Ultimul
Liniște..... și minte limpede.
Timp........ și schimb.
Spațiu...... iluzoriu.
Viață....... speranță.
Motivație... revelație.
Pasiune..... ascensiune.
Altruism.... organism.
Optimism.... pesimism.
Complet e caracterul
Complex e misterul
Nu cunosc tot
Dar cunosc îngerul.
A venit târziul
Am pierdut trenul,
Nu regret tot
Dar regret un strop.
Uitarea e cruntă
Privirea e mută,
S-a luat o decizie,
E loc de explozie.
Răbdarea senină
Speranța alină...
Nu tot ce se oprește
Se și termină.
Категория: Посвящены стихи
Все стихи автора: Laura Stratulat
Дата публикации: 22 декабря 2022
Просмотры: 952
Стихи из этой категории
Mama #ingerulmeu
Nu sunt cuvinte în lume
Să exprime
Dragostea mea pentru tine!
Dar totuși exprim aceste cuvinte
Parte din mine!
Primul fior, prima clipă
Prima lacrimă
Toate au fost despre tine
Ai fost și ești lumina mea
Parte din mine!
Te-am cunoscut și te-am ales
Și nu l-a întâmplare
Din motive de neînțeles
Te-am ales pentru inima ta mare
Un înger bun, cu chipul blând
Ce mă iubește nespus
Te văd mereu surâzând
Pentru tine am compus
Acest poem să știi cât te iubesc
Îngerul meu, parte din mine
Toată dragostea ți-o dăruiesc
Chiar de anii ne vor prăfui chipul
În inima mea va fi la fel
Oricât va trece timpul
Te voi iubi etern...
Aniversare
Minunate momente de a trece o punte,
Semnele emoției inundă pe frunte.
Sentimentele adunate-n buchet
Dau mireazma anilor unui băiet.
Adolescența-i o haină frumoasă;
O porți, că de soartă-i aleasă,
Și-n brațe, pe umeri și-n creștet
Respiră căldura vieții din suflet.
Cu dragoste-n gânduri și gesturi
O mamă și-un frate sunt alături,
Pe drumul presărat cu speranțe,
Dorindu-i roade, bucurii și creanțe.
Eminescu
Trandafir , rege al florilor
Pentru că ai crescut în curtea ta
Flori de versuri plăpânde
Culese din ochii tai de catifea.
Oare te mai plimbi prin pădurile de aur ?
Sau ai mai stat tu tânăr, culcat lângă izvor ?
Și vreau să-ți aflu răspunsul la întrebare
Căci ce este amorul ? E oare dor si ploaie ?
Dispar și ceruri și pământ
Și tu ai dispărut
Și ai lăsat doar lacrimi
Durere în urma ta
Oh, Eminescu , Luceafăr însuflețit
O veșnică lumină prea greu de înțeles
Noi te păstrăm în gând , prefer să nu te uit
Cu ale tale versuri , trăind pe-acest pământ
Cât aş vrea
Şi ca ploaia şi ca vântul şi ca lacrimi care cad,
Eu respir un aer rece, din mic colţul meu de iad.
Vă alung. Fugiţi departe, de durerea-mi vă feriţi,
Dar în inima mea tristă - cât aş vrea să nu fugiţi...
Cât aş vrea pe timp de noapte, cât e chinul un voinic,
Să stea lângă mine mama, povestind despre nimic.
Eu s-ascult, ca-n vremea ceea când eram copil zglobiu
Şi când mă zbăteam, ca zmeul, dorind toate să le ştiu.
Cât aş vrea de dimineaţă, când e soarele amar,
Să mă scol de vocea tatei ce să cheme iar şi iar;
Dintre gene aţipite, să-i văd chipul cald şi blând.
Doamne, pentru-aşa trăire aş da toate pe pamânt.
Cât aş vrea în miezul zilei să aud că-n uşă bate
Şi-ntristată de vre-o ştire - să mă bucur de un frate.
Să deschid. Să stăm de vorba cum nicicând nu mai făcum,
Căci mai mult ca niciodată, de folos îmi e - acum.
