Delirum

Întîi eu să fiu iertat,

Apoi pentru toți mă rog,

Nu vreau celor ce-mi vor rău,

Să nu-i ierte Dumnezeu,

Căci Dumnezeu ne iubește,

Are darul pentru toți. 

Și ne iartă de păcate..,

Ne cheamă la el pe toți.

El în veci nu părăsește,

Nici un fiu,El ne iubește,

A trimis pe DUHUL SFÂNT,

Nouă pe. acest pământ,

Să ocrotească mereu...

Să ajute când e greu.

Un nume bun, e-aşa cum ştim,

O mare bogãţie

Ce-atârnã greu şi pentru Timp

Şi pentru Veşnicie!

Strãmoşii noştri ne-au lãsat

Când au plecat din lume,

Un grai plãcut, duios, curat,

O glie şi un nume.

O, voi, strãmoşi ce v-aţi luptat

Târându-vã în coate,

Pe un tãrâm îndepãrtat,

S-avem noi libertate,

Voi sunteţi în inima mea

O amintire vie;

Şi, cel puţin, ţãrâna grea,

Uşoarã sã vã fie!

                  ☆

Îmi stãruieşte-n minte-un gând,

De-o bunã vreme-ncoace

Şi-a scrie despre tine-un rând

Nu vrea sã îmi dea pace.

Ţinând la pieptu-mi, poza ta

Din vremuri depãrtate,

Te-aş zugrãvi, dac-aş putea,

Pentru posteritate.

Te vãd, privind înspre trecut,

- Din ce-mi spusese tata -

Trimis fiind, ba peste Prut,

Ba peste Munţii Tatra.

Noi nu ne-am cunoscut deloc

- Te ştiu din auzite -

Însã jucãm acelaşi joc

În ere diferite.

Ţie nu ţi-a trecut prin gând

Cã vin şi eu pe lume;

Cã-ţi sprijineai capul în mâini

Şi-mi cãutai vreun nume...

Din dosul carului cu boi,

În Mai, când râde vara,

Mi te chemarã în rãzboi,

Sã aperi şi tu, ţara.

Şi, ai plecat. Şi... dus ai fost,

Pentru atâta vreme!

Iar, îndãrãt, n-au vrut cei mari

Vreodatã, sã te cheme.

Dar, într-o zi, ca într-un vis

Citişi, într-o ţidulă,

Că gura morţii s-a închis,

Fiind de-acum sãtulã.

Ah, cât de mult te-ai bucurat

Visând aburul pâinii!

Şi te-ai oprit, intrând în sat,

S-auzi cum latrã câinii...

Îţi spuserã şi cei doi fraţi,

Îţi spuserã hangiii,

Cã te aşteaptã-ngrijoraţi,

Nevasta şi copiii.

Iar eu acum, mai-mai plângând,

Cum pot descrie, oare,

Venirea ta, ce-a pus în rând

O mare sãrbãtoare?

                  ☆

Azi, când aud din nou cântând

Fanfarele şi corul;

De omul care vã vorbesc,

Mã prinde, parcã, dorul.

Printre acei ce au scãpat

De recea morţii ghearã,

O umbrã vãd, intrând în sat,

Într-o ploioasã searã.

Un om, venind dintre cei mulţi

Ce n-aveau sã mai vinã,

Ci au rãmas flãmânzi, desculţi,

În ţara cea strãinã.

Un cetãţean, cu suflet bun,

Cu sorã-sa, Larissa,

L-au ajutat, cu luntrea lor,

Sã treacã râul Tisa.

Un biet pescar, bãtrân şi slab,

Zãri, pe înserate,

Venind spre el vreo câteva

Fãpturi neajutorate.

El luã atunci din peştii sãi

Şi se grãbi sã-i frigã

Iar, mai apoi, puse mujdei

Şi-un boţ de mãmãligã.

Ei au mâncat şi-au prins puteri

Sã meargã mai departe,

Parcã nemaiavând dureri

Şi nici fricã de moarte.

Iar, luntrea lui, din lemn de brad,

Pufoaica lui şi brâul

Le dete unui camarad,

Sã treacã şi el râul.

C-un vechi prosop, murdar şi ud,

Cu-oglinda lui concavã,

Cu-atât a mai venit 'napoi

Din vechea Bratislavã...

Cei tineri parcã simt şi ei

Urgia din redutã,

Când mâna ta, de brav oştean

Ţi-o strâng şi te salutã.

                  ☆

Ai chip plãcut, ai ochi frumoşi

Şi ai un rost sub soare;

Ai bani. Dar dacã n-ai strãmoşi,

Rãmâi un oarecare!

Mă pierd în mulțimea lumii,

dar totul pare mai departe decât mi-aș fi dorit.

Căci mă simt străină chiar și de umbra mea,

într-o lume plină de chipuri,

dar fără glas.

