adunate geometric în podul arcuit care uneori îmi cânta…
Era ca un fluierat hoinar, pornit de pe buzele râului
Peste arcadele smulse din orbitele vechilor ziduri
peste care nimeni nu poate trece de două ori
Rămân în urmă tăceri, iar luna de hârtie se face scrum
Purtat în cercuri de alte râuri, peste alte tăceri și alt drum
(Pe Pont D’ Avignon)
GLISSANDO
Ce ușor alunecăm din ludicul vals al florilor
În cel al amintirilor despre mâine și alte zile dorite
Ct de ușor ne desprindem de imaginea din multiplele oglinzi
În care ne reflectăm în fiecare zi, fixând aleator un alt chip
Pe care nici noi nu îl mai recunoaștem câteodată.
Vrem să ne desprindem din masca ce nu ne seamănă,
Nu suntem noi sub acea față plină de șanturi săpate de griji si timp
Cutia ce ne tine captivi este o carapace prea strâmtă pentru suflet
Nu mai este cea în care Maestrul Lutier ne-a lăsat inocenți
În armoniile crude ale începutului vibrând în celeste acorduri.
Doar când lucizi, ne smulgem una după alta aceste măști,
Vedem câteodată cum ne zâ mbește ironic un chip tânăr
Care îți aduce aminte de tine, jumătatea bună din tot ce puteai fi.
NĂSCUȚI MEREU ALTFEL
În fiecare zi ne naștem în alte ființe
Ieșim din alte cuvinte, poate și din alte inimi
În fiecare zi, devenim alte personaje,
Mergând consensual pe aceleași drumuri
Doar că ele devin fără să vrem mereu altele,
Ne par zi de zi un pic mai lungi, mai sinuoase
Poate noi suntem mai obosiți, sau poate doar mai lenți,
Vrem să încetinim într-un fel fuga secundelor, a orelor, a zilelor
Vrem să luăm cât mai mult nectar din dulceața verilor
Cât mai multă căldură din aprinsele răsărituri sub care ne naștem.
Poate dorim să fim alții decât eram ieri, arși în apusuri
Oh, Doamne, câte mai vrem străbătând prin labirintul oniric
Dar nu știm că trăim cu adevărat dacă nu suntem păstrați în alte inimi
Nicidecum simple reflexe perene în multiple oglinzi amăgitoare
În doritele suflete, suntem ceea ce am sperat mereu să fim,
sau poate chiar am rămas pentru un timp nedefinit
Acele simple ființe, pline de iubire și dorințe nesfârșite și ele
Pierdute în fumul unei pipe glamour, lângă un câmp plin de lalele.
IOAN CRISTINEL ZAHARIA
Februarie 2024 BRASOV