Cât aş vrea din departare iar scrisorile să vie
Şi pe drumul către casă să alerg cu bucurie,
Sa-mi găsesc în prag părinţii cum stăteau odinioară
Şi să sting în mine dorul care arde ca o pară.
Maluri de Prut
Mă dusei, odată, de mână cu tata...
Pân azi n-am să uit cum îi scârție poarta
Ogrăzii cu casa ce urcă la soare
Si geamuri ce bat către el, sclipitoare.
Grădina cu flori îndesată și plină
Absoarbe-n amiază prin frunze lumină.
Copacii de păsări se tremură -n cânt
Si-un scrânciob sub el se tot leagănă-n vânt.
Trei corni, lângă casă, de rod se îndoaie
Si roșii, ard parcă în foc și văpaie,
Iar seara-n amurg, când lumina se încheie
În ceruri s-aprinde holbata scânteie
Si liniștea-ți face în inimă gheme
Auzi numai Prutul, în valuri, cum geme.
Se zbate în maluri topind bolovanii
Si parcă măsoară cu zilele- anii;
Jelindu-ne, luptă din timp să oprească
Ca-n părul cărunt -fire negre să crească,
S-alerge copii prin ogradă strigând,
Să nu vină toamna și iarna nicicând.
Un dor am departe și dorul e mult-
O casă pe malul bătrânului Prut.
Mama #ingerulmeu
Nu sunt cuvinte în lume
Să exprime
Dragostea mea pentru tine!
Dar totuși exprim aceste cuvinte
Parte din mine!
Primul fior, prima clipă
Prima lacrimă
Toate au fost despre tine
Ai fost și ești lumina mea
Parte din mine!
Te-am cunoscut și te-am ales
Și nu l-a întâmplare
Din motive de neînțeles
Te-am ales pentru inima ta mare
Un înger bun, cu chipul blând
Ce mă iubește nespus
Te văd mereu surâzând
Pentru tine am compus
Acest poem să știi cât te iubesc
Îngerul meu, parte din mine
Toată dragostea ți-o dăruiesc
Chiar de anii ne vor prăfui chipul
În inima mea va fi la fel
Oricât va trece timpul
Te voi iubi etern...
Aniversare
Minunate momente de a trece o punte,
Semnele emoției inundă pe frunte.
Sentimentele adunate-n buchet
Dau mireazma anilor unui băiet.
Adolescența-i o haină frumoasă;
O porți, că de soartă-i aleasă,
Și-n brațe, pe umeri și-n creștet
Respiră căldura vieții din suflet.
Cu dragoste-n gânduri și gesturi
O mamă și-un frate sunt alături,
Pe drumul presărat cu speranțe,
Dorindu-i roade, bucurii și creanțe.
Eminescu
Trandafir , rege al florilor
Pentru că ai crescut în curtea ta
Flori de versuri plăpânde
Culese din ochii tai de catifea.
Oare te mai plimbi prin pădurile de aur ?
Sau ai mai stat tu tânăr, culcat lângă izvor ?
Și vreau să-ți aflu răspunsul la întrebare
Căci ce este amorul ? E oare dor si ploaie ?
Dispar și ceruri și pământ
Și tu ai dispărut
Și ai lăsat doar lacrimi
Durere în urma ta
Oh, Eminescu , Luceafăr însuflețit
O veșnică lumină prea greu de înțeles
Noi te păstrăm în gând , prefer să nu te uit
Cu ale tale versuri , trăind pe-acest pământ
Cât aş vrea
Şi ca ploaia şi ca vântul şi ca lacrimi care cad,
Eu respir un aer rece, din mic colţul meu de iad.
Vă alung. Fugiţi departe, de durerea-mi vă feriţi,
Dar în inima mea tristă - cât aş vrea să nu fugiţi...
Cât aş vrea pe timp de noapte, cât e chinul un voinic,
Să stea lângă mine mama, povestind despre nimic.
Eu s-ascult, ca-n vremea ceea când eram copil zglobiu
Şi când mă zbăteam, ca zmeul, dorind toate să le ştiu.