Un zâmbet se naște pe buzele altora,

dar ecoul nu ajunge niciodată până la mine.

Am fost învățată să mă ascund în spatele cuvintelor,

să simt că sunt acolo,

dar să nu fiu cu adevărat.

Singurătatea nu e doar lipsa oamenilor.

E un gol care se adâncește în piept,

un spațiu rece în care nimeni nu poate pătrunde.

E frigul unei zile fără soare,

o noapte fără somn.

Mă simt ca o lună ascunsă după nori,

rătăcind pe cerul meu interior,

plină de dorința de a fi văzută,

dar neînțeleasă,

ca o stea care nu poate străluci.

Nu e vorba de absența ta.

E vorba de absența mea.

O pierdere a mea în fața unui ocean de umbre,

unde încerc să înot fără aer,

să mă regăsesc fără să știu cine sunt.

De câte ori am căutat un loc unde să mă simt întreagă,

unde să nu mă tem de pustiul din mine,

de tăcerea din jurul meu?

Dar mereu găsesc doar colțuri tăcute,

unde ecoul singurătății mă rănește.

Poate că nu e singurătatea care doare,

ci mai mult conștientizarea că,

într-o lume în care toți sunt conectați,

eu încă mă simt ruptă de tot ce e viu.

Această zi, de Sfântul Valentin,

Este împrumutată, de la un popor străin.

La noi România, iubirea e pecete,

Seducătorul şi faimosul Dragobete.

Acel fecior, român mereu el este,

Iubitul acela, ce visele le încălzeşte.

Cu al său năucitor mereu surâs,

Pentru el, Valentin e doar un fâs.

De-ar fi să am, chiar multe fete,

Şi toate doamnele, să mă răsfeţe.

Pe toate, le-aş iubi din plin,

Azi, chiar de Sfântul Valentin.

Azi, în această zi de Sfântul Valentin,

Bărbaţii toţi, sărută fetele din plin.

Fie brunetă, blondă sau roşcată,

La toate le oferă cadouri ei îndată.

Suspin adânc, adânc suspin,

Specific vremilor ce vin,

Cârd de cocori, ce strigã-n cor

Durerea noastr-a tuturor;

Poem al anilor târzii,

Cântat cu glasul celor vii!

Oftat, de pace rãpitor,

Venindu-ne din viitor,

Prelungã zicere din nai

Şi crainic, care strigã: "Vai!",

Jãratic, flacãrã de foc,

Neaşteptat sfârşit de joc...

Pe culmi de munţi şi jos, în grind,

Sunt luminiţe ce se-aprind

Sclipind, ca-n palmã, doi bãnuţi,

Nãdejde, celor ce-s pierduţi,

Prãdaţi de haitele de lupi,

Precum o hainã, când o rupi.

Un nor trecu înspre apus.

Mã uit mai bine: alţii nu-s

Sau, cel puţin, nu fac scântei,

Sã cadã flãcãri lungi, din ei,

S-aprindã pulberea de jos,

C-un bubuit gãlãgios!...

O, ţara mea! Ah, Neamul meu!

Speranţa ta, e Dumnezeu!

Fãrã de El, scãpare nu-i!

El, sprijin este orişicui

Care Îl cheamã-n ajutor:

Îl face prinţ moştenitor!

Ajungã rãul, cât a fost,

Dar nici sã plângem, n-are rost!

Ci sã-ndreptãm privirea-n sus,

Sã-L aşteptãm, cum ni s-a spus,

Pe Mirele neprihãnit,

Cu suflet bun şi liniştit.

În lumea de azi, unde masca-i rege,

Frumusețea devine o simplă lege.

Un trup sculptat, un chip perfect,

Dar sufletul? Rămâne un subiect discret.

Să placi, să atragi, să fii adorat,

Standardele strigă: „Ești tu ajustat?”

Dar când mintea vorbește, când glasul tău cântă,

Lumea se-oprește și te înfruntă.

„De ce să gândești, când ai ochii senini?

De ce să vorbești, când ești doar pentru priviri?”

Înțelepciunea devine o armură grea,

Iar superficialitatea, o lume a ta.

Cei care te văd, dar nu te privesc,

Îți râd pe la spate, că nu-i amăgești.

Le e teamă de tine, căci nu te pot frânge,

Cuvintele tale devin sabia ce-i strânge.

Dar oare iubirea, ce-o cauți curat,

Poate trăi unde sufletu-i uitat?

Îți cer să fii slabă, dar puternică-n zâmbet,

Să fii simplă, dar să porți mii de înțelesuri-n umblet.

Tot nu e de-ajuns, oricât ai lupta,

Când vrei să fii tu, și nu o marionetă de catifea.

Dar tu știi mai bine, în tăcerea ta rece,

Că lumea-i doar vânt, iar esența nu trece.

Așa că privește, rămâi neclintită,

Cu mintea ta vie, cu inima-ți tivită.