Cât aş vrea de dimineaţă, când e soarele amar,
Să mă scol de vocea tatei ce să cheme iar şi iar;
Dintre gene aţipite, să-i văd chipul cald şi blând.
Doamne, pentru-aşa trăire aş da toate pe pamânt.
Cât aş vrea în miezul zilei să aud că-n uşă bate
Şi-ntristată de vre-o ştire - să mă bucur de un frate.
Să deschid. Să stăm de vorba cum nicicând nu mai făcum,
Căci mai mult ca niciodată, de folos îmi e - acum.
Cât aş vrea din departare iar scrisorile să vie
Şi pe drumul către casă să alerg cu bucurie,
Sa-mi găsesc în prag părinţii cum stăteau odinioară
Şi să sting în mine dorul care arde ca o pară.
Maluri de Prut
Mă dusei, odată, de mână cu tata...
Pân azi n-am să uit cum îi scârție poarta
Ogrăzii cu casa ce urcă la soare
Si geamuri ce bat către el, sclipitoare.
Grădina cu flori îndesată și plină
Absoarbe-n amiază prin frunze lumină.
Copacii de păsări se tremură -n cânt
Si-un scrânciob sub el se tot leagănă-n vânt.
Trei corni, lângă casă, de rod se îndoaie
Si roșii, ard parcă în foc și văpaie,
Iar seara-n amurg, când lumina se încheie
În ceruri s-aprinde holbata scânteie
Si liniștea-ți face în inimă gheme
Auzi numai Prutul, în valuri, cum geme.
Se zbate în maluri topind bolovanii
Si parcă măsoară cu zilele- anii;
Jelindu-ne, luptă din timp să oprească
Ca-n părul cărunt -fire negre să crească,
S-alerge copii prin ogradă strigând,
Să nu vină toamna și iarna nicicând.
Un dor am departe și dorul e mult-
O casă pe malul bătrânului Prut.
Другие стихотворения автора
Ești muzică și muză
Aș vrea să fiu o coarda de chitară…
Sa-mi mângâi corpul cu-ale tale mâini…
Să tremur în acordurile tale iară
Să mă compar cu o notă muzicală.
Aș vrea să fiu o clapă de pian…
Să-ți simt de fiecare dată apăsarea…
Să fim în armonie-ntrun ocean,
Cu sunete ce nimicesc uitarea.
Aș vrea să fiu precum o cheie sol
Să fiu acolo la fiecare început de melodie
Să pot să stau cu tine să ascult
Să te iubesc apoi în armonie.
Aș vrea să fii cu mine, aici, pe portativ,
Împreună vom fi noi, doar muzică
Sa fim într-un dans lung și creativ
Care la nesfârșit se tot repetă.
Doar un gând
Plimbări nocturne mă trezesc
Caut răspunsuri ce mă neliniștesc
Te caut în minte, și sper să-mi răspunzi
Căci timpul e scurt, și noi muribunzi.
Am lupte în cap ce mă bântuie-ntruna
Lupte, ce dor, și sunt dulci, mi-e tot una,
Când tu ești subiectul furtunii din minte,
E un gănd bun sau nu, tot la fel se simte.
Am trageri spre infinit, și infinitu-i spre sfârșit
În iubire timpul e relativ, sentimentul, facultativ,
Îmi trece prin sânge gândul final...
Nu vreau să te pierd, e un gând banal.
Dar timpul e relativ, sentimentul facultativ,
Pot să te am, și pot să nu...
Asta nu știu eu, dar poate știi tu.
Dar nu vreau să te pierd, e un gand banal
Te am în minte, lângă un sentiment primar.
Fără retină
Omul e sensibil de când a apărut pe lume, și dobândește multe slăbiciuni ce încet o să-l sugrume. De când am început să cunosc și să-nțeleg natura umană, am înțeles că el și-o neagă cu desăvârșire, ceea ce înseamnă că fericirea stă departe de el, cu totul, întrucât nu-și poate îndeplini sau înțelege scopul. Visând să atingă luna, să caute și-acolo fericire, se agită-ntruna, fără să capete acea sclipire, care să-l facă mai ușor să înțeleagă, că fericirea-i unde nu o caută niciodată. Cum de multe ori ceea ce cauți se ascunde la vedere, dorința de a zâmbi, și entuziasmul de a fi, și slăbiciunea de-a iubi, și frumusețea de-a privi, la cum se joacă doi copii, sau cum soarele-ți va zâmbi, și-ți va spune „noapte bună”, și culori, și clar de lună, și-apoi stelele se-adună, după, greierii răsună și vântul adie-ntruna, chiar și frunzele-mpreună, dansează și luna meditează. Și cum să înțeleagă omul, că toate astea-s niște daruri…. Cum să-l faci să vadă cerul…când are acoperiș și geamuri…E greu să înțelegi viața, când fugi și refuzi s-o privești…. E greu să găsești fericirea, când ești închis... și n-o primești
Doar atunci
Nu mi-e dor de tine.
Știi bine.
Am zile bune și zile mai puțin bune,
Dar nu mă gândesc prea des la tine...
Nu-mi fac rău având așteptări inutile
Și nu-mi amintesc, căci am amintiri senile.
Nu mi-e dor de tine, nici măcar o secundă.
Exceptând atunci când ziua e trecută...
Și-n noapte în gând îmi apari grăbită
Să-mi cuprinzi mintea cea stingherită.
Dar în rest, sunt eu cu mine, liniștită,
În lumea mea fericită și nemărginită
Plină de nimicul ei și o lipsă
Se-acoperă emoțiile ca o eclipsă.
Dar nu mi-e dor și nu prea te țin în minte
Decât într-un moment în care soarele-i fierbinte,
Doar atunci... lumina lui sublimă
Te fură și te-aduce la mine-n inimă.
Tot timpul infinit, efemer, relativ
Cum să trăiești, de obicei, pare intuitiv
Uitarea... reacție de apărare
Iubirea... îți pune semne de-ntrebare
Dar eu nu mai încerc să îmi răspund
Nu mă mai gândesc atât de profund
Căci acum... mă gândesc doar la mine
Și adevărul e că nu-mi mai e dor de tine...
În afară de nopțile în care stelele-s pe cer
Și-atunci prin fantezii, îmi ești pasager
Ajungi departe și uneori aproape
Când simt că mă atingi, și am fiori pe spate.
Dar liniștea-mi e soră și stă cu mine-aici
Și-n fiecare zi, mă scutește de frici
Ploaia... e liniștea mea preferată
Strop cu strop, aștept timpul să treacă.
Și realizez câte-am uitat, și nu mi-e dor, știi bine,
Decât în zilele în care... mă gândesc la tine.
Atunci când respir, și inima îmi bate
Atunci când stau în pat, întinsă,pe spate
Atunci când pe cer sunt nori, sau e soare
Atunci când există, vapoare, pe mare.
În zilele când o pasăre zboară pe cer
Sau când pământul e lovit de un fulger,
În nopțile în care, luna, e rotundă
Sau în cele în care bufnițele cântă.
Atât cât există apus și răsărit
Sau cât orizontul, este infinit
Cât oamenii, vor exista pe stradă
Și cât ploaia nu se va opri să cadă,
Cât în lume, va exista câte-o furtună,
Și mai ales...
Mereu când am să mă uit la lună.
Amar
Încerc să scriu, dar mintea mi-e în ceață,
Ceață e și afară și nu mai e verdeață…
Poate încerc să spulber doar o amintire tristă,
Tristă-i și toamna ce a venit în vizită.
Cartierul e din ce în ce mai pustiu
Pustiu e și sufletul meu, dar știu
Că anii trec… și totul dispare…
Oameni, clădiri, sentimente și culoare.
Îmi amintesc de demult, de când eram copii
Copii erau peste tot și aveau jocurile proprii
Nu se gandeau… nicidecum la viitor
Viitoru-i acum și trece-ncet și timpul lor…
E dureros să vezi cum oamenii se schimbă,
Se schimbă mulți în rău și asta mă deprimă…
E un lanț trofic, al oamenilor
Cel mai slab e mâncat de cel puternic, ce popor!