În fața oglinzilor sparte vei ști,

Că tu ești întreagă, atunci când ochii persoanei potrivite te vor privi.

Frugal, fructele mării am gustat,

În timp ce ascultam cum pescăruşii

În valurile mării concertau

Și-n ochii tăi mă îmbătau aluzii.

Până-n abis, nestăvilit m-a inundat,

Cu un torent sărat și pătimaş,

Sărutul mării, de pe buza ta gustat,

Şi-n pielea ta căldura verii.

Navigatori desculți prin spuma mării,

Ne-aventurăm până târziu, în mreaja serii,

Învăluriți de lună și de stele

În coregrafic dans haotic al umbrelor rebele.

Se așterne o plajă netedă și fină

Sub trupurile noaste obosite, ancorate

Într-un sidef din mare şi din noapte,

Sub mângâierea brizei, în licăriri năstrușnice, astrale.

Bunicului i-a plăcut țuica, dar eu chiar l-am iubit

Şi taică-meu a stins pahare, dar el m-a căpăcit.

Bunic'a fost dintr-o bucată, harnică dar arțăgoasă,

Iar mama m-a-nvățat de mic c-o casă nu-i acasă.

Ce simplu pare-n trei cuvinte ceva ce-i complicat...

O lume atât de evazivă, expusă la păcat,

Oricine poate să te agațe în ştreangul social.

Şi chiar de ai ceva aplomb, în umbră, eşti damnat.

Am petrecut vreo câțiva ani în cvasianonimat,

Cu mulți prieteni vechi şi noi.

Cu toți, pe rând, ne-am transformat,

În tipi de treabă sau smardoi.

Ne-am împărțit de la nevoi,

Ne-am îndoit prin alte zări,

Şi-am căutat perseverent

Un scop mai nobil, mai select.

Dar la origini când te-ntorci,

Eşti consultat de acei proroci,

Care ți-au zis c-aşa va fi,

Degeaba-ncerci altundeva mai bine-a năzui.

E viața un dar sau un calvar,

Ori labirint profesional?

E moartea-un prag sau un popas

Sau e credința în impas?

M-am săturat de poezii silite de amor

Şi-mi vine un gând sinistru să le omor

De deşuete, nesimțite versuri prea scârbit

Vreau să le-adun pe-un rug în asfințit

Vreau să le-adun grămadă pe-un altar

Să le dau foc crepuscular

Să las mocnit Poetul, să se călească în jar, resuscitându-şi versul

Să încânte iar în farmec de cometā pe însuşi Dumnezeu

Primordial

De-o parte eu, un muritor,

în antiteză

Veşnic

Universul.

Nu mai sunt îngerul tău,

Nu-ți voi mai fi niciodată,

Decât o iubire neconsolată.

Te-ai defragmentat între mine şi viață,

Crezând că durerea de tine m-agață.

În firul laic, persistent, o decepție stoarsă,

Te umple macabru cu lopata-n neviață.

In grădina Edenului, permanent devastat,

Am intrat răvăşit/ă de-al nostru impact.

Te-am aprins cu-o scânteie de zâmbet ştrengar,

Te-am lăsat atârnând iluzoriu în ştreang barbar.

Îmi pare rău, aş vrea să înțelegi,

Prin lumea reală navigăm prin poveşti.

Şi e drept, ne-am iubit, pătimaş, nesilit

Dar renaşterea-i ploaie de vis năruit.

Păstrează povestea şi fiorul stârnit,

Alungă narativul de nor mohorât.

Regăseşte iubirea în alt soare mohnit

Sau poate în ceru-nstelat, pripăşit

Pe Calea Lactee prin infinit.

Navighează furtuna ṣi gândul perfid

Ce ne duce în derivă

Pe mine din înger în demon

Şi tu rătăcit.

Departe

Şi singur,

Un gând călător,

Îl tentează abisul amețitor,

Cu aripile frânte

Păşeşte greoi...

Iubise!

Dar visul s-a stins până în zori.

Înalță privirea şi țipă spre nori:

-Nu pot să mai zbor!

Şi ochii mă dor...

Iar visul se stinge...

De aripi... mi-e dor...

Şi sângele picură-n mine sonor...

Dar pare să cadă în gol...

Când eşti în brațele mele,

Şi capul tău se odihneşte pe brațu-mi stâng,

Iar mâna dreaptă mi se plimbă prin părul tău plăpând,

Şuvițe castanii in armonii stacate

Se înfiripă clasic pe vârfuri deşirate;

Alunec degetele pe claviculă tactil şi languros pe spate

Sincronic, tu...

Corzile inimii reverberezi in şoapte.

În amfiteatrul nopții, noi doi—o entitate.

De-am fost nimic ori nimeni... tu m-ai descoperit

Şi m-ai făcut maestrul de tine îndrăgostit.