Acum se așterne anotimpul rece,
Rece e și fiorul ce prin vene-mi trece.
Iarna vine în pas grăbit și inevitabil
Inevitabilă-i și schimbarea-nprealabil.
E o aromă amară, este cea de la țigară
Cum dispare fumul, așa tot o să dispară.
Dacă-ți sunt eclipsate toate fericirile
După o viață traită rămân doar amintirile.
Amintirile, la care te gândești
Te uiti la poze și începi să zâmbești
Dar zambetul e palid și parcă te urăști
Că nu te poți întoarce-n timp să le retrăiești.
Așa e viața, când o trăiești în silă,
Așa sunt oamenii, când îi tratezi cu milă,
Deci iubește, dacă vrei să fii iubit
Traiește, nu doar ca să știi că ai trăit!
Ești muzică și muză
Aș vrea să fiu o coarda de chitară…
Sa-mi mângâi corpul cu-ale tale mâini…
Să tremur în acordurile tale iară
Să mă compar cu o notă muzicală.
Aș vrea să fiu o clapă de pian…
Să-ți simt de fiecare dată apăsarea…
Să fim în armonie-ntrun ocean,
Cu sunete ce nimicesc uitarea.
Aș vrea să fiu precum o cheie sol
Să fiu acolo la fiecare început de melodie
Să pot să stau cu tine să ascult
Să te iubesc apoi în armonie.
Aș vrea să fii cu mine, aici, pe portativ,
Împreună vom fi noi, doar muzică
Sa fim într-un dans lung și creativ
Care la nesfârșit se tot repetă.
Doar un gând
Plimbări nocturne mă trezesc
Caut răspunsuri ce mă neliniștesc
Te caut în minte, și sper să-mi răspunzi
Căci timpul e scurt, și noi muribunzi.
Am lupte în cap ce mă bântuie-ntruna
Lupte, ce dor, și sunt dulci, mi-e tot una,
Când tu ești subiectul furtunii din minte,
E un gănd bun sau nu, tot la fel se simte.
Am trageri spre infinit, și infinitu-i spre sfârșit
În iubire timpul e relativ, sentimentul, facultativ,
Îmi trece prin sânge gândul final...
Nu vreau să te pierd, e un gând banal.
Dar timpul e relativ, sentimentul facultativ,
Pot să te am, și pot să nu...
Asta nu știu eu, dar poate știi tu.
Dar nu vreau să te pierd, e un gand banal
Te am în minte, lângă un sentiment primar.
Fără retină
Omul e sensibil de când a apărut pe lume, și dobândește multe slăbiciuni ce încet o să-l sugrume. De când am început să cunosc și să-nțeleg natura umană, am înțeles că el și-o neagă cu desăvârșire, ceea ce înseamnă că fericirea stă departe de el, cu totul, întrucât nu-și poate îndeplini sau înțelege scopul. Visând să atingă luna, să caute și-acolo fericire, se agită-ntruna, fără să capete acea sclipire, care să-l facă mai ușor să înțeleagă, că fericirea-i unde nu o caută niciodată. Cum de multe ori ceea ce cauți se ascunde la vedere, dorința de a zâmbi, și entuziasmul de a fi, și slăbiciunea de-a iubi, și frumusețea de-a privi, la cum se joacă doi copii, sau cum soarele-ți va zâmbi, și-ți va spune „noapte bună”, și culori, și clar de lună, și-apoi stelele se-adună, după, greierii răsună și vântul adie-ntruna, chiar și frunzele-mpreună, dansează și luna meditează. Și cum să înțeleagă omul, că toate astea-s niște daruri…. Cum să-l faci să vadă cerul…când are acoperiș și geamuri…E greu să înțelegi viața, când fugi și refuzi s-o privești…. E greu să găsești fericirea, când ești închis... și n-o primești
Doar atunci
Nu mi-e dor de tine.
Știi bine.
Am zile bune și zile mai puțin bune,
Dar nu mă gândesc prea des la tine...
Nu-mi fac rău având așteptări inutile
Și nu-mi amintesc, căci am amintiri senile.
Nu mi-e dor de tine, nici măcar o secundă.
Exceptând atunci când ziua e trecută...
Și-n noapte în gând îmi apari grăbită
Să-mi cuprinzi mintea cea stingherită.
Dar în rest, sunt eu cu mine, liniștită,
În lumea mea fericită și nemărginită
Plină de nimicul ei și o lipsă
Se-acoperă emoțiile ca o eclipsă.
Dar nu mi-e dor și nu prea te țin în minte
Decât într-un moment în care soarele-i fierbinte,
Doar atunci... lumina lui sublimă
Te fură și te-aduce la mine-n inimă.
Tot timpul infinit, efemer, relativ
Cum să trăiești, de obicei, pare intuitiv
Uitarea... reacție de apărare
Iubirea... îți pune semne de-ntrebare
Dar eu nu mai încerc să îmi răspund
Nu mă mai gândesc atât de profund
Căci acum... mă gândesc doar la mine
Și adevărul e că nu-mi mai e dor de tine...
În afară de nopțile în care stelele-s pe cer
Și-atunci prin fantezii, îmi ești pasager
Ajungi departe și uneori aproape
Când simt că mă atingi, și am fiori pe spate.
Dar liniștea-mi e soră și stă cu mine-aici
Și-n fiecare zi, mă scutește de frici
Ploaia... e liniștea mea preferată
Strop cu strop, aștept timpul să treacă.
Și realizez câte-am uitat, și nu mi-e dor, știi bine,
Decât în zilele în care... mă gândesc la tine.
Atunci când respir, și inima îmi bate
Atunci când stau în pat, întinsă,pe spate
Atunci când pe cer sunt nori, sau e soare
Atunci când există, vapoare, pe mare.
În zilele când o pasăre zboară pe cer
Sau când pământul e lovit de un fulger,
În nopțile în care, luna, e rotundă
Sau în cele în care bufnițele cântă.
Atât cât există apus și răsărit
Sau cât orizontul, este infinit
Cât oamenii, vor exista pe stradă
Și cât ploaia nu se va opri să cadă,
Cât în lume, va exista câte-o furtună,
Și mai ales...
Mereu când am să mă uit la lună.
Amar
Încerc să scriu, dar mintea mi-e în ceață,
Ceață e și afară și nu mai e verdeață…
Poate încerc să spulber doar o amintire tristă,
Tristă-i și toamna ce a venit în vizită.
Cartierul e din ce în ce mai pustiu
Pustiu e și sufletul meu, dar știu
Că anii trec… și totul dispare…
Oameni, clădiri, sentimente și culoare.
Îmi amintesc de demult, de când eram copii
Copii erau peste tot și aveau jocurile proprii
Nu se gandeau… nicidecum la viitor
Viitoru-i acum și trece-ncet și timpul lor…
E dureros să vezi cum oamenii se schimbă,
Se schimbă mulți în rău și asta mă deprimă…
E un lanț trofic, al oamenilor
Cel mai slab e mâncat de cel puternic, ce popor!
Acum se așterne anotimpul rece,
Rece e și fiorul ce prin vene-mi trece.
Iarna vine în pas grăbit și inevitabil
Inevitabilă-i și schimbarea-nprealabil.
E o aromă amară, este cea de la țigară
Cum dispare fumul, așa tot o să dispară.
Dacă-ți sunt eclipsate toate fericirile
După o viață traită rămân doar amintirile.
Amintirile, la care te gândești
Te uiti la poze și începi să zâmbești
Dar zambetul e palid și parcă te urăști
Că nu te poți întoarce-n timp să le retrăiești.
Așa e viața, când o trăiești în silă,
Așa sunt oamenii, când îi tratezi cu milă,
Deci iubește, dacă vrei să fii iubit
Traiește, nu doar ca să știi că ai trăit!